Anul acesta Bienala Art Encounters, „My Rhino Is Not a Myth. art science fictions”, a reunit peste 60 de artiști din 20 de țări în cadrul unui proiect care a activat atât direcții actuale ale cercetării artistice internaționale precum tema afectelor postmediale, critica postumanistă a Antropocenului, relaționarea artei cu natura via tehnologie, cât și imperative ale scenei experimentale precum grija, colaborarea, locuirea, crearea de legături umane și non-umane. Echipa curatorială, a cărei componență amplă și strategie de lucru dinamică și rizomatică invocă reușitele colectivului indonezian ruangrupa de la documenta 15, a adus împreună experiența unui specialist de renume internațional ca Adrian Notz cu energia și pofta de a transcende clișeele instituționale ale artei vizuale contemporane proprie unui grup de curatoare și scriitoare ce activează în București, Cluj, Timișoara și nu numai: Cristina Bută, Monica Dănilă, Edith Lázár, Ann Mbuti, Cristina Stoenescu și Georgia Țidorescu.

Firul de legătură care a unit demersurile celor peste 60 de artiști cât și cele 23 de spații expoziționale și de prezentare, dintre care unele neconvenționale precum depoul de tramvaie al Timișoarei, atelierele Faber, un depozit în proximitatea Mega Image sau cinemaul Victoria, a fost tema ficțiunii, ficțiunea artistică dar și cea inerentă paradigmelor științifice, clasate de epistemologul contemporan Thomas Kuhn ca fiind, paradoxal, ele însele tributare frumuseții. Astfel, potrivit paradoxului invocat, teoriile se impun la rândul lor, nu datorită unei triviale corespondențe cu un etalon al „faptelor”, ci mai degrabă datorită propriei puteri de seducție. Suntem confruntați cu o recontextualizare în epoca post-adevărului a vechii axiome nietzscheene ce anunța că adevărul însuși revine la cea mai seducătoare ficțiune. În acord cu toate acestea și luând ca inspirație modul în care rinocerul gravat de Dürer din pură fantezie și-a croit drum în publicațiile științifice ale Renașterii, „My Rhino Is Not a Myth. art science fictions” dezbate puterea imaginației de a reprezenta vizibilul dar și de a produce imagini ale necunoscutului, „idei estetice” kantiene ce țintesc dincolo de vizibil (uneori către cosmosul ca întreg, către transcendență), desfătând ochiul dar totodată făcând posibil avansul cunoașterii. Urmărind același model renascentist, această cercetare artistică elaborată, imaginativă și totodată critică, analizează posibilitățile artei vizuale contemporane de a recuceri poziția de bastion al științei. În speranța de a dezvălui câteva detalii despre procesul de gestație și laboratorul critic al acestui proiect complex voi adresa în continuare câteva întrebări echipei curatoriale.

Raluca Oancea: După cum aminteam mai sus, „My Rhino Is Not a Myth. art science fictions” a presupus un colectiv curatorial amplu. Puteți da câteva detalii despre constituirea acestui grup și despre modul în care ați lucrat împreună?

