În plină criză ecologică și într-un context socio-politic nu tocmai favorabil naturii, când interesele imobiliare schilodesc parcuri și extermină ultimele petice de verdeață ale unui oraș captiv ca Bucureștiul, artistul Sergiu Chihaia și curatorul Mihai Zgondoiu propun, la Atelier 030202, un autentic proiect eco art, Grow your own forest, ce îmbină dimensiunea critică cu una poetic expresivă.

În vreme ce demersul se dovedește exemplar pentru paradigma actuală, marcată de interdisciplinaritate și estompare a granițelor dintre medii, genuri, specii artistice, cei doi cunoscuți actori ai scenei locale recuperează, la rândul lor, trăsăturile artistului contemporan, dinamic, care își asumă simultan roluri de curator, profesor, agent implicat în educația informală și comentator al socialului.

Sergiu Chihaia, unul dintre cei mai apreciați profesori de design vestimentar la Universitatea Națională de Arte din București, care propune studenților, încă din primul an, nu doar lecții de formă ci și teme de cercetare legate de reciclarea modei și a deșeurilor, transpune acest consistent și durabil interes într-un proiect personal de artă contemporană: o pădure artificială, ai cărei copaci dezrădăcinați, construiți din sticle de plastic, atârnă de tavan. Publicul se poate plimba printre ei, le poate pipăi carnea de plastic rece, puțin respingătoare, le poate contempla transparența, imponderabilitatea, lipsa de miez și materialitate. Aceeași lipsă face însă posibil jocul unei proiecții mapate (de Răzvan Pascu) pe coaja lor, cu irizații verzi ce recuperează seva inexistentă în interior și strălucesc fascinant în întuneric, pe ritmuri electronice ce surprind fără greș trepidația intensă, dar și, pe alocuri, melancolic resemnată a vremurilor actuale.

După cum povestește artistul, plasticul nu este deloc un material atrăgător pentru ochi și nici pentru mână. Chiar dacă durata lui de viață e aproape infinită, perioada inițială de strălucire trece repede, ridurile și aspectul tern, prăfos se instalează timpuriu. Atingerea este goală, indiferentă. Spre deosebire de lemn, piatră și alte materiale naturale, lucrul cu el este mai curând tensionat, dezagreabil, dezamăgitor.

Aceste impresii converg cu gândirea lui Timothy Morton, pentru care plasticul reprezintă, de altfel, exemplul paradigmatic de hyperobiect: o entitate extinsă la nivel planetar, ale cărei microparticule penetrează deja mări și oceane, păsări și pești, influențând metabolismul tuturor organismelor vii. O entitate pentru care ideea morții își pierde sensul, instaurând astfel propriul regim de timp: un timp lung, geologic în fața căruia timpul trăit, durata subiectivă a unei vieți, devine nesemnificativă.

Ne confruntăm aici cu noile ontologii ale obiectelor și cu un materialism care celebrează puterea magic-înspăimântătoare a lucrurilor, forța vibrantă a materiei (Bennett) și instaurarea unei ultime ere a stranietății, a acelui uncanny, formulat de Freud la începutul secolului XX și readus în discuție de revoluția cyborgilor și a inteligenței artificiale, dar și de stranietatea naturii alterate de criza ecologică. Asociat inițial de Freud cu păpușile mecanice sau membre amputate care se mișcă singure, cu acea doză de ciudățenie nefamiliară strecurată chiar în inima familiarului, categoria estetică a lui uncanny surprinde astăzi perfect ambivalența unui plastic infiltrat nu doar în proximitatea cea mai intimă, ce însumează haine, obiecte casnice, banala sticlă străvezie de apă plată sau minerală, spirt sau vodcă ieftină, ci și, mai nou, în consistența țesuturilor, în sânge și respirație, în laptele matern și spermă.

În acest context, devine pe deplin relevantă declarația artistului potrivit căreia materialul nu îl atrage ca material, abia așteaptând să scape de el și să lucreze cu lemn sau piatră. Ceea ce îl oprește totuși, este faptul că simte că proiectul nu este încă încheiat, că are un fel de datorie de a-l continua.

Rămâne deschisă întrebarea legată de puterea de fascinație a hyperobiectelor precum plasticul, dar și a instalației în sine. Cum poate deveni atrăgător estetic un discurs de critică ecologică? O posibilă explicație ar trimite la estetica urâtului, la acea tradiție care legitimează reprezentarea agreabilă a lucrurilor respingătoare – moartea, boala, dezastrele sau monștrii – acceptată încă din epoca lui Kant. Și totuși, ceea ce se întâmplă aici depășește simpla contemplare individual, neputând fi asociat cu calmul și detașarea estetică.

În cazul instalației Grow your own forest, fascinația se construiește mai degrabă ca experiență corporală, ce combină actul vederii cu mișcarea și participarea. Ea se leagă, în primul rând, de scufundarea spațiului în întuneric și de ritmul proiecției mapate pe arborii transparenți, artificiali, care sunt pe rând iluminați și „radiografiați”. La aceasta se adaugă imersivitatea și modul atent în care artistul și curatorul au lucrat cu spațiul, ocupând întreaga sală a Atelier 030202, la intrarea Teatrului de Comedie, cu trunchiuri suspendate, imposibil de evitat. Un rol esențial îl joacă și amestecul de ludic și interactivitate, posibilitatea publicului de a se plimba, în grup, prin această pădure, atingând și balansând cu un minim impuls copacii aproape imponderabili.

Forța de atracție nu derivă, așadar, doar din alegerea unui subiect de mare actualitate, ci și din adecvarea mijloacelor la un program artistic participativ, ludic și totodată critic, capabil să aducă în discuție teme socio-politice prin mijloace poetice. Structura operei, precum și profilul actorilor implicați – inclusiv deschiderea curatorului către zona teatrului și a literaturii – plasează demersul în proximitatea acelor practici care explorează fertil interdisciplinaritatea și intermedialitatea. În acest sens, instalația nu doar reprezintă criza ecologică, ci o face sensibilă la nivel perceptiv și corporal, transformând-o dintr-un discurs abstract într-o experiență directă, dificil de ignorat.