Editura IDEA a lansat recent o publicație necesară ce acoperă o arie aproape invizibilă din scena de artă contemporană românească: performance art. Metaforă. Protest. Concept. Performance art din România și Moldova urmărește cartografierea artiștilor care abordează acest mediul în pluralitatea formelor sale. Performance-ul nu are o istorie stufoasă în România: spre deosebire de alte țări din fostul bloc sovietic, puțin artiști au experimentat cu performance înainte de revoluție. După ’89, video art, fotografia și instalația au captat atenția artiștilor dornici de experimente, lăsând performance mai la urmă. De asemenea vorbim despre un mediu care e destul de greu de clasificat și documentat, mai ales în anii 80, și care nu a lăsat în urmă prea multă documentație. Tocmai de aceea, acest volum vine să completeze golul care a existat până acum în publicațiile artistice. Între timp, performance art a devenit un limbaj din ce în ce mai abordat, mai ales de artiști tineri, culminând cu proiectul Alexandrei Pirici și al lui Manuel Pelmuș la Bienala de la Veneția în 2013.

Astăzi, vedem cum performativitatea se regăsește în proiecte din ce în ce mai diverse care ating probleme sociale, intersecționalitate queer, feminism, activism politic, dar și o zonă metafizică de chestionare a efemerității și a imaterialității actului artistic performativ și a însăși producției artistice. Caracterul interdisciplinar al performance-ului îl face o veritabilă umbrelă pentru manifestări artistice care acaparează atât galeria de artă cât și scena. Metaforă. Protest. Concept. Performance art din România și Moldova adună artiști din trecutul recent care au activat cu precădere în zona de performance art, dar aspectul unic și foarte util pentru arta contemporană este faptul că este alcătuită în totalitate din interviuri. Așadar, cartea nu se vrea o publicație academică, nici una istorică; interviul devine instrumentul cvasi-antropologic de a înțelege practica unor artiști direct de la ei. Iulia Popovici și Raluca Voinea au adunat o serie de relatări nemediate despre metodologia și procesul artistic, care sunt adesea mai importante ca produsul final, de la actorii unei scene relativ mici, cu formări extrem de variate. Mai mult decât relatarea unor evenimente, această carte capătă și o dimensiune confesională: artiștii dezvăluie dramele personale care le-au afectat într-un fel sau altul carierele, așadar, ca cititor, nu poți să nu empatizezi cu greutățile acestora în încercarea lor de a eleva această mișcare artistică atât de subestimată pe plan local. Cartea este bilingvă română-engleză.

Pe copertă apar Dan Perjovschi și Farid Fairuz în timpul proiectului Isterie / Istorie (2007), doi artiști ale căror lucrări fac parte din registre complet diferite: Perjovschi este faimos astăzi pentru desenele lui grafice pe teme socio-politice foarte recognoscibile, dar are la activ și câteva lucrări importante de performance art, fiind unul din puținii artiști care practicau performance înainte de 89; Farid, pe numele său Mihai Mihalcea, a fost unul din pionierii dansului contemporan românesc și a luptat pentru instituționalizarea și vizibilitatea sa pe scena națională și internațională. El fost un personaj cheie al Centrului Național al Dansului, punctul de convergență al experimentelor în zona performativă, preluând frâiele conducerii chiar în perioada critică în care CNDB își pierdea sediul de la TNB. Schimbările la nivel administrativ și instituțional, cât și reacțiile publicului, au cristalizat personajul lui Farid Fairuz care s-a conturat într-un fel de ID al lui Mihai Mihalcea. Fairuz avea vocea și curajul să spună lucrurilor pe nume. Spectacolele sale subversive au stârnit tot felul de reacții, împingându-l pe Farid într-o zona hibridă de teatru/dans/activism ce aduce a realism magic. Mereu a avut un interes de a lucra în spațiul public, astfel colaborează cu Perjovschi la Isterie / Istorie, un performance cheie pentru istoria recentă a artei locale, la care participă Alexandra Pirici și Claudiu Cobilanschi.

