Contextul pandemic al anului trecut pare să nu fi făcut nicio diferență în programul de vară AiR al galeriei Electroputere, și, după cum ne-a obișnuit spațiul craiovean de artă contemporană, în acest an au fost organizate expoziții dedicate lucrărilor produse în respectivele rezidențe artistice. Din acestea, de prima expoziție personală a beneficiat From Centuries Ago to Eons to Come (Din secole în urmă spre eonii care vor veni), de Lucian Bran, o serie fotografică axată pe insula Ada Kaleh și notoria sa istorie recentă (din care am văzut deja o parte în expoziția de grup D Platform Season 2, la Victoria Art Center, în 2017, curatoriată de Raluca Oancea).

O mică parte din lucrări le-am văzut și cu ocazia expoziției de grup D Platform Season 2 de la Victoria Art Center, în 2017, curatoriat de Raluca Oancea. Însă era nevoie de mult de un spațiu dedicat unui demers artistic ce, tratând istoria insulei Ada Kaleh, întruchipează perfect calități descrise de Thomas Weski ca „artistice și documentare”, „prezență istorică” și „o descriere precisă a obiectului”^[1]. Într-adevăr, precum incertele granițe geopolitice ale insulei pe parcursul anilor, proiectul lui Lucian Bran se situează însuși la o răscruce. Acesta documentează urmele unei strămutări absurde de populație și aferenta memorie colectivă rămasă, folosindu-se în același timp de un peisaj făcut absent pentru a pune sub semnul întrebării dominația omului asupra pământului (terenului) și ce înseamnă să locuiești pe acesta în fața enormității timpului și mâinii implacabile a sorții.

Expunerea întregii istorii a insulei este deopotrivă redundantă și departe de scopul textului de față, dată fiind abundența de surse de informare disponibile azi. Pe scurt însă, aceasta a avut un trecut tumultos pe parcursul secolelor XVIII și XIX, trecând în repetate rânduri de la Imperiul Otoman la Imperiul Austro-Ungar și invers. Disputa dintre cele două puteri s-a sfârșit când insula a devenit o enclavă turcească, pentru a fi cedată într-un final României prin Tratatul de la Lausanne în 1923. Iar scufundarea sa definitivă în 1970, în timpul construcțiilor la barajul Porțile de Fier, a fost un șoc pentru populația sa (predominant turcească), care, până atunci, se dovedise de altfel extrem de rezistentă.

Acestea fiind spuse, înainte de a continua ar trebui să menționez și că Ada Kaleh joacă pentru artist mai degrabă rolul unui personaj absent decât cel al unui peisaj. (Desigur, peisaj nu înseamnă pur și simplu mediul înconjurător, ci ceva ce se definește prin uzul social, peisajul fiind esențialmente determinat cultural, mereu legat de o civilizație, format prin acțiunea și interacțiunile omenești.) Cum altfel, dat fiind nu numai că amintirea acestei mici fâșii de pământ este încă vie în populația din jurul Dunării (și dincolo de ea, markerele de pe Google Maps confirmând acest lucru), dar și că, prin procesul de documentare speculativă, artistul reușește să pună la îndoială chiar și presupusa sa dispariție geografică.

Un exemplu grăitor al acestei abordări, care din multe puncte de vedere stă la baza proiectului, se găsește în printurile argentice din colțul din dreapta odată intrat în galerie. Studiul lui Bran pe marginea aluviunilor dunărene folosește camera foto pentru a urmări mișcările sedimentelor, pe durata a patru săptămâni și în patru locuri – Sucidava, Corabia, portul Calafat, plaja Calafat. Pentru a se lua în calcul distanța parcursă de aluviuni – 57 de metri pe săptămână – o fotografie a fost făcută în fiecare săptămână, camera fiind mutată corespunzător de la poziția inițială. Date fiind cele două casete luminoase din expoziție, conținând film developat cu apă din Dunăre, putem și să ne facem o idee asupra destinației acestor sedimente. Impresionând prin grosimea lor, cu o suprafață înclinată, deseori plasate pe podea (pentru a trimite la actul privirii unei ape curgătoare), cele două reprezintă marcaje strategice într-un curs imaginar. Într-una din casetele luminoase se află fotografia fostei locații Ada Kaleh, în timp ce în a doua este fotografiată Insula K, în proces de formare, localizată în Golful Musura la gurile brațelor Sulina și Chilia. S-ar părea așadar că ceea ce s-a pierdut în 1969 (dintr-un simplu punct pe Dunăre) se regăsește azi nu doar în aval de-a lungul fluviului, mărginind patru țări (Serbia, România, Bulgaria și Ucraina), ci și într-o nouă fâșie de pământ localizată tocmai la granița dintre România și Ucraina, sfidând din nou delimitări teritoriale și noțiuni de proprietate impuse de state.

