La intrare, o cameră cu parchet și un zid care blochează partea din spatele camerei. Pe el, o matrice de 13 x 13 desene geometrice, adică niște cercuri negre, cu text sau fără înăuntru. O expoziție criptică, la prima vedere. Mă apropii de perete și nu înțeleg nimic. Într-un cerc scrie de mai multe ori, obsesiv, vivre vivre vivre vivre… 

Mă întorc la stânga. Un desen înrămat, cu rânduri orizontale de hașură neagră, care formează un pătrat care acoperă aproape toată suprafața desenului. În coltul din dreapta jos scrie the boat is full. O ramă mare neagră înconjoară desenul. Și apoi o bandă lată de catifea neagră.

Încep să mă întreb dacă nu cumva matricea e o arcă.

După peretele cu matricea se ascunde o cămăruță îngustă. În capătul ei e o masă. Pe masă o farfurie mare de lut, cu niște bucăți de ceramică înăuntru. Dacă le atingi te umpli de praf alb pe mâini. Deși obiectul mă atrage, mă simt încă lăsat pe dinafară.

Citesc fără să înțeleg ce e scris pe perete.

Intru în a treia cameră și atmosfera se schimbă. Dacă în celelalte camere plutea un aer funerar, aici pare că suntem dincolo de moarte, dincolo de mormânt. Soarele negru din matrice a scăpat de umbră. Un grifon de bronz e acum un suport decorativ pentru micul bec alb lăsat aprins pe podea. Demonii nu mai mănâncă soarele, care strălucește, sub forma unui glob mare luminos, așezat pe un covor decorativ.

Mă gândesc, fără să vreau, că măcar pe lumea cealaltă e lumină și dragoste. Mă bucur cumva că am scăpat de atmosfera închisă și opresivă de până acum. Dar încep să mă uit la desenele de pe perete și îmi dau seama că n-am scăpat cu totul. Fiecare desen pare să fie o poveste extrem de tensionată. Lângă trei desene scrie pe perete – a sărit de la balcon – de parcă nu era destul loc pe suprafața de hârtie pentru acest deznodământ.

Matricea cu mici desene din camera cealaltă era aproape mută. Ea nu rostea decât două cuvinte – vivre și noir. Ambele erau repetate la nesfârșit, ca niște exerciții tipografice, ca niște modele de tapet cu text, sau ca niște ruminări obsesive, febrile, ermetice.

Dar desenele din aceasta cameră vorbesc mult mai articulat, deși într-un limbaj fracturat. E aici un dramatism la care particip de la o oarecare distanță, pentru că mi se pare ceva ușor forțat. Problema e că, pe măsură ce citesc, înțeleg că aici e vorba de o problemă de rostire, care se leagă de acele lucruri care sunt fapte de viață care te copleșesc prin evidența lor, dar și prin durerea pe care o provoacă. E acel reflex al cuiva care vrea să vorbească, dar îi vine greu și nu își găsește cuvintele, pentru că emoția îi fură cuvintele din gură și îl face să tacă.

Sau mai bine zis, presupun că o face să tacă.

Ce trece de acest baraj al emoției dureroase sunt frânturi semnificative. Care par jocuri de cuvinte infantile, sau începuturi de formulare verbală din cadrul unor ședințe psihanalitice.

Cuvintele nepotrivite spun în moduri amuzante, dar nu prea vesele, adevărul. Cosmo – polite / jonglé – identité / pathological – y for today /exile – la question dort – encombre.

Desenul devine aici un cifru ușor de înțeles chiar și de un vizitator neavizat. Și așa expoziția începe să își dezvăluie încetul cu încetul semnificațiile și conținutul.

Și ultimul obiect din această cameră. O casetă transparentă cu structură metalică și capac demontabil, în care se găsește un teanc de hârtii pe care scrie, din nou, noir, obsesiv, dar în forma unei porți. Adică în partea de jos textul repetitiv se întrerupe, iar forma dreptunghiulară a textului are acolo o deschidere. Pus sub un desen cu un cerc roșu, singurul colorat din întreaga expoziție, locul acesta pare să marcheze ceva special, ca un altar.

Expoziția folosește scrierea obsesivă pentru a plasa orizontul afectiv al traumei la nivelul unei suferințe atât de vechi încât e la limita conștientului și a limbajului. Nici nu poate fi numită cu totul și nici nu poate fi delimitată corect, sau cuprinsă de către conștiință. În straturile de dedesubtul gândirii adultului se ascunde bătrânețea senilă și deprimată, sau copilăria confuză și încă prea puțin conștientă de sine. Plus toată istoria speciei, toate crimele și toate spaimele. Dar și divinul din om, adunat așa, ca un mănunchi de forțe interioare. Acolo merge Katja Lee Eliad pentru a putea vorbi despre ce i se întâmplă.

Și vorbește criptic, vorbește infantil, vorbește poetic, vorbește nevrotic și vorbește obsesiv. Cu toate astea, poate rosti clar și inteligibil numele lumii acesteia, dar și pe cel al lumii celeilalte.

Poate din cauza asta, desenele îmi aduc aminte de folosirea textului la suprarealiști. Undeva între magie, nevroză și poezie pură. Vizual, suprematismul lui Malevici pare o sursă importantă.

