Expoziția solo a Nonei Inescu de la EXILE gallery din Berlin (organizată în colaborare cu Galeria Sabot, Cluj-Napoca) nu este prima încercare a artistei de a comunica cu nonumanul. Avem, pentru început, lucrările ei cu plante, de la o documentare a urmelor lăsate de omizi pe frunze (Drawings from caterpillars, 2015) la un „compendiu de vegetație spontană” (Compendium of spontaneous vegetation, 2015), care documentează vegetație răsărind spontan în diverse cadre urbane. Actori și sisteme naturale urmărite în varii interacțiuni, fără o intervenție umană conștientă. A trece de la vegetație la roci înseamnă a mai coborî un pas pe scara aristoteliană. Aici avem ca exemple Conversation with a stone, la SpazioA (Pistoia), precum și instalația Where touch begins, we are, la ODD (București), ambele din 2016. În prima din cele două avem pietre îmbrățișate de mâinile plate caracteristice artistei, precum și pietre mai mici cu urme de amprente, iar în cea de-a doua, pietrele sunt aranjate în semicerc în jurul unui ecran și echipate cu senzori de atingere.

În expoziția de la EXILE, intitulată Lithosomes, elementul uman își ia, ca să spun așa, mâna de pe pietre (mai puțin în lucrarea de titlu a expoziției), însă asta nu înseamnă că este mai puțin prezent. De data asta discursul crește în complexitate, și datorită concentrării asupra unui singur elemnt (pietrele), dar nu în ultimul rând datorită textului lui Ion Dumitrescu, intitulat Overcoming becoming. A litho-spleen. Eticheta de text curatorial ar fi poate nepotrivită, deoarece acesta nu a fost scris de curator (aranjamentul a fost făcut chiar de Nona Inescu, așa că un curator sau vreun aspect curatorial nu este menționat) și nici nu joacă rolul tipic de text mediator, care face legătura necesară între public și niște lucrări care refuză să vorbească pentru sine, care trebuie deschise din afară (mai puțin în partea în care explică ce este o concrețiune), sau acela de investitor de semnificație (sau cel puțin de bibliografie), legând conceptual între ele o serie de lucrări disparate, cum e cazul în inițiativele curatoriale mai mari. Cu alte cuvinte, nu avem urmele unei inteligențe curatoriale situate undeva în afară și construind semnificație din materie primă. Bibliografia lui Ion Dumitrscu e de actualitate, însă textul lui nu este nici unul de critică. Se citește mai degrabă ca o serie de scurte meditații teoretice, succedându-se dar nu ducând fiecare mai departe o linie de argumentare clară, în care eco-critica/eco-teoria devine internalizată, viscerală. Ceea ce rezultă e un discurs estetic, subiectiv, automat, care nu urmărește producerea de cunoaștere (deși pentru Noah Roderick, o referință cunoscută autorului, intuiția și estetica sunt tocmai cerințele preliminare producerii viitoare de cunoaștere). Spre finalul textului sunt menționate și câteva din lucrările expuse. Textul face contact cu lucrările, dar nu le acoperă, nu încearcă să domine. Vocea textuală este la fel de alienată contemplând pe de o parte un corpus dens de teorie și pe de altă parte lucrările din expoziție precum orice individ „în fața” unui hiperobiect (hyperobject).

Dar nu e cazul să ne lăsăm luați de val cu pietrele-în-sine. După cum afirmă și artista, ideea expoziției e stabilirea de analogii între pietre și corpurile umane. Formele lor neobișnuite, netede și rotunjite, cu aparente protuberanțe, le fac să pară organice. „În satele [din România] unde se găsesc [astfel de pietre], oamenii cred că sunt ouă de dinozaur sau pietre extraterestre, datorită formelor” [tr. mea], spune artista, și, într-adevăr, pietrele au o lungă istorie de a fi considerate posesoare de puteri magice (însă nu direcționate rațional) care pot afecta alți oameni. Deși în text se afirmă că „simbioza nu este posibilă”, integrarea noastră (om și rocă) într-un singur sistem e inevitabilă – doar că nu neapărat cu condițiile pe care le-am dori noi.

