Expoziția „Wisdom in the Absence of Power Structures”, curatoriată de Georgia Țidorescu, în urma unui premiu decernat anual tinerilor curatori de Kunsthalle Bega, reprezintă mai mult decât o critică a Antropocenului și o colaborare reușită cu cinci artiste vizuale valoroase: Miriam Austin, Floriama Cândea, Ioana Cîrlig, Lera Kelemen, Marine Nouvel. La un nivel de profunzime, demersul implică, totodată, o reflecție deschisă asupra modurilor inedite de a-fi-în-lume, a formulelor de locuire și relaționare alternative, ce transcend structurile ierarhice și gândirea bazată pe liniaritate și progres conservate de capitalismul neoliberal târziu.

Inspirată de filosofia miceliului (Yasmine Ostendorf-Rodríguez) și de fenomenologia vegetalului (Michael Marder), curatoarea își asumă astfel o structură stratificată, multi-layer, în care lucrările din galerie – asemeni ciupercilor sălbatice, al căror farmec ambivalent (pharmakon) îmbină leacul cu pericolul – reprezintă numai fructul, organul misterios de reproducere, al unei rețele subterane de fire subțiri ce străbat kilometri, conectând diferite instanțe, un întreg ecosistem. Înscriindu-se în paradigma de curatoriat al grijii, predilecte spațiului asiatic, paradigmă ce favorizează generarea de relații autentice în dauna simplei producții de obiecte, proiectul inițiat de Georgia Țidorescu nu poate fi înțeles în lipsa substratului profund al relaționărilor curatorului cu artiștii, cât și ale acestora cu o serie de cercetători din domenii diverse, precum biologia, tehnologia, filosofia sau sociologia.

Prin urmare, „Wisdom in the Absence of Power Structures” nu este doar o expoziție despre plante și ciuperci, ci, mai degrabă, un proiect care solicită aplicarea în viața și experiența artistică a principiilor extrase din fenomenologia vegetalului și ontologia nonierarhică, distribuită a miceliului. Lucrările nu își propun, astfel, să reprezinte didactic specii de fungi, plante sau animale ci, mai curând, să analizeze noi perspective asupra timpului și a spațialității, asupra morții și a toxicității, și, nu în ultimul rând, să imagineze moduri de re-configurare a scenei artistice după principiile colaborării, decolonializării, non-linearității, activismului și sustenabilității.

Una dintre primele lecții ale naturii este, prin urmare, aceea de a abandona simplificările cantitative, matematice ale spațialității și duratei. A privi un copac viu, a investiga un miceliu presupune o relaționare procesuală cu timpul calitativ, nemăsurabil al vieții însăși precum și o înțelegere a fenomenului invizibilității. A vedea cu adevărat un copac sau o plantă – în sine, pentru sine – presupune astfel a urmări cu răbdare inerentul proces al germinării, încolțirea mugurilor, căderea frunzelor toamna, înseamnă a fi conștient de existența rădăcinilor, de importanța legăturii cu pământul. O astfel de experiență implică reafirmarea grijii ca esență a umanului, după cunoscuta formulă fenomenologică „a lăsării lucrurilor să fie,” cât și nesupunere la ritmul dement al prezentului, în era capitalismului digital.

În sensul acesta putem decripta prezența în expoziție a gracilelor lucrări ale Lerei Kelemen: o rochie de coktail compusă din carcase metalice de ceas (only so much adrift to brace my self control, 2025), o sabie încrustată cu cristale extrase, de asemenea, din ceasuri (an object sits on your table, waiting to be picked up, 2025), un val sinusoidal de pahare de cristal, ce păstrează urme de ruj și băuturi, încapsulând clipe dilatate ale surescitării și intensității afective, iremediabil pierdute (bracelet, 2025). Timpul, moartea și memoria sunt abordate aici cu melancolie lucidă, din perspectiva arhivării, a artistului colecționar de obiecte, amintiri, momente. Dorul de arhivare este astfel conectat, după sugestia lui Derrida din Mal d’archive: Une impression freudienne, cu angoasa morții. Ceasurile cât și clipele dionisiace, sigilate în pahare transparente, amintesc că arhiva este simultan eros – dorința de a conserva–, cât și thanatos, o specie a morții, o strategie de fixare a viului în formă statică, un mod de înghețare a amintirilor, de transformare a trăirilor în documente.

