Cu toate că efectele COVID-19 asupra culturii este o imagine încă în formare, se pare că diversele contexte afectate au în comun un lucru: „severitatea”. Elementele intangibile ale culturii – a ne aduna laolaltă, grija sau schimburile dintre diverși oameni pe fondul unor înțelegeri fragile și nerostite – au fost intens luate în vizor de o distribuție a resurselor apărută brusc, care le amenință continuitatea. În cel mai bun caz, aceste pierderi culturale au fost ameliorate de influx de bani sau de „mutat în online”, iar în cel mai rău caz, sunt tratate pur și simplu ca fiind dispensabile, fără vreo urmă de soluție. Și totuși, evenimentele ce au avut loc în pandemie sunt doar cele mai recente iterații ale unui trend de lungă durată, ce țintește spre neoliberalism, compartimentalizare, comodificare și un determinism al pieței de cultură și educație – o accelerare, poate, dar nimic excepțional. Cândva, susținerea acestor valori ale culturii obișnuia să fie munca de-o viață a unora. Dar în condiții de pandemie, apărarea lor a devenit imposibilă și, ocazional, văzută drept erezie.

Proiecții în Istoria Viitoare, o expoziție care a avut loc în spațiul independent B5 Studio din Târgu Mureș, urmărește dispariția infrastructurii culturale din România post-revoluție și speculează asupra viitorului său dezolant. Plecând de la genul musique concrète apărut în anii 1950, duo-ul curatorial Alexandra Mereuți și Sebastian Danciu (parte din echipa curatorială ce-i include și pe Răzvan Anton și Mihai Iepure-Gorski) propune infrastructura culturală drept fundație incorporată și punct de orientare fără de care orice gest își pierde semnificația inerentă sau orice consecință: așa cum declară cei doi, „sunetul produs de gesturile culturale rămâne fără repercusiuni”. În locul acestora, se produce mai degrabă un fel de ecou obscur – un gol în care gesturile pur și simplu plutesc în aer –, precum și un soi de „proiecție” pozitivă a viitorului care doar arată ceea ce este absent. Această absență abstractă este cel mai bine surprinsă de pionierul de musique concrète, Pierre Schaeffer: „Nimic nu dă ecou unui plânset singuratic mai tare ca agitația unei mulțimi.”

Această expoziție vine cu o reacție dedublată: documentarea materială a infrastructurii culturale și o imaginare poetică a potențialului acesteia de a fi artă – anume, o schimbare colectivă. Ancorată în ambele categorii, lucrarea Plăți (2015), semnată de Monotremu, îi surprinde pe artiști într-o poziție de cerșetor în fața unor bancomate la Swiss Bank – o trimitere la o perioadă în care aceștia așteptau să fie plătiți în urma unei expoziții, precum și la relațiile tranzacționale generale din cadrul expozițiilor sau prezentărilor. În partea opusă a încăperii, Comisia de examen de stat în clădirea Pavilionului de Artă, 1964, a artistului Dénes Miklósi, propune o intervenție de tip documentar: un studiu istoric al unei clădiri pentru expoziții din Cluj-Napoca sub forma unui model în miniatură, realizat din materiale găsite, alături de un colaj. Avem, astfel, o intervenție istorică în aceeași încăpere cu o abordare contemporană și imediată – ambele sugerează o lipsă disperată, o deficiență de natură materială, unde neglijența a lăsat un gol ce se acutizează în timp. Plăți este o lucrare de artă ce ilustrează întârzierea precum un instrument punitiv, pe când Comisia de examen utilizează timpul pentru a propune o istorie alternativă; elementul comun rămâne, însă, aceeași deficiență irevocabilă.

Tema „întârzierii” se regăsește și în Soldații, a lui Șerban Savu, o pictură din 2015 care pleacă de la opera Cele trei Mării la mormânt, semnată de Hubert (posibil Jan) Van Eyck. Soldații adormiți ai lui Van Eyck au fost înlocuiți de versiunile lor contemporane – figuri tip hipsteri – care se odihnesc într-o pădure, aparent întorși din „război”, dar înarmați doar cu haine colorate și cu biciclete rezemate în fundal. Mormântul este înlocuit cu un copac căzut alături de hipsteri, adormit la rândul său. Pictura surprinde un fel de pustietate a potențialului neatins, dar și o reacție colectivă prin odihnă ca răspuns la greutățile epuizante ale vieții contemporane.

Mai multe lucrări sunt adresate direct unor evenimente din istoria recentă a scenei culturale românești. În timp ce Fără titlu, semnată de Kispál Ágnes-Evelin și Kispál Attila se aseamănă unei colecții de obiecte provenite din galeria Magma din Sfântu Gheorghe, interviurile filmate Decalaj între generații documentează dialogul intergenerațional printr-o platformă creată de Fabrica de Pensule din Cluj, un loc de întâlnire important pentru artiștii independenți din multiple generații (în prezent, inevitabil, în pericol de a se închide).

Lucrarea video a lui Matei Bejenaru, Cântece pentru un viitor mai bun, are o altă viziune asupra timpului – un gest pentru un viitor mai utopic, eliberat de poverile infrastructurii culturale. Cu toate acestea, două lucrări propun perspective mai întunecate. Protestez împotriva mea este o documentare video a unui spectacol de păpuși a lui Ciprian Mureșan, care a lucrat împreună cu regizorul și dramaturgul Gianina Carbunariu, ce prezintă plângerile și polemicile protagonistului, care se află într-un container de deșeuri industriale. Acesta explică în repetate rânduri diferitele motive pentru care protesta împotriva lui însuși. Pe durata spectacolului, masca marionetei se ridică încet, iar interpretul (Pilo Adrian Ilea) începe să se devoaleze în urma disconfortului antagonic, cauzat de faptul că „se ascunde” în spatele marionetei. Lucrarea devine aproape o lamentare, în care performerul din container livrează secțiunea finală privind direct în camera de filmat – „Protestez împotriva mea pentru că / mă tot ascund în container în timp ce tot ce dețin mi se ia”. În acest sens, Protestez împotriva mea este o speculație complexă asupra naturii schimbării – una care respinge puterea protestului de a modifica orice în afara sferei personale, dar care întrezărește și posibilități în interiorul acestei auto-reflecții atunci când este comunicată unui public sănătos.

Il Mondo Novo, video-ul semnat de Mona Vătămanu și Florin Tudor, vine ca o complementare perfectă cinismului din Protestez împotriva mea, prezentând un grup de artiști în cadrul unui scenariu brutalist – o trimitere sarcastică la opera renascentistă a lui Giandomenico Tiepolo. În timp ce opera originală oferă o perspectivă din care lumea pare că se deschide, artiștii de astăzi se confruntă cu imaginea unui viitor mult mai sumbru și gol – o posibilă reflecție în cheie pesimistă asupra unui viitor al infrastructurii culturale ce amintește cu precădere de imaginile României imediat după revoluție.

Expoziția Proiecții în Istoria Viitoare a avut loc în perioada 3.12.2021 – 6.01.2022 la B5 Studio în Târgu Mureș.