Echipa Curatorială Art Encounters: În 2020, Adrian Notz a organizat „Școala Curatorială de Toamnă” sub forma unui atelier online de curatoriat intitulat „The New Now” – acolo ne-am întâlnit cu toții. Cu toate acestea, deși am păstrat legătura, nu am lucrat sau colaborat la alte proiecte până la bienală. Odată cu invitația de a face parte din Curatorial Sounding Board a apărut și entuziasmul de a lucra la această scară și de a vedea cum ne putem potrivi împreună, precum și ce fel de practici am putea găsi în calitate de grup curatorial. La început, acest proces a fost unul lent, întrucât redactam conceptul curatorial și etapele sale ulterioare. A fost o perioadă bună deoarece ne-am familiarizat mai mult cu interesele de cercetare ale fiecăruia în parte, împărtășind cunoștințe și creând în mod constant legături, dar am avut nevoie de timp pentru a ne adapta și negocia așteptările instituționale care nu erau axate pe lucrul ca un colectiv. În noiembrie 2022, în timp ce toți jonglam între „joburile de zi cu zi” și munca la bienală, eram deja implicați în întregul proces de selecție, petrecând nenumărate ore pe Zoom cu echipa de producție și montaj, împreună cu artiștii, pentru a ne da seama de spații, de fezabilitatea operelor de artă, de cadrul conceptual mai larg – un proces pe care l-am vizualizat pe o planșă MIRO elaborată. Spațiul respectiv devenise un fel de tapiserie schimbătoare, reflectând dinamica noastră în formare, în care aveam încredere unul în celălalt să preluăm conducerea ori de câte ori era nevoie, să reacționăm rapid ca grup la solicitări urgente și, adesea, să ne îmbinăm ideile în așa fel încât era dificil să știm cu adevărat cine a început fraza și cine a dus-o la bun sfârșit. Și, deși aveam coordonatori pentru diferite părți – cum ar fi catalogul, de exemplu, sau programul de proiecții – am lucrat de fapt într-o manieră neierarhică, consultându-ne în permanență și luând decizii colective. Mai degrabă decât să creăm mecanisme, a existat un sentiment puternic de dezvoltare organică.

Se pare că, pentru o parte dintre curatoare, bienala a constituit prima experiență la o scara atât de mare, implicând un număr considerabil de artiști, spații, expoziții etc. Credeți că există o rețetă de realizare a unei bienale? Ați urmărit o metodologie anume, ați identificat o serie de procese diferite?

Am constatat că în grupul nostru există multe metode de a obține un rezultat, fiecare dintre noi având propriul său mod de a face lucrurile și abilități specifice. Unii au o pregătire mai solidă în domeniul scrisului artistic sau în mediul academic, interese în domeniul științelor politice sau al anarhismului, în domeniul editorial sau un mod de gândire spațial, și pot invoca cu ușurință diplomația atunci când este nevoie. Unul dintre cele mai importante procese a fost să înțelegem, să permitem și să armonizăm aceste abordări diverse. Nu a fost doar un proces complet de a învăța unii de la ceilalți, ci – așa cum am discutat în timpul evenimentului de final – și unul de a învăța să ne bucurăm de proces, să ne concentrăm asupra problemelor și să tratăm lucrurile cu ușurință – chiar dacă acest lucru înseamnă uneori să lucrăm cu ideile într-un permanent proces de schițare și să lăsăm conversațiile și colaborările să-și urmeze cursul. Cel mai distractiv a fost atunci când am putut lucra împreună la Timișoara, pentru a proiecta operele de artă în spațiul respectiv și pentru a încerca să ne conectăm cu adevărat la context. Nu a fost întotdeauna posibil, dar simțim că este un lucru care, dacă există o astfel de rețetă, ar trebui să includă o legătură mai bună cu contextul local. Mai degrabă decât să creăm mecanisme, a existat un sentiment puternic de dezvoltare organică. Iar asta se întâmplă rar, mai ales când bienalele și instituțiile încă se agață de imaginea super-curatorului și distribuția ierarhică, deși, sperăm, vremurile se schimbă, iar aceste tipuri de practici vor fi mai bine reprezentate în viitor.

Din câte ați aflat au existat anumite lucrări preferate de public? A fost o diferență între receptarea lucrărilor românești și cele internaționale? Curatorii s-au implicat cu precădere în anumite proiecte fiecare?

Am vrut să avem o selecție care să răspundă unor posibile conexiuni cu scena românească. Am încercat să nu favorizăm un anumit cadru singular, ci mai degrabă să punem artiștii în dialog și să creăm o atmosferă astfel încât vizitatorii să poată percepe și alege fiecare diferite fire narative.

În acest sens, istoria recentă sau trecută a fiecărei locații a fost legată de expoziție pentru a crea legături și contraste între narațiuni. De exemplu, în Garnizoană ne-am gândit la ce alte relații cu mediul și cu ceilalți putem construi în locul unei istorii de violență și de asemenea care este legătura noastră cu timpul. În castelul Huniade, care găzduiește secția de Științele Naturii a Muzeului Banatului și care are o istorie imperială încărcată, am pus sub semnul întrebării procesele de arhivare a vieții non-umane și marea narațiune eroico-masculină. În depoul de tramvaie am preferat o abordare senzorială, cu infuzie de sunet și accent pe descoperirea spațiului la sfârșitul lumii.

