Capitala Europeană a Culturii (ECOC) este o inițiativă a Uniunii Europene lansată în 1985, acest titlu fiind atribuit unor orașe din statele membre, în fiecare an, pe o bază rotativă. Timișoara nu este prima astfel de „capitală” românească, după ce Sibiul, în 2007, întâmplător și anul aderării României la Uniune, a testat primul apele unui astfel de proiect.

Probabil că nu mulți s-ar fi așteptat să vadă la Timișoara – și doar în prima jumătate de an – tablouri și desene de Adrian Ghenie, reunite în expoziția „Corpul imposibil” organizată de Art Encounters, despre care scrie Maria Orosan Telea; de Ioana Bătrânu și Adela Giurgiu, tot la AE, într-un dialog cine-vizual cu Agnès Varda, despre care scrie Raluca Oancea; artă contemporană ca în „Diferite grade de libertate”, la Kunsthalle, despre care scrie Horațiu Lipot, sau ca în „Despre generarea formelor generative”, de care se ocupă Bogdan Ghiu; sau și mai multă artă contemporană românească, ca în „GAME ON”, expoziție calată pe ideea de competiție, despre care scrie Ada Muntean; pe regretatul Mircea Nicolae și lucrurile mărunte și prețioase despre care scrie atât de nostalgic Elvira Lupșa; performance-ul experimental al Irinei Gheorghe, parte din expoziția „Timpuri Noi”, despre care scrie Gavril Pop; și, nu în ultimul rând, „Sculptura după sculptură” de la Cazarma U, un festin al volumelor în spațiu, despre care scrie, cu multă admirație, Corina Șuteu.

Și nici măcar nu am pus aici câteva din „reginele” balului cultural TM2023, Bienala de artă contemporană Art Encounters de anul aceasta, vreme de două luni de zile, și expozițiile eveniment Victor Brauner și Constantin Brâncuși, organizate la MNArT într-o colaborare instituțională de excepție. Sunt doar câteva din punctele de atracție ale unui program dens, divers, cu certă deschidere către turismul cultural internațional.