Am primit cu interes provocarea lansată la Seminarul de Artă Contemporană de a studia un artist român. Am ales să stau de vorba cu Dan Perjovschi, pentru că admir atât conținutul, cât și forma lucrărilor sale, pentru că este un artist apropiat de public și face o artă vie, actuală, în același timp satirică și profundă. În locul unui referat clasic, am hotărât să folosesc formatul interviului pentru că, spre deosebire de artiștii care nu mai sunt în viață și despre care nu putem face altceva decât să le studiem arta, viața și să cităm din diverși critici de artă, cu artiștii în viață poți dialoga, poți înțelege istoria povestită la prima mână și poți problematiza realitatea educațională, culturală și socio-politică care ne influențează dezvoltarea artistică.

Vă mulțumesc că ați ales să stăm de vorbă, în aceste momente de grea încercare pentru toată lumea, dar în special pentru lumea artistică. Interviul are întrebări structurate pe mai multe categorii, o parte sunt întrebări în continuarea altor interviuri și discuții pe care le-am studiat și la care nu am găsit un răspuns, altele vizează legătura dumneavoastră trecută și prezentă cu scena artistică din Timișoara, câteva punctează metodele și instrumentele pe care le folosiți și, nu în ultimul rând, câteva sfaturi pentru tinerii artiști în contextul crizei actuale.

Mulți tineri, elevi sau studenți, fie ei și la arte, nu vă cunosc. Cine este Dan Perjovschi? Cum v-ați defini într-un cuvânt și/sau un desen? Aveți un desen-caricatură care vă reprezintă ca om, ca soț, ca artist, ca activist?

Elevii și studenții, fie ei și de la arte, nu cunosc multe lucruri, mulți artiști și multe practici artistice contemporane (nici din orașul lor, nici din Europa lor, nici din lumea lor globală). E o problemă generală a învățământului (mai ales românesc).

Nu mă pot defini printr-un cuvânt. Dar mă definesc prin oricare din desenele mele pe care-l găsiți pe internet, pe pereții vre-unui muzeu sau pe vitrina unui shop al Crucii Roșii. Eu nu folosesc termenul caricatură pentru că ce fac eu, în ziar, pe zid de instituție de artă, pe zid în spațiul public sau pe zidul de Facebook, este un statement vizual, un editorial desenat.

Așa că alege un desen la întâmplare. El mă reprezintă ca om, soț, artist, cetățean.

Ați fost foarte legat de Timișoara în anii ’90 prin participările la Festivalul de performance Zona, organizat de doamna Ileana Pintilie, iar acum sunteți implicat în Timișoara, în Bienala Art Encounters. Ce au însemnat pentru dumneavoastră aceste două festivaluri? Cum vedeți astăzi evoluția scenei de artă din Timișoara?

Păi eram legat dinainte, din vremea Atelierelor 35, organisme de organizare ale artiștilor nemembri UAP. Timișoara și Oradea (unde activam eu) erau foarte active.

Eu sunt bun prieten cu Sorin Vreme și prima dată după căderea dictaturii, când am venit la Timișoara, a fost pentru festivalul Stare fără titlu (organizat de Sorin și de alții). La Stare fără titlu, și pe urmă la trienala Zona, am făcut unele din cele mai importante performance-uri ale mele… Din cauza Revoluției, Timișoara este pentru mine un oraș mitic și nu am ratat nicio ocazie să vin și să fac proiecte aici. În ultima vreme am colaborat cu Tam-Tam, cu Balamuc și alte instituții sau proiecte independente: Simultan, MAD etc. Și m-am implicat în Art Encounters, care nu e un festival, ci o fundație care are un spațiu permanent de expoziții, care dă burse și face rezidențe de artă și care organizează și o bienală. Bienala este cea mai importantă și mai masivă manifestare de arta contemporană internațională din România.

Pentru multă vreme Timișoara dispăruse de pe harta artelor vizuale. Mă bucur ca fac cumva parte din revenirea ei în prim-plan.