Discursul despre fragilitatea vieții și imposibilitatea reducerii acesteia la o ecuație, este reluat de instalația Floriamei Cândea, Neural Bloom #2 – My Breath is Someone Else’s Air (2025), o floare-rizom cu tulpini nenumărate, o pasăre albă cu o sută de brațe, o ființă hibridă ce folosește tehnologia pentru a reînvăța omul să privească natura brută, elementală. Lăsând în urmă orice scala naturae, laolaltă cu principiul verticalității și rigidele dihotomii spirit-corp, artificial-natural, raportarea se face prin asemănare și diferență, solicitând o mișcare lentă de regresie către acel arche, punct originar al lumii, ce face posibilă orice devenire-plantă și devenire-animal.

Subtil armonizată cu puternicile grinzi albe ale galeriei Kunsthalle Bega și inspirată de speciile fotosintetice din Delta Dunării (stuf, nuferi etc), organisme care mențin echilibrul în ecosistemul lor, lucrarea inițiază o investigație fenomenologică asupra aerului ca element de continuitate profundă între om și lume. Leitmotivul acesteia este chiar respirația: fenomen în contextul căruia aerul se revelează ca punte între corp și mediu, între spectatori, spațiul galeriei și fluxul vieții. Spectatorii sunt invitați, mai precis, să interacționeze cu un senzor care transformă respirația lor în mișcare a ramurilor albe, generând un dans apolinic al tehnologiei cu organicul. Invizibil și adesea ignorat, aerul este astfel „deconspirat” ca mediu comun, vizibil doar prin efectele sale asupra lucrurilor, ca simbol al interconexiunii tuturor ființelor vii. Experiența expozițională transcende astfel contemplarea statică, transformând vizitatorul în participant activ: fiecare respirație modifică spațiul și evidențiază fragilitatea echilibrului dintre om, natură și tehnologie.

Lucrarea funcționează, așadar, ca un ecosistem miniatural, în care interacțiunea subtilă dintre suflu, aer și structură fizică revelează ritmuri ascunse ale vieții și importanța sensibilității în perceperea naturalului. Prin această punte între vizibil și invizibil, între biologic și tehnologic, între experiență individuală și colectivă, lucrarea devine un exercițiu de conștientizare a interdependenței tuturor formelor de viață sub noua deviză „respir deci exist”.

Înțelepciunea naturii este revelată mai departe de cele două lucrări ale artistei franceze Marine Nouvele, o instalație panotată la nivelul solului și un video plasat chiar la intrarea în galerie, al cărui ritm lent are efectul cathartic de pregătire și resetare a minții înainte de pătrunderea în spațiul heterotopic al expoziției. În acest sens, în termenii lui Foucault, spațiul proiectului „Wisdom in the Absence of Power Structures” se arată a fi un „spațiu altfel”, un „spațiu de deviere”, ce subminează realitatea, scurtcircuitând ierarhiile și cutumele sociale obișnuite.

Intitulat La Pudeur des Mycètes (2023), acest ultim video prezintă o coregrafie lentă, în care trei nuduri feminine apar și se descompun într-un decor viu, de pădure tropicală. Manipulările digitale și intensitatea culorilor invocă un registru vaporwave, cu melancolia inerentă și erotismul său straniu. Ritmicitatea susținută, dar extrem de lentă, a mișcării amintește acea capacitate a plantelor de a-și suspenda procesele vitale evitând consumul de energie: torpoarea vegetală. Speculat filosofic de Bergson și recent de Michael Marder, acest fenomen de latență vitală poate fi interpretat atât ca un manifest anticapitalist împotriva tuturor tendințelor „fast” din societate și artă, cât și ca o invitație de a sonda complexitatea și nonlinearitatea timpului organic. Lucrarea recuperează, în acest sens, dimensiunea noncantitativă a timpului din ritmul respirației sau al diviziunii celulare, din infinita lentoare și perseverență a creșterii ciupercilor cât și a extensiunii miceliului.

