Comentariile în spaţiul autohton au apărut înainte ca oamenii să vadă spectacolul: 20 de dansatori goi într-un performance intitulat „More Than Naked” se pare că pot şoca în continuare bunul-gust şi bunul-simț. Dar ce este în spatele acestei nudităţi, care, de altfel, în plin secol 21, cînd credeam că tabu-urile au fost spulberate, inclusiv după atîtea experimente (e suficient să mă gîndesc strict la artele vizuale – lăsînd deoparte teatrul și scena de dans, cu atît mai bogată în spectacole cu nuditate –, la, de exemplu, acționismul vienez sau la performance-urile din anii ’70 ale lui Ion Grigorescu), ar trebui să nu mai provoace reacţii violente?

Pe creatoarea acestui spectacol, coregrafa Doris Uhlich, am întîlnit-o la hotelul unde era cazată, la imediata ei sosire în ţară şi chiar înainte să înceapă repetiţiile pentru reprezentaţia de la Sala Studio a Teatrului Naţional din Bucureşti, care a avut loc în vineri seară, 11 decembrie, imediat după decernarea Premiilor Centrului Naţional al Dansului, aflate la cea de-a doua ediţie. Luminoasă, deschisă, gata pentru o discuţie despre dans, nuditate, trăirea corpului gol pe scenă. Doris Uhlich s-a născut în 1977 în Austria şi a studiat pedagogia dansului contemporan la conservatorul din Viena. A realizat numeroase spectacole, predă coregrafia şi a cîştigat diferite premii pentru performance-urile sale. De exemplu, „Remarkable Emerging Choreographer” în 2008 ori „Award outstanding artist 2013” în categoria artelor performative (bm: ukk, Ministerul educaţiei, artei şi culturii).

„More than Naked” a fost adus în premieră de Centrul Național al Dansului București (CNDB) în colaborare cu Forumul Cultural Austriac București și Cancelaria Federală a Austriei.

A existat un moment precis în viaţa dumneavoastră cînd aţi realizat că vreţi să studiaţi coregrafia, să lucraţi cu propriul dumneavoastră corp, cu ceea ce avem cu toții?

E important să spun că m-am născut şi am crescut undeva într-un sat din Austria, nu la Viena, unde cultura este în centrul atenţiei, deci m-am născut departe de cultură. Mă uitam la televizor, aveam 11-12 ani, şi îmi plăceau mult „Flashdance” ori „Saturday Night Fever” – şi atunci mi-am spus că da, asta vreau să fac, vreau să dansez! M-am dus apoi la o şcoală de balet şi am început cu jazz dance şi tap dance, deci undeva departe, într-o altă zonă decît cea în care mă aflu acum. Cînd m-am mutat şi am studiat la Viena am intrat în contact cu dansul contemporan şi cu improvizaţia, ceva total nou pentru mine. Am studiat pedagogia dansului. La început nu mi-am dorit să fiu coregraf, ci profesoară de dans. Pasiunea mea principală era să predau dansul oamenilor. După al doilea an de studii, am simțit că există un impuls creativ în mine, că aş putea realiza propriile mele proiecte şi că aş putea dansa pe scenă. Dar nu am avut această viziune înainte.

Această dimensiune de pedagog – considerați că încă vă urmăreşte în modul în care lucrați?

Da. Încă predau foarte mult. Sînt un amestec. Sînt profesoară, sînt coregrafă, sînt dansatoare. Predau şase cursuri pe săptămînă în Viena pentru neprofesionişti, de asemenea organizez multe workshop-uri pentru dansatori profesionişti, lucrez și cu actori, mă pasionează extraordinar de mult să îmi traduc ideile artistice în cursuri şi să le împărtăşesc cu oamenii.

Sînt diferențe între lucrul cu profesionişti şi lucrul cu cei care nu au experiență? Au seturi diferite de întrebări? Sînt unii mai timizi, mai reticenți față de ceilalți?

Să fiu sinceră, nu sînt mari diferențe. Cu toții avem corpul, corpul este vehiculul care ne poartă prin viață. Predau multă improvizație şi cred că fiecare e un profesionist, atîta timp cît are un interes specific.