Ați fost un contestatar al MNAC (Muzeul de Artă Contemporană din București). S-au schimbat între timp lucrurile? Care este acum relația dumneavoastră cu MNAC?

Nu am nicio relație cu MNAC. Nu am pus piciorul acolo niciodată, nu particip la proiectele lor, nu le-am vândut nicio lucrare (e drept că nici n-au mai cumpărat din 2004, de când s-au înființat, ceea ce e o rușine națională și îi mai descalifică încă o data, dacă mai era nevoie).

Nu mai am nicio relație nici cu ICR, după 2012, când a devenit naționalist și dacă figurez în expoziții parțial finanțate de ICR, îmi asigur singur cheltuielile (și particip în sprijinul curatorului sau a proiectului).

Nu aplic la AFCN, nu am nevoie de Ministerul Culturii.

Evit muzeele de artă de stat din România. De fapt (cu mici excepții) evit tot ce este de stat în România.

Și să lămurim ceva: eu nu sunt un contestatar al MNAC. Eu ignor MNAC, această instituție plasată în Parlament, după zid și departe, departe de cetățeni, cu scanare la poartă, ca la aeroport și fără declarații de avere pe site… Această instituție nu face parte din scena mea de artă.

Știu că ați avut momente importante, frumoase de-a lungul carierei, cum ar fi Bienala de Artă de la Veneția din 1999 sau expoziția de la Moma din New York din 2007. Ați putea să îmi povestiți un moment greu al carierei, un moment de căutare, de întrebare, de nehotărâre? (Și nu mă refer aici la începuturile carierei, pline de lipsuri materiale, căci acelea se pare ca au fost un impuls de creativitate.

Momente importante au fost și când mi-am ambalat apartamentul de la Oradea în hârtie și l-am desenat tot ca surpriză pentru Lia, asta fiind în 1988, adică primul meu desen „pe arhitectură” și când mi-am tatuat România pe umăr la festivalul Zona, în 1993.

Am avut momente de derută între 1994-1998, până când ceea ce făceam la ziar și ce făceam în spațiile de artă s-au unificat. După 1999 merge șnur (cu întrebările și autochestionările obișnuite fiecărui artist, indiferent de recunoaștere sau vârstă).

Și o mică notă: lipsurile te pot face creativ o vreme, dar dacă lipsurile durează, creativitatea se duce dracu’. Problema în comunism era că eram o țară închisă, scoasă din discuția internațională și problema în tranziție a fost că eram săraci și fără instituții care să ne sprijine. Am fost pe cont propriu.

Sunteți unul dintre cei mai cunoscuți artiști români cu un parcurs performativ după 1990 încoace, dar totuși aprecierea și premiile artistice au venit mai mult din străinătate decât din România. De ce credeți că în România sunteți apreciat mai mult ca un susținător al societății civile?

Păi despre ce premii vorbim? Cele UAP nu contează și se dau oricum alfabetic. Eu am primit premiu de la Radio România Cultural care e acum, paradoxal, instituția media cel mai aproape de artele vizuale. Am avut foarte multe apariții la TV, sunt vreo două, trei documentare făcute cu mine, apar mereu în ziare și reviste generaliste sau de specialitate: ARTA sau IDEA sau Zeppellin. Am făcut foarte multe proiecte în România, din Târgu Ocna (Cercul de Artă Contemporană), în Focșani (galeriile UAP) și din București (spațiul Sandwich sau Salonul de Proiecte), în Timișoara (Balamuc) sau Iași (Anticamera). Am expus în Târgu Mureș, Sfântu Gheorghe, Constanța, Brașov, Alba Iulia, Arad…

Acum am o expoziție online la White Cuib, în Cluj.

Am făcut prezentări și discuții despre practica mea artistică în multe locuri din țară, galerii, licee, fundații comunitare, Ted-uri sau tot felul de alte festivaluri. Din 2010 am în Sibiu un perete enorm desenat în spațiul public, zid gratuit și deschis 24 de ore, 7 zile pe săptămână și 12 luni pe an. Sunt imposibil de evitat. Numai cine nu mă vrea, nu vede. Sau mai bine zis, numai cine cultural nu e pregătit să mă vadă, nu mă vede (gen școlile de artă, ha ha).