A existat, de asemenea, un efort consecvent în crearea unei rețele de artiști români, regionali și internaționali, mai curând decât un proces de singularizare. Datorită acestei întrepătrunderi, nu putem spune că am simțit o diferență clară în reacția publicului față de operele de artă și față de artiști.

Am lucrat cu adevărat într-un mod organic, așa că, în loc să atribuim proiecte, am legat contacte curatoriale apropiate fiecare, doar pentru a gestiona mai bine fluxul de idei și discuțiile cu artiștii. Totuși, curatorierea spațiilor a fost un proces colectiv, așa cum se reflectă și în catalog, în fluxul de povestiri pe care îl veți întâlni acolo.

Unul dintre punctele forte ale bienalei au fost lucrările nou produse, dintre care instalațiile comisionate unor artiști precum Sakib Mizanur sau Sebastian Moldovan, configurate ca un fel de rezidențe, au avut nevoie de un proces de lucru mai îndelungat. Puteți descrie acest proces de lucru în context multi-expozițional?

Cu greu ar fi fost posibile fără colaborarea și implicarea totală a echipei de producție și montaj, coordonată de Raluca Durbacă și Justin O’Shaughnessy, și gestionată de Ioana Gonțea, care s-a ocupat în permanență de găsirea de resurse. Este o sabie cu două tăișuri: împreună cu echipa lor de asistenți și de lucrători în domeniul artei, au fost pe deplin de acord cu ideile artistice, venind cu soluții și sugestii de expunere, complet absorbiți în producția lucrărilor și în strânsă legătură cu noi, curatorii și artiștii. Pe de altă parte, este un adevărat miracol că s-au realizat atât de multe într-un timp atât de scurt și am recomanda cu siguranță să se facă mai puțin cu mai mult timp și resurse.

Fiecare instalație a fost diferită. Pentru a aminti doar câteva dintre ele, Sakib Mizanur a avut nevoie ca echipa de la fața locului să fie o interfață pentru materialele de proveniență locală, în timp ce Sebastian Moldovan s-a adaptat mai mult la spațiul în sine, transformându-și și lăsând proiectul să se dezvolte organic și curajos, cu intervențiile Luciei Ghegu și ale lui Albert Kaan. Anetta Mona Chisa s-a implicat mult mai mult decât am fi sperat vreodată în transformarea și producția lucrărilor sale la STPT Multiplexity. Instalația Floriamei Cândea a fost o expansiune în premieră a cercetării sale pe termen lung în domeniul biotehnologiei și al artei, în timp ce instalația Alinei Cioară a reprezentat deschiderea bienalei către interacțiunea directă cu diferite comunități locale și cu publicul pe parcursul întregului eveniment. Probabil că am putea scrie o carte despre fiecare în parte, dar a fost de fapt un efort al întregii echipe, în care am făcut tot posibilul să ghidăm și să susținem fiecare proiect.

În acest an bienala a avut o extensie intr-un cinema timișorean. Despre ce a fost vorba acolo și cum s-a legat programul de filme de tema generală a bienalei.

Programul de proiecții a fost găzduit cu amabilitate de Cinema Victoria și a fost o nouă încercare de a conecta povestea rinocerului cu o selecție de lucrări de artă video care explorează cele patru direcții ale conceptului nostru curatorial, urmărind povestea rinocerului. Am fost foarte bucuroși să putem proiecta filme de Larissa Sansour, Selin Davasse, MarksMara, Mihai Grecu, Adrian Ganea, Geocinema (Solveig Qu Suess, Asia Bazdyrieva), Chrystele Nicot & Antoine Alessandrini, Thale Blix Fastvold, Monika Czyżyk proiecțiile având loc joia, la două săptămâni, în timpul programului bienalei.

În ceea ce privește catalogul, lansat la finalul bienalei, puteți preciza care a fost motivația editorială?