În cercetarea sa, artistul a vizitat și insula Șimian – unde autoritățile intenționau să reconstruiască Ada Kaleh și să mute populația acesteia. Ambițiile regimului, desigur,  nu au funcționat întocmai conform planului. Proiectul a fost anulat când populația în cauză a decis să se mute în orașele învecinate, în Dobrogea, dacă nu chiar în Turcia. Iar Bran a abordat procesul acesta de migrație și a sa memorie colectivă (împreună cu trauma sa) în mai multe lucrări. Alături de portretul unui vânzător strămutat – Mr. Engur, creat în 2019 – probabil cele mai sugestive lucrări sunt cele două fotografii ale citadelei reconstruite pe Șimian, prezentate în rame negre și cu desene laser subtile executate pe sticla protectivă. Ambele desene sunt bazate pe fotografii arhivistice de pe Ada Kaleh, reprezentând, cu ajutorul siluetelor minimaliste, perspectivele idealiza(n)te pe care autoritățile și fosta populație și le proiectau asupra insulei (și încă o fac). Prin una din ele este suprapusă ceea ce pare imaginea unei familii perfecte (ca o stock photo marca Ikea), invocând tema nostalgiei în confruntare cu realitatea, în timp ce prin cealaltă este suprapus un monument de pe Ada Kaleh cu citadela reconstruită, reprezentând un memento asupra așteptărilor instituționale nerealiste.

Dacă Homi K. Bhabha, în eseul său „Beyond Photography”, descria opera lui Taryn Symon drept „o repetiție continuă a trecutului-în-prezent”^[2], s-ar părea că cercetarea artistică a lui Lucian Bran merge mai departe, oscilând fluid între trecut-prezent-viitor. Acest lucru este cel mai evident în seria sa Reverse Archaeology […], cu cele trei vase imprimate 3D PET, scufundate și recuperate din Marea Neagră – unul dacic, unul turcesc și unul grecesc. Creându-le cu mijloace contemporane, acoperindu-le cu o patină de anticitate și prezentându-le drept descoperiri arheologice, artistul emite cu precizie proiecții asupra istoriilor (civilizațiilor) viitorului.

În altă parte a podelei galeriei se afla și o instalație minimalistă făcută din zahăr cubic, sticlă și cărămidă găsită pe Insula Șimian – Soluble Model of Ada Kaleh Island. Lucrarea evocă nu doar esența seriei fotografice de față, ci chiar (reieșind din conversații cu artistul) baza majorității practicii lui Lucian Bran de până acum. Dacă, de pildă, anumite opere fotografice, precum cea a lui Meghann Riepenhoff, atrag atenția asupra efemerității axiomatice a naturii (și peisajului), atunci poate că Bran ne arată ceva mult mai relevant și ironic, în contextul perioadei Antropocenului târziu și dezastrului nostru/său inevitabil – schimbările climatice. Mai exact, acesta atrage atenția asupra controlului efemer pe care îl are umanitatea asupra teritoriului, mării și oricărei forțe a naturii de fapt, cu atât mai mult când vine vorba de timp.

Devine de asemenea din ce în ce mai clar și că From Centuries Ago to Eons to Come întruchipează cu succes perspectiva istorică a lui Fernand Braudel bazată pe noțiunea de „longue durée”, atrăgând atenția asupra întrepătrunderii și relației cauzale dintre trei temporalități – geologicul, (socio-economico-)culturalul și evenimentul de suprafață (politic sau individual, bazat pe conflict). În reprezentările acestui concept de longue durée, proiectul lui Lucian Bran este o mărturie a tendinței omului către planificarea atentă și către speranță, precum și zădărnicia lor; este de asemenea o dovadă a puterii noastre distructive precum și a capacității incontestabile a naturii de a-și găsi cursul.

From Centuries Ago to Eons to Come, expoziția personală a lui Lucian Bran, a avut loc la ElectroPutere Gallery în perioada 24 aprilie – 23 mai 2021.

^[1] Heinz Liesbrook, Thomas Weski, How You Look at It: Photographs of the 20th Century, Distributed Art Publishers, 2000.

^[2] Homi Bhabha, Geoffrey Batchen, Taryn Simon: A Living Man Declared Dead and Other Chapters I – XVIII, Gagosian / Rizzoli, 2012.

Traducere de Rareș Grozea