Perjovschi povestește în detaliu despre pregătirile acestui eveniment dar și despre acțiunile sale din perioada comunistă. Amintește despre Festivalul Zona, Bienala Periferică și festivalul de la Sfânta Ana, evenimente majore din trecut, departe de capitală, dedicate performance art, cât și despre atmosfera de atunci, posibilitățile financiare reduse, dar și despre un sentiment de apartenență și comunitate pe care nu îl mai simte astăzi. Performativitatea și efemerul au fost mereu parte din arta sa, dezvoltând astfel un limbaj propriu care i-a permis coerența artistică pentru care este recunoscut. Tot el atrage atenția asupra lipsei de cercetare și de materiale documentare despre performance art în România.

Aceste festivaluri i-au inspirat pe mulți să se apuce de performance. Arnold Estefan a făcut școala la Sfântu Gheorghe și a intrat de mic în contact cu acest gen de artă prin cele zece ediții AnnART, un eveniment artistic major unde aveau loc acțiuni de toate felurile: de anduranță, cu mesaje politice, ori transgresive, în stilul acționismului vienez, toate acestea în anii 90. Mai târziu, Estefan a întâlnit-o pe Anca Benera, devenind parteneri în viața și în artă, după o perioadă lungă în care au comunicat prin mail art, cu obiecte și imagini. Performativitatea a fost cea care i-a unit, pentru ei o unealtă analitică și cel mai potrivit mediu pentru a exprima o idee. Tocmai de aceea, dincolo de subiectele socio-culturale tratate în arta celor doi, există și un element de metanarațiune ce vizează însuși procesul de lucru.

Bineînțeles că nu putem vorbi despre metanarațiune sau chestionarea mecanismelor artistice fără să o aducem în discuție pe Alexandra Pirici. Ea are formație de coregrafă dar lucrează cu mai multe medii. Și pentru ea, CNDB a fost un punct de plecare pentru a merge dincolo de scenă: aici a testat modele noi de acțiuni care se situau între scenă și galerie, iar mutarea CNDB din cadrul Teatrului Național a stârnit o serie de performance-uri de protest în spațiul public, care s-au transformat ulterior în acțiuni de enactment, termen prin care se descrie un obiect fizic cu ajutorul corpului. În interviul ei, Prici detaliază ce a urmat după bienală și cum a continuat Colecțiile imateriale alături de alți performeri.

Paul Dunca colaborează frecvent cu Pirici la proiectele sale dar este mai cunoscut în afara galeriei ca un activist queer. Dunca vine și el dintr-un background de coregrafie, activând cu precădere la CNDB alături de grupul aferent. Arta sa este foarte centrată pe corp: cum arată, cum se mișcă, cum se simte, cum se identifică, în spectacole precum Institutul Schimbării, acțiuni în spațiul public, lucrul cu comunități defavorizate și serile de party Queer Night unde Paul devine Paula Dunker, alter ego-ul său de gender-bender. Performativitatea face parte din viața sa zilnică în care vrea să reprezinte, prin simpla lui prezență în spațiul public, un gen fluid. Tot în zona queer, dar pe filială Universității Naționale de Artă, Simona Dumitriu și Ramona Dima, alături de Ileana Faur, Claudiu Cobilanschi și Marian Dumitru au ținut în viață spațiul Platforma, o anexă MNAC care încuraja performance art și care a funcționat timp de mai mulți ani cu buget aproape inexistent dar în jurul căruia s-a adunat o comunitate strânsă de tineri artiști. Din interviu aflăm mai multe despre Local Goddesses, grupul de artă feminist care s-a înființat post-Platforma și despre video-performance-urile autobiografice realizate ca duo-ul Claude&Dersch, lucrări de natură identitară, plecând de la experiențele personale de marginalizare, atât în societate cât și în bula lumii artei de la noi.

Scena de performance locală cunoaște mai multe perechi de artiști: Alina Popa și Florin Flueraș sunt amândoi interesați de structurile abstracte ale experienței și felul în care performance-ul este prezent în cele mai banale activități. Practica lor este una speculativă și se bazează destul de mult pe teorie, texte, lecturi, intervenții. Împreună au pus la cale proiecte ca Unsorcery, Black Hyper Box sau Unexperiences. Popa mai lucrează alături de Irina Gheorghe în cadrul Biroului de Cercetări Melodramatice, iar Flueraș și Ion Dumitrescu au pus la cale Candidatura la Președinție, o inițiativă de intervenție în spațiul spectacolului la care au participat mai mulți coregrafi.