Formele geometrice au și o latură simbolică legată de Cabala, lucru confirmat și de textul curatorial. La fel și numerele de pe perete. 231 de porți se deschid spre infinit prin amestecul combinațiilor celor 22 de litere ale alfabetului ebraic, ni se spune. Tot de acolo aflu și semnificația elementelor ceramice din camera din mijloc. E vorba de pământ românesc modelat de meșterii olari să semene cu niște pietre. Pe mormintele evreilor, aceștia așează o piatră pentru a marca faptul că respectivul mormânt a fost vizitat.

Expoziția e foarte solemnă. Reușita ei cea mai importantă e de a articula, cu ajutorul mijloacelor artei contemporane, o structură a cosmosului care îi e complet străină omului contemporan. E vorba de acel cosmos format din lumea asta și lumea cealaltă. Din cauza naturii funerare a primelor două camere, pare că lumea asta e lumea morților, iar cealaltă e lumea în care se poate, de fapt, trăi.

Raportat la problema memoriei suferinței istorice a minorității din care face parte, tipul ăsta de raportare și de construcție pare complet motivat. Totuși, la nivel religios, pentru că expoziția e și un statement de acest tip, a reduce lumea aceasta exclusiv la negru și la imperativul unei vieți nefericite, pare prea aproape de un maniheism destul de greu de acceptat.

O altă observație care mi-a venit în minte în timp ce vizitam expoziția e legată de titlu.

Bucharest White World ar fi un fel de enunțare brutală, deschisă, a rasismului românesc, în care românii, în sensul cel mai general, s-ar identifica total cu arienii și cu ideologia nazistă asociată. Nu mă îndoiesc că asta e justificat.

Problema e că, astăzi, ca și ieri, discursul naționalist vrea să îi facă pe mulți să uite că, în cel mai bun caz, după cum spune Ovidiu Ținchideleanu, românii pot cel mult să treacă drept albi. În sensul ăsta, nici majoritatea de etnici români, nici minoritățile naționale, nu sunt albi. În nici un caz în fața occidentului, care ne vede pe toți drept est-europeni, deci în nici un caz egali cu vesticii și în mod sigur nu la nivel rasial. Poate asta e starea de fapt care se cere corectată cu demnitate și acceptare de sine, dar care, istoric, se corectează cu violență.

Pretinzând un tip de superioritate a unui grup și un tip de inferioritate a altora.

 Apoi, vorbind despre istoria colectivă a comunității din care face parte, Katja Lee Eliad adoptă totuși un discurs oarecum dogmatic. Ca să fiu mai clar, preocupate de drama evreilor din timpul celui de-al doilea război mondial, studiile dedicate Holocaustului au creat un discurs public prea puțin preocupat de solidaritatea cu alte victime istorice ale nazismului, cum ar fi Roma sau comunitatea LGBT.

Deși Holocaustul roma constituie un capitol amplu din Raportul Final al Comisiei Elie Wiesel, devenind o problemă discutată pe larg în cercurile academice, această parte din istoria locală nu și-a găsit un loc vizibil în discuția publică din jurul Holocaustului, sau în reflexia artistică locală. Cât privește comunitatea LGBT și Holocaustul, în cazul ei nici măcar studiile academice locale nu au ajuns prea departe, din cauza legislației românești care prevede că dosarele din cadrul proceselor de moravuri nu se desecretizează niciodată.

Lucrul acesta e vizibil și în cazul filmului lui Radu Jude, din care aceste istorii lipsesc cu desăvârșire, poate ca reflex al hegemoniei aceluiași discurs mai sus menționat.

Și exact în acest punct s-ar putea deschide un orizont istoric și afectiv care ar face posibilă o realizare simplă: sunt și alte grupuri care suferă în istorie și e importantă deschiderea și către istoriile lor. Ele ne pot scoate din orizontul circumscris de propria etnie și de destinul, poate singular, al acesteia.

Cred că astea sunt câteva din locurile în care munca Katjei Lee Eliad devine fragilă.

Dincolo de ele, se poate spune cu certitudine că la fel ca și Mihail Sebastian sau Paul Celan, în jurul celui de-al doilea război mondial, sau ca și Ștefan Sava, Belu-Simion Făinaru sau Olga Ștefan, mai aproape de noi, Katja Lee Eliad face parte din lunga listă de intelectuali de naționalitate români, indiferent de etnie, preocupați de acele lucruri despre care nimeni nu vrea să vorbească.

Anii 40 în România au însemnat pogromuri, Holocaust și război mondial. Anii 50 și 60 au însemnat gulag și represiune politică a tuturor claselor sociale. Burghezi înstăriți, mici burghezi și țărani. Anii 80 au însemnat foamete și izolare, anii 90 au însemnat frică, dezmembrarea industriei, tunuri financiare și sărăcie lucie. Iar anii 2000 au însemnat sărăcie totală pentru 40 % din populație. Și cea mai mare emigrație după Siria, țară care e sfâșiată de război.

Cam astea sunt câteva dintre poverile pe care le purtăm în spinare ca națiune. Acolo pot fi găsite și motivele pentru care suntem atât de dezbinați. Motivele pentru care ne urâm unii pe alții atât de tare. Că e ură de rasă sau de clasă aproape că nu mai contează.

Și exact pe terenul ăsta minat vin artiștii care lucrează cu memoria colectivă locală. Și e un act de curaj să îți arăți rănile celorlalți, ca să te poți vindeca.

Katja Lee Eliad, Bucharest White World, curator Valentina Iancu, a fost la Galeria Posibilă în noiembrie 2017. În 12 ianuarie 2018 s-a deschis Perform, continuarea acestui proiect la Galeria Calina.