Orice context din orice timp va fi strident-unic sau deloc: aliniez referenul ăsta expoziției Povestind imagini/ Imaginând povești, curatoriată de Diana Marincu la spațiul Domino din Fabrica de Pensule, care deconstruiește cumva pervers-umil (efectul de fascinație și nostalgie concomitent) puseul oricărui personaj ahtiat, în limbajul cel mai pop sau în linia cursivității din publicitate/ TV, să-și conțină povestea sau, mai frust și fidel spus, „să aibă o poveste”.

Mediul de artist-run-phone (după propria conceptualizare) de instantanee acumulate pe telefon de către artistul Flaviu Cacoveanu mutilează și-i fură diegezei orice schelet formal / șansă reziduală de a se mai contracta într-o logică narativă, element ce concurează cu un anumit efect de blițare-blurare poetică egal logicii videoclipurilor (ceea ce erau pentru artiștii din anii ‘60, în România, romanele – spune Gheorghe Crăciun într-un text despre Radu Petrescu): rețin o fotografie cinică (un screenshot, de fapt) a statusului I’m part of a generation that is going to change something – feeling excited din albumul aferent zidului de variații vizuale melancolico-vapourish. Imaginile transpirând (aproape false) povești pentru a construi nano-lumi costruiesc și cartea ABCDEFOREVER a artistului, un abecedar al distorsiunii necesare pentru orice bulă de sens mai lungă decât un click pe un ecran digital.

A korai évek – André Kertész (2013), realizată de Adorjáni Márta, caricaturizează pe mai multe layere visul narativ, peste care o iau razna ritmic contururile unor posibile schițe, intrigi, rezolvări. Artista salvează, paradoxal, mai degrabă muzicalitatea imaginii plus text printr-o găselniță interesantă: ea decupează din cartea cu același nume cuvintele și elementele de grafică, obținând microtranspuneri vizuale ce par a reintepreta cifruri semi volatile narativ. Efectul cartografierii, cu scopul proaspăt al reformatării, lucrează simpatic orizontul de așteptare al privitorului, care se responsabilizează etic-estetic atât în fața plierii updatante a obiectului inițial (folosirea elementelor esențiale ale fotografiilor originare, resuprapuse), cât și nevoii de fidelitate față de opera-grund. E și o oarecare alunecare teoretică ultraneo-postmodernă – a celui frânt între spectralitatea discotecii adusă de pluralitate și nostalgia perimetrului familiar.

Nostalgia dereglatoare, cu mini iz guntherandersian, dar și de tehnofil, o actualizează de asemenea lucrarea lui Norbert Costin: The Dress. Artistul din Stockholm, care atrage atenția, în economia analizei noastre, și prin titlul unei expoziții din 2016 (Sunt omul invizibil, Muzeul Național de Artă Contemporană, București), refinisează elegant adecvări ce indică fluiditate perceptivă și o nevoie aproape noir de linșaj al obiectivărilor ierarhizante, chiar și datorită nonculorilor fotografiei inițiale, privilegiată „ideologic”, iată, de hârtia de mătase (pentru reinserare). Nu e o reverendă, un costum-uniformă (deși chiar ar putea părea), ci o rochie „abandonată”, care nu se înfrățește decât cu dispuneri de fond efemere, ce-și conțin însă acest rest (urmă?) de prezență. O fi holograma omului fără însușiri a lui Musil, a omului invizibil problematizat de artist acum câțiva ani…

Privirea mea și-a trăit întâlnirea-eveniment odată cu dozajele de comeback anonim și discret ai anilor 50/60: Oana Hodade găsește la Oszer o serie de fotografii old peste care își rabatează propria creativitate. Benzi cu afirmații anonim-personale, flashuri notate cu creionul sub fotografii și ping-pongul dialogic din căști – de descifrare, reinventare de fapt – a unor posibile încadrări narative a personajelor (niciodată parcă duse până la capăt, ca-n obsesia lui Artaud față de gândul care nu se formulează vreodată complet – de aici handicapul de a gândi, de a… narativiza, până la urmă), grefează și dinamizează conceptul de arhivă. Arhiva ca procesualitate și consens nou, repoziționare și rodaj poetic împreună cu celălalt, arhiva ca eternă devenire-actual sunt surprinse de instalația artistei. Notez, de asemenea, faptul că aceasta e o practică „invariant”, numeroși artiști construindu-și propria senzorialitate de la imagini arbitrar găsite, chestie sincronă poate și unei acute nevoi de alien, de defamiliarizare – când noul se uzează atât de repede, informația proaspătă n-are nevoie de prea mult timp ca să se deprecieze și asta devine catalizator de anxietăți. Fisurile în sistem se fac, totuși, și printr-o agresare a percepției cu extratereștrii trecutului.

Toate video-urile Nitei Mocanu îmi creează mereu senzația de mediu realmente… anuman. Asist, mai degrabă, la referene autist-poetice ale unei voci veșnic în trezvie, de pe o (închipuită) plajă megasanitarizată. Ștergând scopul viselor, ce subîntinde cele două filme ale artistei, tulbură tocmai datorită insinuării constante a naturii printre toate suprapunerile sonore alien. Natura încâlcind anhedonia din voce și jocul minimal-visceral (o mână care pare să se zgârie).

Improbabilitatea afectului generației digitalizării e adecvat surprinsă de „momentul cinematografic” expus de Adela Muntean. Expunerea rolelor de filme găsite în Depozitul de filme din Cluj (părăsit în anii 90) evocă și un soi de omagiere a acestor adevărați horder-artists, reciclând ca pe tourette estetici de la youtuberi/poeți vaporwave sau artiști mai mult sau mai puțin mainstream juisând la texturile anilor ’80.

Esra Oezen merge mai departe cu cercetarea turării contemporane în fața blițului, numindu-și video-ul (delimitându-se parcă de orice regim artsy): Documentarea unui performance. Filmarea fotografierii aproape compulsive a pădurii de către artistă, deci deconstruirea și dez-înstăinarea elementelor de poietică a unui performance, concurează la nivel de efect perturbator cu referentul artistei: pădurea – insert ironic new-age, am spune, dacă am merge un pic prea departe, poate.

Lucian Indrei explorează, cu instrumentarul egal unor chimicale, al unor psihedelice, miza dereglatoare a microimaginii. Se produce o transmisie deci, artistul o inițiază îndemnând înspre o cvasiatenție pentru pasajul dintre câțiva cm2 de culori. O imixiune de acest fel poate înnăspri sau cataliza afectul, poate produce imprevizibil în asocieri: are loc, deci, dialogul.

Povestind imagini/ Imaginând povești este la Domino în Cluj în perioada 17 februarie – 24 martie 2017.

Artiști: Adorjáni Márta, Flaviu Cacoveanu, Norbert Costin, Oana Hodade, Lucian Indrei, Nita Mocanu, Adela Muntean, Esra Oezen

Curator: Diana Marincu