În poezia de Wisława Szymborska, Conversation with a stone (care a dat titlul uneia din expozițiile menționate la început), o voce umană cere pietrei să fie lăsată înăuntru, însă piatra, deși răspunde, rămâne închisă. Animația 3D, Untitled (Formation), parcă ilustrând versurile „chiar dacă mă faci bucăți, / vom rămâne fiecare închisă” [tr. după tr. în eng.], reprezintă un obiect ca o piatră, construit din numeroase mici forme precum ea, schimbându-și forma, îmbinându-se și separându-se de un alt obiect asemănător, apărând în interiorul unei structuri mai mari și conținând și ea una la rândul ei, în timp ce pe fundal sunt citite paragrafe din Stone. An Ecology of the Inhuman, de Jerome Jeffrey Cohen.

Deși referințele bibliografice abundă, miza nu e nici a duce teoria mai departe, nici a căuta cea mai la îndemână aplicare politică practică, ci a juca, a „performa” teoria, a-i testa consecințele practice, imaginea subiectivă asupra lumii pe care o propune. Discursul aleargă printr-un loc de joacă deschis de teorie. Un loc de joacă straniu, poate ca Litho/Gym, care e croit pe formele pietrelor, o construcție umană pentru actori inumani.

Ca să citez din textul lui Dumitrescu, „concrețiunile se leagănă într-o instalație SM”. Personal nu îmi puteam da seama dacă asocierea mea între acel asamblaj de bare metalice, harnașamente și lanțuri, în care se aflau suspendate nemișcate pietrele, și dominarea sexuală era sau nu forțată (a se vedea și cușca cu lanț în care se află o piatră în lucrarea Introvert II – de remarcat și că în lucrarea Introvert I, absentă din expoziție, cușca are forma unui cap uman). Și asta pentru că nu puteam să văd cum acest nou strat de semnificație putea fi integrat într-o expoziție care părea să fie, după cum lucrările păreau destul de consecvent să exprime, despre imposibilitatea comunicării cu un celălalt neorganic. Artista se întinde pe diverse pietre de dimensiuni mari, își mulează corpul pe formele lor (seria Concretions (Geophilia)), părând chiar la un momend dat să fi găsit o cale de intrare (Concretions (Geophilia II)). Suntem în același timp conștienți că există bariere temporale care ne limitează interacțiunile. Comunicarea nu se poate realiza. Le pedepsește (pentru asta) Inescu pe acele pietre din instalație? Sau poate o fac chiar ele? Găsesc plăcere în asta? Sau a pune astfel de întrebări e ca și cum am vorbi cu o rocă așteptând un răspuns? Artista vede în pietrele atârnânde o submisivitate separată de sexualitate. Pentru că desigur ele nu pot fi subiecți cu dorințe. Odată ce ne-am acceptat pozițiile ireconciliabile, suntem liberi să punem în scenă astfel de întâlniri stranii, de personificări jucăușe.  A vedea umanizarea pietrelor ca o manifestare a dorinței personale ale artistei sau a unei porniri umane spre o întoarcere în presimbolic ar fi a suprainterpreta și a pune prea mare accent pe elementul uman, în timp ce a specula despre pietre-în-sine ar fi auto-alienant și inutil.

Pietrele au fost mereu obiecte ale fascinării, deci ne putem imagina ușor existența unor lucrări de artă care să incorporeze concrețiuni în perioade. Totuși, fără contextul teoretic, nu cred că acestea ar fi deschis atâta spațiu pentru discuție și reinterpretare ca acum (ex.).

Acum cu Antropocenul, cu nevoia dezvoltării unei politici a nonumanului, pornind de la probleme nebuloase de ontologie aplicate apoi la acțiuni politice concrete, atitudinea implicită a expoziției e de a permite nonumanului o anumită opacitate (pentru a reaplica un concept din Glissant), acceptarea existenței sale în sine, pentru sine și imposibilității noastre de a-l cunoaște, în loc să îl privim ca pe ceva ce are nevoie de noi pentru a-l constitui ca subiect politic. Ce înseamnă asta pentru practica artistică? Am văzut un puct de vedere jucăuș și asumat-uman. Aștept cu interes să văd ce se va dezvolta în continuare. Ne vom aliena mai departe față de ceea ce se mișcă prea repede sau prea încet (ex. pietrele) pentru a fi inteligibile pentru noi? Ar aprofunda asta sentimentul de melancolie descris în textul lui Dumitrescu? Sau vom lua calea deja pavată bibliografic a ororii nonumanului?

Nona Inescu, Lithosomes, este la EXILE gallery în Berlin între 21 octombrie – 2 decembrie 2017.