Între 9 mai – 15 iulie, a avut loc la Gușterița Verde în Sibiu expoziția „Pășește cu atât de multă grijă până când tălpile îți devin auz” a artiștilor Alexandra Coroi și Bogdan Dumitrescu, o expoziție despre percepția naturii cea bună și cea rea, cea diversă și cea care necesită corecție, și a filtrului pe care limbajul îl constituie în aceste diferențieri. Titlul este o parafrazare din Pauline Oliveros: „Walk so silently that the bottoms of your feet become ears”. Expoziția e puternic legată de spațiul în care se desfășoară, adică de generoasa grădină din curtea Bisericii luterane Sf. Andrei, care aparține de Parohia Evanghelică C.A. din Sibiu. Gușterița Verde își propune să fie un loc preocupat de mediu, educație alternativă și spiritualitate. 

Vernisajul s-a desfășurat în cadrul Iarbă bună, iarbă rea, o întrunire în care, pentru o zi, o comunitate restrânsă s-a reunit în jurul preocupării pentru mediu, al grădinăritului și al artei participative. Una dintre activitățile centrale a fost atelierul de dezorientare în natură, conceput împreună cu Sorina Tomulețiu, care a avut o altă expoziție în perioada respectivă, „Artefactele naturii”, găzduită în biserică. Atelierul a propus o plimbare prin grădina bisericii, pornind de la ideea de derivă situaționistă, transferată din urban într-un ambient verde, în ploaie, sub averse puternice, cu oameni plecați după ierburi și melci, care își puteau nota impresiile într-un carnețel conceput special pentru experiență. În biserică a avut loc un scurt concert susținut de organiștii și colaboratorii muzicali ai Parohiei Evanghelice, cu instrumente improvizate din materiale naturale și cu o temă legată de grădini. A avut loc, de asemenea, o prezentare a istoricului așezământului de către prim-preotul Kilian Dörr. Programul a continuat cu o prelegere și o discuție despre diapozitive susținute de Alexandra Ilina, care a prezentat materiale agrare și ecologice din perioada comunistă, inclusiv diafilme produse de ocoale silvice. În aceste imagini însoțite de text, natura era împărțită între organisme „folositoare” și „dăunătoare”, iar relația cu mediul apărea ca o luptă permanentă pentru eliminarea elementelor indezirabile. Proiecția, completată de o poveste pentru copii despre un bob de grâu, a deschis o discuție despre felul în care s-au schimbat mentalitățile și raportarea noastră la natură. Ziua a inclus și un atelier de ierburi și plante aromatice locale, în cadrul căruia participanții au amestecat plante și au discutat despre proprietățile lor, precum și o proiecție a filmului Il pianeta azzuro (1982) de Franco Piavoli. În acest fel, programul a legat plimbarea, observația, memoria, discuția și experimentul artistic într-o singură zi în care grădina nu a fost doar decor, ci participant activ și generator de situații, ritmuri și forme de comuniune.

Punctul de plecare al expoziției „Pășește cu atât de multă grijă până când tălpile îți devin auz” este conceptul ecologic de schimbare a nivelului de referință (shifting baselines), conform căruia fiecare generație își construiește propria imagine despre natură pornind de la experiențele copilăriei, iar această imagine devine reperul în funcție de care măsoară schimbările mediului. Problema este că mediul se poate degrada atât de lent, încât transformarea devine aproape insesizabilă. Un exemplu dat de artiști este călătoria cu mașina. În copilăria lui Bogdan Dumitrescu, un drum lung, precum cel dintre București și Sibiu, însemna un parbriz acoperit de insecte. Astăzi, același drum se poate încheia cu parbrizul curat. Pentru cei care au trăit prima situație, acel parbriz plin de insecte a rămas un nivel de referință; pentru generațiile mai tinere, absența lor poate părea normală. De aici pornește și întrebarea despre felul în care schimbarea nivelului de referință poate fi tradusă în limbaj. Natura nu este doar ceea ce se află în exteriorul nostru, ci și rezultatul suprapunerii unor imagini, experiențe, lecturi și relatări. Prin limbaj ne reprezentăm lumea și ne construim convingerile despre ea. În expoziție, această idee apare și prin metafora adăpostului: limbajul este un spațiu în care credințele despre lume se pot construi, proteja sau chiar baricada.