Modul în care mișcările nudurilor urmează pulsația lumii organice, deconspiră corpul ca spațiu de comunicare, invocând acel fenomen al chiasmului, al reversibilității pe care Merleau-Ponty îl descrie ca moment straniu în care pădurea sau peisajul ne privesc înapoi, ca pe o vărsare a cărnii noastre în carnea lumii.

A doua instalație, un luminiș cu alge și ciuperci din rășină, argilă și sticlă, preia rolul de activare a corpului. Așezată jos, la firul ierbii, aceasta funcționează gestual, solicitând fiecărui spectator să se aplece, să se transpună la înălțimea ciupercilor, să devină-fungi și să experimenteze cum privesc acestea cerul. Scenariul este, încă o dată, unul uncanny: o lume invadată de ape, la granița dintre extincție și reînnoire, acolo unde operează fenomenologia hidrofeministă a Astridei Neimanis. Toate ființele vii sunt corpuri acvatice. Corpul nostru este compus din apă, iar apa circulă și ne conectează cu alte corpuri, specii, ecosisteme, cu elementele și cu natura însăși (Bodies of Water: Posthuman Feminist Phenomenology, 2017).

Disoluția umanului trebuie încă o dată citită nu ca o moarte ci ca o vărsare în carnea lumii, ca o devenire-natură deleuziană, ca un entanglement postuman. Granițele dintre specii se dizolvă: moluștele se întâlnesc cu ciupercile, oamenii se contopesc cu algele. Noua viață lichidă solicită noi forme hibride, rămășițele noastre apoase presupun un amestec de sânge, carne, clorofilă, uman și nonuman.

Pe aceeași linie afectiv-viscerală se înscriu lucrările, dionisiace și totodată apolinice, din proiectul SEAXBURH (2025) al artistei britanice Miriam Austin. O barcă eșuată, pe fundul căreia zac două siluete din silicon amestecat cu minerale colectate din zonele mlăștinoase de-a lungul râurilor Po (Italia) și Great Ouse (Anglia), se alătură astfel unei serii de obiecte ce combină piese metalice tăioase cu materiale organice și veșmine vaporoase. În completare, un video reimaginează legenda Sfintei Æthelthryth, personaj mitic anglo-saxon al cărui trup ar fi fost miraculos conservat în mlaștinile din estul Angliei, punând-o în paralel cu destinul țiparului, o specie în pragul dispariției, odinioară atât de numeroasă încât modela viața economică și credințele comunităților.

Inspirat de istorie și mit, de simbolistica bărcii ca spațiu de trecere, heterotopic, dar și de proprietățile miraculoase de conservare ale mâlurilor, proiectul abordează mlaștina ca pe o arhivă climatică vie, care, pe măsură ce reține carbonul, acumulează sedimente hibridizând urmele geologice cu cele culturale. Timpul legendar al Sfintei Æthelthryth se compune astfel cu timpul natural al țiparului cât și cu cel al apei și al pietrei. Discrepanța dintre finitudinea istoriei și memoriei umane și timpul geologic al rocilor, eternitatea elementelor naturale solicită încă o dată recalibrarea postumană a relaționării dintre uman și nonuman.