Eu nu expun în muzee în România pentru că muzeele noastre nu sunt pregătite pentru practica mea (excepțiile fiind Satu Mare sau Cluj, unde am găsit soluții să evit zidurile care la noi rămân de neatins…. ha ha).

Eu în România lucrez cu spații alternative, artist-run sau independente, cu CNDB, adică cu coregrafi și iată, acum, cu fundații private, precum Art Encounters. La prima ediție a bienalei am desenat fațada de sticlă de la Halele Timco, o suprafață enormă și spectaculoasă. Și în același timp, am expus o fotografie și în ghereta portarului Muzeului de Artă din centru, exact locul pe care în 1991 îl desenam cu totul… nu e mișto așa? Expun în muzeele de artă, dar la portar, nu la director – ha ha….

Da, sunt cunoscut în societatea civilă pentru că din 1990 fac parte din ea. Sunt în mare admirație pentru toate centrele, fundațiile, asociațiile și proiectele civice sau activiste, care au ținut România în lumea civilizată. Dacă vii la Sibiu, o să vezi pe cei 30 de metri desenați niște panglici negre din loc în loc. Pe ele e scris numele acestor fundații și a asociațiilor care au făcut lucruri minunate la noi. E felul meu de a le celebra 30 de ani de la Revoluție.

Deci, faptul ca sunt mai cunoscut și recunoscut artistic în afara României este doar o impresie. Am în România exact recunoașterea care îmi trebuie, în partea independentă și critică a scenei de artă, E partea cea mai activă, mai interesantă și mai valoroasă.

De la o simplă rolă de hârtie, la geamuri, podele sau pereți întregi, de la o lucrare de apartament la muzeul din New York și în ultimul timp în mediul online, lucrările  dumneavoastră au putut fi văzute de foarte mulți oameni. Care a fost cel mai neconvențional mediu (suprafață, instrument de scriere) pe care au fost prezentate lucrările dumneavoastră și de ce?

Palazzo Madama Milano, o podea de sticlă peste ruine romane. Am primit permisiunea să o desenez, dar pe dedesubt, adică sub tălpile vizitatorilor. Îți dai seama că a trebuit să mă strecor între ruine și podea și să scriu invers, în timp ce grupuri de vizitatori pășeau peste mine… și erau grupuri de germani, oameni în vârstă și eu mă gândeam că dacă mă mișc acum, ăștia leșină….

Și o mină din bazinul Ruhr, cu pereți gigantici, negri și foarte abrazivi, podea de metal, vreo 6 camere enorme… am desenat cu creta vreo 3 luni… (ei, nu încontinuu). Kokerei Zollverein din Essen, pentru un proiect ambițios și critic, curatoriat de Marius Babias, pe durata a 3 ani, numit Essen, Arbeit, Angst (Mâncare, Muncă, Frică).

Și, n-ai să crezi, Palatul Brukenthal din Sibiu, unde am desenat cu un creion fin pe pereții dați cu humă… în așa fel încât la prima vedere camerele și zidurile păreau goale, dar dacă te apropiai la câțiva centimetri, găseai desenele… Și uite așa, de la distanță părea că lumea se holbează la pereții goi. Chestia era că, fiind cu humă, dacă dădeai cu podul palmei, desenul dispărea și, cumva, tensiunea dintre fragilitatea asta și soliditatea palatului baroc dădea expoziției greutate.

Preferați desenele simple, punctuale sau instalațiile complexe, “zidurile”? Cum stabiliți compoziția lucrărilor mari, estetic sau în funcție de mesaj? Respectă lucrările dumneavoastră regulile vizualului, cu puncte de interes sau desenați razna în spațiu?