Pentru că totul se reduce la corp, la ceva comun. El este esența. Înainte să realizaţi „More Than Naked”, aţi creat „More Than Enough”, un spectacol în care performaţi dumneavoastră, singură, cu propriul dumneavoastră corp gol. Cum a fost această experienţă şi cum aţi făcut trecerea către următorul pas?

În acest spectacol m-am întrebat ce înseamnă un corp perfect pentru dans. În cronici sînt de cele mai multe ori descrisă drept o dansatoare corpolentă şi mi-am pus deseori întrebarea de ce precizează mereu asta. Şi mi-am dorit să fac un spectacol despre frumuseţea mea, a corpului meu în mişcare. Am inventat o tehnică – the fat dance technique. Îmi mişcam corpul, carnea pe muzică de Vivaldi, pe muzică barocă. Ca urmare a acestei tehnici dezvoltate, am inițiat workshop-uri de dans cu propriul corp gol. Mi-am dat seama că trebuie să celebrăm şi moliciunea corpului, carnea flască, nu doar muşchii, puterea, puterea, puterea. În societatea noastră, se mizează doar pe corpuri bine făcute, perfect făcute. Dar eu cred că e interesant să vezi cum carnea se simte bine. Şi am vrut să împărtăşesc asta cu oamenii. Aşa am inventat workshop-ul „More Than Naked”, pe atunci negîndindu-mă şi la un posibil spectacol. La început nu au venit decît 8 dansatori, dar în anul următor, la ImPulsTanz Festival, festivalul internațional de dans din Viena, erau 25, vestea se răspîndise! Era ceva nou. Vezi mulți oameni goi pe scenă, asta nu e o noutate, dar niciodată un profesor care să predea această goliciune, un profesor interesat de corpul gol şi posibilitățile acestuia. Corpul e pentru mine întreaga ființă umană. Corpul e totul.

Voiam să vă întreb despre receptarea spectacolului „More Than Naked”. De exemplu, acum în România, el a suscitat deja unele comentarii în jurul nudității. Cum a fost el primit din 2013 şi pînă astăzi în diferite țări?

Nuditatea, aşa cum e ea sărbătorită în „More Than Naked”, este activată diferit de diferitele tipuri de spectatori. În Austria e ceva comun, dar noutatea e că în spectacolul acesta nu ne prezentăm ca trupuri goale, ci sîntem goi. Nu e o imagine a nudității pe care o promovăm pe scenă, ci o trăire a acestei nudități. Ce emoții sînt generate în trupul gol, atunci cînd acesta sare, se mişcă, dansează, pe Madonna, de exemplu? În Viena, spectatorii au fost foarte deschişi şi era o atmosferă incredibilă: tot mai mulți îşi doreau să vadă acest performance. Dar de la o țară la alta lucrurile sînt diferite. De exemplu, în Estonia oamenii sînt mai pudici, deşi merg la saune mult, nu au încă obişnuința trupului gol pe scenă, la vedere.

Ați vorbit despre frumusețea corpului şi că, practic, mergeți dincolo de acest binom corp urît/frumos. Cum ați făcut selecția celor douăzeci de performeri?

În această versiune de la Bucureşti, selecția a fost făcută în urma workshop-ului din 2012, de la Viena. Aceşti 20 de oameni erau prezenți acolo. Selecția a fost făcută natural, în urma interesului lor pentru acest spectacol. Nu am vrut să iau decizii de tipul: în spectacolul meu trebuie să fie şi asiatici, şi persoane de culoare, şi slabi, şi graşi. Totul a fost aleatoriu. Cine e atunci, acolo, e în spectacol.

A fost improvizație la început? E un performance gîndit colectiv, alături de dansatori? A devenit acum un spectacol cu momente fixe, prestabilite?

Da, acum da, e un spectacol fix, mai mult sau mai puțin. Deşi unele momente se bazează mai mult pe energie decît pe formă. Am început prin a improviza la repetiții. Alături de dansatori, împreună cu ei, am găsit acel material de care aveam nevoie şi apoi ne-am oprit la ce e acum.