O serie de printuri transformă conceptul de schimbare a nivelului de referință într-un joc al definițiilor de dicționar. Procesul pornește de la un cuvânt cu relevanță ecologică, de exemplu „rădăcină”, apoi selectează un cuvânt din definiția lui, urmat de un altul din definiția celui de-al doilea. Se formează astfel mai multe straturi de cuvinte, legate între ele, dar tot mai îndepărtate de termenul inițial. Graficul rezultat pare coerent și aproape științific, însă această aparență este înșelătoare: sensul deviază rapid. Lucrarea pune sub semnul întrebării schemele reci și ierarhice prin care încercăm să explicăm natura: lanțuri trofice, niveluri de importanță, organisme „superioare” și „inferioare”, care riscă să elimine tocmai complexitatea și interdependența ecosistemelor.

O altă serie pornește de la obsesia pentru gazon și de la cosirea abuzivă a ierbii pentru a împiedica apariția buruienilor. Uniformizarea poate fi plăcută vizual: gazonul impecabil, câmpurile de rapiță sau lavandă, florile cultivate compact. Ecologic însă, aceste imagini pot ascunde monoculturi și chiar dezastre. În lucrări, cuvântul „gazon” este repetat până când imaginea începe să fie invadată de cuvinte asociate buruienilor. Acestea se extind din mai multe puncte, ca într-o răscoală împotriva uniformității. Seria trece astfel de la repetiție la proliferare, de la monocultură la diversitate.

O lucrare abstractă este construită din culori extrase direct din grădina de la Gușterița. Artiștii au fotografiat licheni, mușchi, flori și alte elemente ale locului, apoi au identificat digital culorile și le-au suprapus în compoziții geometrice. Fiecare culoare conține, de fapt, textul codului care o definește; textul este micșorat și înghesuit până devine aproape indescrifrabil. El rămâne prezent în imagine, dar ascuns în culoare, punând în relație informația, reprezentarea și limitele vizibilului.

În spațiul expoziției a fost construit un adăpost din crengi culese din grădină, alături de o folie de protecție izotermică. Lucrarea opune naturalul și artificialul, dar le reunește prin aceeași funcție de protecție. În apropiere se aflau o trusă de prim-ajutor și un reportofon prin care vizitatorii puteau lăsa sau asculta mesaje. Într-o fostă sală de clasă, ceasul de deasupra tablei a fost păstrat intenționat. Sub el, o boxă reda ticăitul înregistrat, la care se adăugau uneori ticăituri suplimentare, decalate. Efectul, aproape muzical, producea o „dezorientare discretă”, ca o extrasistolă care tulbură pulsul familiar. 

O altă lucrare, construită în jurul unui copăcel prevăzut cu căști, revine la ideea naturii din copilărie, un reper afectiv care nu mai poate fi regăsit în aceeași formă. Expoziția includea și o coloană sonoră, realizată de un artist care a vrut să rămână anonim, bazată pe un poem redat în buclă, alcătuit din amintiri și puternic ficționalizat, după mecanismul prin care un vis este recompus atunci când îl povestim: fragmentele sunt legate și completate pentru a deveni coerente.

Într-o altă încăpere era prezentată o instalație video realizată împreună cu Mihai Băcăran, care locuiește la Sofia. Artiștii i-au trimis pământ, crengi, frunze și licheni din grădina de la Gușterița. El a păstrat materialele în apă, a filmat la microscop dezvoltarea bacteriilor și a creat un video abstract. Instalația a fost apoi conectată la un senzor de calitate a aerului și la un algoritm care modifica imaginea în timp real: culorile se schimbau, apăreau glitch-uri, iar la creșteri susținute ale nivelului de CO₂ video-ul încetinea, se întuneca și își reducea sunetul, intrând într-un fel de hibernare. După plecarea vizitatorilor și revenirea aerului la nivelul de bază, imaginea revenea la forma obișnuită. Lucrarea se leagă și de ideea de „risipă digitală”. Video-ul a fost comprimat intenționat în spiritul unui festival de video art care încurajează reducerea cantității de date folosite pentru stocare și transmitere. Calitatea scăzută nu este un defect, ci o alegere ecologică și o întrebare despre standardele tehnologice: câtă rezoluție este realmente necesară atunci când imaginile sunt privite pe telefon, nu mărite sau tipărite la scară mare?

Expoziția „Pășește cu atât de multă grijă până când tălpile îți devin auz” arată cum natura este observată, clasificată și reconstituită prin limbaj, memorie și tehnologie. Demersul artiștilor Alexandra Coroi și Bogdan Dumitrescu invită la o inspectare a reflexelor participanților, o atenție îndreptate spre ce e denumit natură, ce e considerat folositor sau dăunător, ce e lăsat să crească și ce se încearcă să se elimine și cât din lumea exterioară este, de fapt, construit prin imagini și cuvinte.