Prefer și și. Câteodată desenez un spațiu enorm într-un important muzeu, dar bucuria cea mai mare o am în carnețel unde, pe o pagină de 10 X 8 cm, îmi iese un desen și știu că e bun. Pentru că știu… Mai simplu spus, îmi plac, desen cu desen, instalațiile complexe pe care le fac în diferitele spații din diversele instituții de artă ale lumii.

Pe pagina de hârtie nu mă gândesc la nimic estetic, ci doar cum să fixez ideea cât mai bine, simplu, direct. Pe perete sau în spații, coordonez compoziția desenelor (și nu doar vizual, ci și conceptual sau ideatic, adică am grijă la diversitate, să ating toate problemele relevante etc).

Începutul e întotdeauna la întâmplare, un desen aici, unul dincolo. Până când “controlez” tot spațiul. După aia urmează sesiuni scurte de execuție și sesiuni lungi de gândire, feedback și decizie, ce desen, unde și cât de mare. Fac clustere de desene, las spații goale să se odihnească ochiul, scot în evidență puncte de interes. După primele 3 desene, fiecare nou desen schimbă compoziția. În general, instalațiile mele desenate au între 50 și 200 de desene.

În 2018  aveați aproximativ 250 de carnețele. Câte s-au adunat între timp? Folosiți și telefonul, tableta sau mediul online pentru a vă nota și/sau arhiva ideile și desenele?

Nu mai știu… o parte au fost achiziționate de muzeele în care am făcut proiecte. În general făceam 1-2 carnețele de proiect și cam 20 de proiecte pe an. Acum mi se întâmplă să desenez între proiecte sau să unesc două expoziții în același carnețel. Nu mai am o normă. Am un flux.

Folosesc social media. Si uite acum, în pandemie, expun online.

Încă sunt mai deștept decât telefonul meu, adică nu lucrez pe telefon sau tabletă. Încă desenez pe hârtie, fotografiez, prelucrez imaginea (chiar dacă e alb negru) și după aia o trimit. Îmi trebuie timpul ăsta…ca să mă gândesc și să mă răzgândesc. Nu toate desenele sunt bune. Sau nu toate sunt sinteza pe care o vreau. Până scanez și prelucrez, pot să mai am o idee, două, trei. Câteodată prima variantă nu e cea mai bună. De aia intenționat nu vreau să am rapiditatea totală de răspuns la un stimul. Vreau timp.

Da, am dosare cu desene pe teme. Am un repertoire de cam 300 care alcătuiesc “mijlocul” artei mele. În care intră și din care ies desene sau soluții vizuale – pentru că se datează sau pentru că pe tema respectivă am găsit ceva mai bun. Repertoire-ul meu are desene din 1993 până ieri. 

Pagina  dumneavoastră de Facebook este un fel de avizier. De ce ați ales Facebookul ca spațiu de performance? Ce părere aveți despre celelalte spații virtuale de socializare, Instagram etc. ?

Mi se pare mai complex Facebook-ul, text plus imagine… ai spațiu de manevră. Twitter e prea “scurt” și prea celebrity based, iar Instagram e numai poză…

Deși desenul e practica umană cea mai arhaică și eu fac totul de mână, old school, mă fascinează noile medii și social media. Mi se pare că dau individului și colectivității în același timp, niște arme grozave. Știi, când făceam filme video, era 1000 de mărci germane ora de montaj ha ha…. Dar eu nu aș spune că ceea ce fac pe Facebook e performance… Desenul meu pe ziduri e performativ. Pentru că, chiar dacă nu mă vezi desenând, poți imagina actul desenului, viteza, traiectul markerului pe perete, angajarea corpului pe scară etc. Câteodată e chiar performance, că nu pot fi izolat de fluxul de vizitatori și atunci desenez live… Evit asta pentru că nu spectacolul e interesant la mine, ci ideea.

Pentru mine Facebook e artă în spațiul public, și discuție, și dezbatere și polemică și un spațiu comun de împărtășit idei sau propuneri, sociale, artistice, activiste, comunitare… e un spațiu de angajament.

Eu nu postez pisici.

Dacă ar fi posibil, pe ce zid (fizic) din lumea largă v-ați dori să desenați?