Cînd am privit cîteva minute din acest spectacol pe internet m-am gîndit la pictura lui Bosch sau la reprezentări din Renaştere ale Paradisului sau Infernului, corpuri contorsionate. Pare o micro-societate pe scenă în spectacolul dumneavoastră. Este acest performance şi unul cu mesaj politic, despre societatea în care trăim? E o altfel de societate prezentată în performance-ul dumneavoastră?

Nu e întîmplător faptul că pe scenă nu sînt 5 dansatori, ci 20! 20 de oameni sînt mai mult de un grup, ei pot forma o societate mică. Celebrăm corpul şi el este punctul de plecare, e epicentrul fiecărei acțiuni care ne aparține. Fără un corp nu poți face nimic. Pentru mine un corp e ca o arhivă, în care sînt înmagazinate propriile noastre biografii, dar şi biografiile țărilor noastre, şi chiar o biografie a lumii în care trăim. Sînt înscrise în carnea noastră. Cînd începi să îți mişti corpul, să îl zdruncini, începi să pui în mişcare această arhivă, acest sistem de depozitare. Pentru mine corpul e ca un creier. Nu gîndim doar cu mintea, ci şi cu corpul. Fiecare celulă este un creier care gîndeşte. În „More Than Naked” activăm şi mobilizăm ființa umană ca întreg, cu un mare, mare creier. Şi acesta e pentru mine un moment politic. Oamenii se simt eliberați pe scenă, nu mai au granițe. Un corp gol îți permite să trăieşti anumite emoții pe care nu le poți avea atunci cînd eşti îmbrăcat. Corpul nostru e parte din acest sistem capitalist: ne străduim să îl facem să fie cît mai frumos cu putință, luăm ca modele toate acele personaje promovate în mass-media şi în publicitate. Trăim înconjurați de foarte multe imagini despre cum ar trebui să arate corpul nostru. Iar în „More Than Naked” această imagine nu este importantă. Cînd îi permiți corpului tău gol să danseze şi să zboare şi să se izbească… şi cînd îi dai corpului tău o voce, cînd îți auzi carnea cum rezonează pe podea şi în relație cu alte trupuri la fel de goale – e ceva care te înviorează şi care te eliberează.

Deci e pînă la urmă un omagiu adus corpului în sine, ființei umane. Trăim într-o societate care încet-încet se dezumanizează, trăim într-o societate-maşină, sîntem numere într-un uriaş mecanism. Spectacolul dumneavoastră mă face să mă gîndesc şi la proiectele de artă contemporană care încearcă să opereze modificări la nivelul comunității. Premiul Turner, de exemplu, anunțat lunea aceasta, pe 7 decembrie, a fost cîştigat de un colectiv de arhitecți și designeri, Assemble, pentru prima oară în istoria acestor premii. Un colectiv care a lucrat într-o comunitate din Liverpool, încercînd să o resusciteze, să îi dea o şansă, iar ştirile au anunțat „no genius artist this year at Turner Prize”. Mi se pare important, în contextul politic pe care îl trăim acum, această atenție acordată omului, comunității. Să nu reducem arta la estetic, la o piesă abstractă, de muzeu, ci să facem din artă ceva colectiv, ceva cu oameni prezenți.

Da, şi să ai o viziune despre corp, despre energia lui… Timpul în care trăim astăzi produce multă frică ori spații de frică. E foarte greu să ai o imagine de ansamblu asupra relațiilor politice la nivel internațional. Or reacția corpului e să se închidă tot mai mult, să devină imobil, paralizat. Pentru că nu ştii cum să te mişti în această complexitate a lumii. Şi cred că e minunat să spui „Bună, corpule! Cine eşti tu? Ce eşti tu? Hei, te activez din nou, te mobilizez, pentru că am nevoie de tine ca să pot intra din nou în acțiune”. Dacă vreau să schimb ceva în lumea asta, trebuie să încep prin a schimba sistemul corpului meu. Trebuie să mă deschid din nou. Trebuie să mă simt bine cu corpul meu, trebuie să fiu prezent.

Credeți că puteți deveni subversivă cu un asemenea spectacol, la nivel social?