O critică similară, adresată simultan antropocentrismului cât și încercărilor naive de a reinterpreta natura în cheie romantică, ca spațiu virgin al contemplării individuale și al refugiului, propune și proiectul fotografic al Ioanei Cârlig, The New Empire (2017- ongoing). După cum o sugerează titlul, proiectul este Inspirat de gîndirea ecofeministă a Vandanei Shiva, scriitoare activistă ce deconspiră un întreg șir de imperialisme și mecanisme coloniale, aplicate inclusiv lumii vegetale. Fondatoare a Navdanya, mișcare indiană pentru agricultură ecologică și semințe libere, Shiva asociază politica monoculturilor de zahăr, bumbac, ceai, cauciuc sau cafea cu o „monocultură a minții” ce stă la baza tuturor imperialismelor și iluziilor de superioritate ale unei specii, rase, religii sau gen, provocând separarea de entitățile inferioare exploatate.

Prin maniera sa unică de a aduce plantele în prim plan, grație interesului antropologic cât și opțiunilor estetice inedite, Ioana Cârlig combate la rândul său colonialismul lumii vegetale și viziunea patriarhală asupra lumii, bazată pe control, fragmentare și exploatare. Abordarea sa mereu apropiată, personală, forța culorilor și a gros-planului transformă plantele – fie acestea orhidee rare, maci albinoși, stranii, ori buruieni reziliente și simple flori de grădină –, din resurse în subiecți, din accesorii în personaje principale.

În acest context, The New Empire, proiect Inițiat în 2017, încă în desfășurare, explorează relația mereu schimbătoare și adesea paradoxală cu natura. Pornită ca o interogație personală a artistei, crescută la bloc, în oraș, acolo unde „apa țâșnește din perete” și legumele se culeg de pe rafturile supermarketului, cercetare a presupus o călătorie inițiatică prin parcuri naționale, grădini botanice, păduri și plaje. Pe parcurs, Ioana Cîrlig a documentat locuri, flori pe cale de dispariție și a cunoscut oameni de la care, treptat, a învățat cum să se apropie de plante și cum să le privească. Acești oameni de știință care se străduiesc să încetinească declinul ecosistemelor, apar de altfel frecvent în imagini, de regulă în plan secund, împresurați de vegetație, depășiți în înălțime sau întorși cu spatele.

În expoziția de la Kunsthalle Bega, o poziție aparte ocupă plantele fotografiate în plină luptă de a supraviețui în carcase transparente de plastic. Pe un fundal întunecat verdele lor puternic strălucește învingător, luminând compoziția suspendată într-un vid pe care filosofii l-ar asocia cu acel „nimic” dens, cu Ființa însăși. Frumusețea lor stranie, ce îmbină fragilitatea și forța, invocă modul în care Schopenhauer definea regnul vegetal ca cea mai pură întrupare a „voinței de viață”.

Seria de fotografii panotate pe perete este însoțită de câteva voaluri catifelate suspendate din tavan și de un video, toate cu imagini macro în culori electrizante, obținute, paradoxal, fără ajutorul vreunei manipulări digitale. Este vorba despre o adevărată revoluție a vegetalului, o revărsare de forță și de erotism, un manifest al plantelor ce refuză să fie tratate ca resurse coloniale, entități exploatabile și obiecte de cunoaștere imperială.

Acest manifest este susținut pe rând de toate proiectele incluse în „Wisdom in the Absence of Power Structures.” Plante, ciuperci, spații naturale, întreaga sferă a viului solicită un cadru critic care să re calibreze relațiile de putere dintre uman și non-uman. În ansamblu, expoziția nu oferă o experiență armonioasă în care omul poate fi mântuit alături de natură, ci, dimpotrivă, solicită disoluția radicală a lui anthropos cât și a structurilor de putere inerente. Experiența naturii ca pură alienare nu subminează însă relația cu ea, ci stabilește temeiul ființei noastre brute, sălbatice (Merleau-Ponty). Carnea ne ajută să percepem umanul la nivelul fundamental al organelor, particulelor, astfel accesând o ontologie anterioară scindării subiect –lume, spirit–corp. Înțelepciunea invocată va fi una a continuității profunde, acolo unde visul întâlnește nebunia, apolinicul se înfrățește cu dionisiacul, devenirea-mașină face posibilă devenirea-plantă.