Nu am obsesii. Pentru mine orice zid e bun. Dar îți spun pe ce zid nu o să desenez nicioadată. Pe ăla care izolează Palatul Parlamentului (plus Muzeul de Artă Contemporană) de cetățeni. Ăla trebuie dărâmat.

Prin desenele dumneavoastră arătați publicului unde “arde”, unde să își îndrepte atenția. O faceți la prima vedere cu umor, dar la o privire mai atentă, profund și cu empatie. Credeți că arta dumneavoastră poate schimba lumea din jur?

Da. Deja a schimbat-o. Altfel desenele mele nu ajungeau pe pancarte la proteste, pe coperți de teze de doctorat sau în Biblioteca Națională Tehnică din Praga. Ele nu aduc interpretări radicale sau nu răstoarnă ordinea lucrurilor, ci o arată mai profund, mai uman. Privitorul „știe” subiectul, dar când îl și „vede”, îl înțelege mai bine. E frumos în engleză pentru că I see însemnă și a vedea și a înțelege, în același timp. Dar nu sunt un naiv. Eu nu sunt acolo, în prima linie politică, să fac legi și să am decizii care afectează direct și imediat viața oamenilor. Eu nu sunt nici Medecins sans Frontieres să salvez vieți în mijlocul catastrofelor și nu sunt nici fondator Dăruiește viața, să construiesc un spital pentru copiii bolnavi de cancer. Eu fac desenul de pe tricoul care se vinde ca să aducă bani pentru spitalul ăla, eu fac gratis logo-ul pentru cei care salvează vieți și eu critic decizia politicianului (dacă e proastă) și fac publică această critică. Eu sunt un comentator. Nu sunt un artist activist. Și nici un artist politic. Eu am agenda politică și asist activiștii. Arta mea e un flux… nu e o singură lucrare ca să fi pusă pe timbre sau să intre ca Coloana lui Brâncuși în patrimoniul vizual mondial (și să nască referințe după referințe), eu nu am O Lucrare… eu am un stream de opinii și comentarii vizuale al lumii prin care trec.

Alegeți subiecte care “dor”, cu care publicul se identifică. Când ați simțit că interesul dumneavoastră s-a deplasat de la subiectul artă la subiectul societate? Cum îi convingeți pe oameni că ceea ce faceți e și artă, nu doar un simplu comentariu politic haios, să zicem?

Încă din timpul facultății (ăleia plictisitoare) am fost interesat de “în afara artei” și am încercat să fiu activ pe platforme diverse (Sci-Fi sau caricature). Galeriile UAP nu mi-au plăcut niciodată. După Revoluție, “muzeul” meu era ziarul și galeria mea avea 16 sau 24 de pagini. Prin presă am ajuns la subiectele care dor, pentru că în nebunia aia de-a tipări fără cenzură, ne dureau toate. De aia instalațiile mele au subiecte sociale, culturale sau politice, exact secțiunile săptămânalului Revista 22. Eu sunt parte din primul val de societate civilă, când în România au apărut primele chestii non-guvernamentale. Și uite că sunt parte și din valul 2 și 3. Pentru mine arta este societate sau nu e deloc. Multă vreme m-am chinuit să educ și să explic că ceea ce fac e artă și că desenul meu nu e o schiță și nici o mâzgălitură și e la fel de valabil ca și ecvestra în bronz, ba chiar mai valabil. Și mai smart. Prin 1996 o curatoare americană mi-a zis că desenele din ziar sunt artă în spațiul public și mie, care habar nu aveam de categoriile astea, mi-a căzut fața. Atunci am unificat ce făceam, ca glorie, în galerie și ceea ce făceam, ca job, în ziar. De atunci, practica mea e o practică de infiltrare pe ziduri de galerii, pe coperți de cărți, pe geamuri de muzee, în holul poștei, pe zidul teatrului, pe cărți poștale, pe tramvaie, în reviste, pe tricouri, pe pancarte, pe pagini de Facebook…. Zilele astea infiltrez online-ul. Acum, după câteva sute de expoziții în marile muzee ale lumii sau în micile spații alternative de pe tot globul, sunt relaxat.