Totuşi e doar un spectacol, nu e un program radical de schimbare. Dar cred că activează un mod de a privi diferit asupra corpului uman, asupra posibilităților lui. E multă energie pe scenă, putere, dar şi fragilitate şi umanitate, cred că te atinge ca spectator la multe niveluri. Oamenii pe scenă se simt bine, se bucură. Mulți oameni s-ar putea să se ducă acasă şi să înceapă să se gîndească la ce au văzut pe scenă, la corpurile lor ca nişte recipiente, ca nişte arhive. Mi-au scris oameni după ce au văzut spectacolul, că s-au dezbrăcat şi au dansat goi în apartamentul lor şi s-au privit. „M-am reapropiat de ființa mea interioară”, mi-au spus. După ce vezi spectacolul, vrei să fii parte din acest grup de 20 de dansatori.

Nu credeți că privitorii se simt vulnerabili cînd privesc acest performance? Se simt diferiți. Poate părea paradoxal, dar mi se pare că te poți simți ruşinat, fragil, tocmai în hainele tale, atunci cînd priveşti acest spectacol cu oameni care se simt bine în pielea lor, la propriu.

Dar te simți ruşinat pentru ei sau pentru tine?

E o întrebare bună. De ambele părți, dar poate tocmai pentru mine…

Da, dar noi nu sîntem 20 de maşini goale pe scenă. Şi noi sîntem vulnerabili. Şi fiecare public e diferit, fiecare spectacol e diferit… Sînt zile cînd mă simt bine cu corpul meu şi zile cînd vreau să mă acopăr, să mă ascund, să mă închid, zile cînd nu am atît de multă încredere în mine. La începutul fiecărei reprezentaţii se simte fragilitate de ambele părți. Dar ceea ce pot să vă spun e că după 10 minute, goliciunea devine ca un costum. E vorba despre ce face corpul şi nu despre statutul lui de corp gol. Cred că în primele minute ca spectator priveşti fiecare corp, formele lui, dar, pe măsură ce spectacolul evoluează, nuditatea devine o normalitate…

Ceea ce m-a impresionat este sunetul acestor corpuri, faptul că ele sînt făcute să lucreze şi la nivel sonor, nu doar la nivel fizic, de mişcare sculpturală în spațiu. Pare o aplecare asupra simțurilor şi asupra simțului tactil, unul considerat mereu unul inferior.

E ceva foarte concret, foarte practic. Exact cum copiii îşi descoperă corpul ca pe un material nou de lucru. Nu mă interesează în acest spectacol să vorbesc cu celălalt, ci să îl simt şi să văd ce pot face corpurile noastre împreună.

E vorba deci de comunicare.

Da, e comunicare şi deschidere. Nu are legătură cu sexul şi cu imaginile sexuale, deşi corpurile noastre sînt folosite în societatea contemporană ca obiecte sexuale.

Asta e şi marea problemă a presei, atunci cînd etichetează acest spectacol ca unul interzis, ca unul cu potențial pornografic.

Asta e minunat la „More than Naked”: aici 20 de oameni sînt departe de aceste imagini. E un spectacol extenuant pentru ei. Se transpiră mult, se lucrează mult cu corpul, el e pus la lucru… departe, foarte departe de go-go dance… Iar atingerile dintre dansatori pe scenă sînt, într-un fel, foarte brute, foarte neprelucrate. Totul se rezumă la a da corpului o voce.

Care e viitorul acestui performance? Veți călători cu el în continuare?

Am călătorit deja mult cu el. Sînt trei versiuni ale spectacolului şi sper că va continua. În vara trecută am organizat un nou workshop intitulat „Everybody More Than Naked”, cu profesionişti şi neprofesionişti alături, cu oameni între 18 şi 70 de ani împreună. A fost minunat. Iar în viitor mă gîndesc deja la un performance public, pe scenă, intitulat „Everybody More Than Naked”. Şi acesta va fi un spectacol transgenerațional – flesh to flesh, carne la carne, la orice vîrstă.

Acest interviu a fost difuzat sîmbătă, 12 decembrie, în emisiunea „Cum să știi că ești artist?”, de la Radio România Cultural.

Traducere de Gizella Popescu.