Tema artă-știință-ficțiune, pe care se centrează catalogul, este extrem de ofertantă și am adunat o mulțime de idei creative în cercetarea conceptului. Așa că am decis să facem din el mai mult decât un index de lucrări și texte critice și să-l transformăm într-o oglindă prin care conceptul și lucrările de artă să poată fi retrăite și explorate chiar și după încheierea bienalei. Astfel, a apărut ideea de a invita artiștii să își extindă cercetarea artistică prin contribuții personalizate care să fie prezentate în catalog și de a face legătura cu science-fiction prin includerea unor sinopsisuri ale cercetării științifice prin intermediul rețelei lui Adrian Notz de la ETH, precum și a câtorva dintre citatele noastre literare preferate care sunt răspândite în jurul textelor principale. Cartea cuprinde, de asemenea, o poveste alternativă de science-fiction a rinocerului Ganda, scrisă de Curatorial Sounding Board în calitate de autor colectiv, împreună cu texte de îndrumare pentru fiecare dintre cele patru fluxuri imaginate ale bienalei: Purtători de Noi Semințe, Anticipare și Suspine, Cifruri Sparte, Fluxuri de Navigare. Inspirată de cultura editorială a vechilor reviste SF, fantastica graficiană Stefanie Preis a reușit să îi dea forma finală cu ajutorul coordonatoarei publicației, Georgiana. Am reușit să depășim obstacolele practice ale publicării și să transformăm o idee într-o experiență de lectură prin intermediul artei-științei-ficțiunii.

La final v-aș întreba dacă mai există viață după încheierea unei bienale? Cum va continua colectivul curatorial?

Nu există nicio îndoială în această privință. Conexiunea pe care am stabilit-o depășește simplul cadru profesional, s-a extins într-un sentiment de comunitate de surori (inclusiv pentru Adrian). Ne-ar plăcea să continuăm să lucrăm mai mult împreună. În weekendul de încheiere, nu ne-am despărțit cu la revedere, ci mai degrabă am vorbit cu nonșalanță despre o excursie de cercetare împreună și despre anotimpul cel mai potrivit pentru a face acest lucru. Credem că a fost o experiență atât de inedită, încât ar trebui să continue în ceva la fel de organic și axat pe aspecte de empatie, grijă și dialog. S-ar putea să nu se întâmple într-un cadru foarte tradițional, s-ar putea să nu se întâmple din nou în contextul unei bienale sau al unui cadru foarte bine definit, dar va continua ca un flux organic, urmând calea deja stabilită a rinocerului.

Fiecare dintre noi a avut proiecte individuale la care a lucrat anul acesta, în afară de bienală, dar ne facem planuri, așa că așteptați-vă la mai multe colaborări din partea acestei echipe curatoriale în viitor! Am avut o dinamică de lucru și creativă foarte bună. Dar în ceea ce privește proiectele noastre individuale recente, acestea includ programul VideoArt Garden din Timișoara (co-curatoriat de Cristina Stoenescu și artista Larisa Crunteanu), Before the Upcoming, o expoziție bazată pe video la Muzeul Național Tehnic din București (curatoriată de colectivul Aici Acolo din care face parte și Edith Lázár) sau expoziția de grup Until the Water Runs Clear curatoriată de Cristina Buta la Contemporan Hair Space, București, și numeroasele expoziții ale Georgiei Țidorescu care includ un început interesant pentru spațiul de artă calciu la Atelierele Scânteia – toate aceste proiecte au explorat totuși unele direcții deja explorate în bienală, cum ar fi ecologiile alternative cu efectele tehnologice și ficțiunile lor, scenarii speculative și temporalități paralele, intimitatea și legăturile mai mult decât umane.

* Acest material jurnalistic a fost realizat printr-o finanțare Energie! Burse de creație, acordată de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte, în cadrul Programului cultural național „Timișoara – Capitală Europeană a Culturii în anul 2023″.

Materialul  nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte al Municipiului Timișoara, iar acesta nu este responsabil de conținutul său sau de modul în care poate fi folosit.

Tradus de Camelia Diaconu