Prin comparație, sunteți apropiat de artiștii tineri, poate mai mult decât de cei din generațiile apropiate de dumneavoastră ca vârstă. Ce ne-ați sfătui? Cum facem să ne păstrăm încrederea în noi și în arta noastră? Cum își poate construi un tânăr artist sistemul interior, astfel încât să fie de cursă lungă, să aibă anduranță într-o lume nesigură economic, social etc?

E nasol să dai sfaturi pentru că experiențele și contextele lor sunt irepetabile. Da, sunt mai apropiat de tineri pentru că mi se par mai vii.

Arta e de cursă lungă, nu e de judecat săptămânal și nici măcar anual, ci pe decade. Te vezi făcând asta peste 10-50 de ani? Atunci stai și fă. Nu există scurtături.

Pentru mine principiile existenței ca artist sunt simple:

a) cunoaște harta – ce galerii, ce non-profituri, ce curator, ce proiecte și ce muzee ai în orașul/zona ta. Dar în alte orașe? Dar național? Dar european sau mondial?

b) cunoaște ce a fost pe aici și pe aiurea în anii ‘60, ‘70, ’80 și alaltăieri.

c) care sunt trendurile și care sunt bursele, rezidențele de artă, masterurile și școlile postmasterale europene, nord americane, mondiale?

d) ce artă îți place, cine și unde o face, cum poți face contact?

După ce te-ai plasat pe această hartă foarte precis, vezi cum te poți mișca prin ea.

e) ce provizii (conceptuale sau tehnice) ai nevoie ca să pleci la drum?

f) ești tânăr, n-ai nimic de pierdut, încearcă orice – performance, galerie în sufragerie, proiecte online, spațiul public, intervenții sociale, artă și activism, artă și societate, artă și politică, land art, deturnări, etc.

g) singur e mai greu, asociază-te.

h) înainte de toate aceste puncte, trebuie să lucrezi, să ai ce arăta, producția nu e în sine, ci ca model de învățare. Învață din ce faci și cum e primit/judecat ce faci. Ce spun alții contează, dar numai 20%, fă-ți un grup pe care să te poți baza, nu să te laude, ci să te înțeleagă.

Cum trăiești ca artist? Eu am carte de muncă de 35 de ani. Și pe lângă, am făcut o mie de alte joburi. Dacă nu poți vinde ce faci (da, da, vinde, nu-ți fie frică, e munca ta, și da, trebuie să știi ce ”preț” ai în funcție de ce faci, de câte ai făcut și de ce preț au alții, găsește-ți locul), deci dacă nu faci bani cu pictura sau happening-ul, atunci fă un afiș, dă un workshop cu copiii, fă un logo, pictează un calcan etc. Găsește-ți resursele. Nu trebuie să fie numai din lumea artei. Fă orice ca să poți face ceea ce iubești să faci. Fă tot ceea ce poți din ceea ce ai.

Ce resurse ai? Tinerețea (adică energia), un grup de amici de aceiași vârstă? Împarte cu ei. Ai văzut un show mișto, ai un album bun? Arată-l, vorbește despre show, fă o prezentare pentru cei care nu au văzut. Ai o casă la țară? Organizează o tabără. Ai un o cameră mai goală? Transform-o în galerie.

Pentru colegul tău din New York situația e mai nasoală. Chiria e minim 1500 de dolari. Nu există fonduri publice…. Și pentru colegul tău din Berlin e nasol, sunt câteva sute de mii de artiști acolo…Cum să te faci cunoscut?

Ce considerați ca este important pentru un tânăr artist – talentul, nivelul de networking, spiritul de antreprenoriat, educația? Care ar fi combinația de aur pentru a reuși pe piața artistică?

Toate la un loc. Aș adăuga sinceritatea și coerența.

Aveți o lume în față. Nu vă place asta de acum, schimbați-o!

Interviul a fost realizat în perioada 3 aprilie – 22 mai 2020.