Ioana Păun nu performează, dar utilizează scena, galeria și spațiul public drept portavoce pentru a aduce în atenția publicului diferite situații socio-politice locale și globale cu ajutorul unei echipe de performeri, jurnaliști de investigație și intelectuali contemporani. La fel ca Pirici, Păun lucrează într-o zonă gri a artei și nu crede în impermeabilitatea grupurilor artistice. Ea povestește cum s-a depărtat de rigiditatea regiei de teatru, și cum a prins gustul pentru performance art după masterul ei de la Goldsmith College în Londra. Relatările ei, precum și a altor artiști, evidențiază lipsa suportului didactic și a interesului pentru performance art în universitățile de specialitate din România. Când a revenit în țară, a devenit din ce în ce mai clar pentru ea cât de învechite sunt mecanismele teatrului clasic, cât și mentalitatea colegilor de breaslă când venea vorba despre performance art. Pe lângă teatrul documentar și temele activiste abordate, Ioana lucrează adesea ca curatoare, mereu dornică să colaboreze și să promoveze artiști noi.

Poate cea mai activă ca artistă politică și activistă, Veda Popovici discută prin performance art despre practici feministe și decoloniale. Ea face parte din grupul care a înființat Gazeta de Artă Politică, și apoi spațiul Macaz, o cooperativă autonomă care activează ca un bar, spațiu deschis discuțiilor pe teme sociale, activiste și teatru și predă la Universitatea Națională de Arte din București. Ea povestește cum a intrat în contact cu performance art încă din facultate, în Timișoara. După ce a studiat la Paris și București a început să se adâncească în teorie aproape obsesiv; prin performance, ea dezvăluie felul în care noi, ca popor, ne poziționăm la nivel politic, social și cultural după standardele occidentale.

Metaforă. Protest. Concept. Performance art din România și Moldova detaliază parcursul acestor artiști, mai ales în anii de debut, punând accent pe experiențele personale și contextele diferite care au ajutat la formarea unei direcții artistice. Este interesant de urmărit cum toate aceste relatări au un puncte comun în precaritate și lipsă de informație. Asemenea Vedei, și alții au abandonat formările lor de bază în favoarea performance-ului din necesitatea unei libertăți de exprimare. Matei Bejenaru, artist vizual și profesor în Iași, fondator al Bienalei de Artă Contemporană Periferic, lucrează cu performance încă din anii 90, deși a studiat pictura. Sărăcia comunității în care locuia în anii 90 l-a împins să performeze pentru oamenii de acolo. Fiind unul din singurii artiști din Iași care aborda acest mediu în acea perioadă, a atras atenția Institutului Francez și sprijinul pentru a demara prima ediția a festivalului Periferic. Szilárd Miklós descrie scena artistică din Cluj și intră în amănunte despre festivalul de la Sfânta Ana, arhiva ETNA, cât și despre discriminările împotriva minorităților din acea vreme. La fel ca Păun, Nicoleta Esinescu a studiat dramaturgia și scenaristică la Chișinău și folosește scena teatrului pentru a vorbi despre nedreptățile societății în care trăiește. Relatările ei și ale lui Pavel Brăila sunt esențiale pentru a înțelege mai bine contextul artistic al Moldovei. Brăila amintește de centrul Soros din Chișinău la începutul anilor 90, care i-a deschis calea către performance art, ajungând mai târziu să ia contact cu scena artistică din România.

Publicația de la IDEA este esențială nu doar prin dezvăluirea unor metodologii pentru practici extrem de variate, ci și prin relatarea istorică a diverselor manifestări performative, și nu numai, din contexte complet diferite. Observăm însă numitorul comun al tuturor celor intervievați: hibriditatea, proiecte artistice care nu pot fi încadrate într-un singur gen. Este evident că vorbim despre o comunitate mică, dar strânsă, de artiști dornici să-și depășească limitele și să deschidă drumul pentru alții. Acest spirit de comunitate este cel care a născut festivalurile de performance de la Timișoara, Iași și Sfântu Gheorghe, cât și CNDB ocupat; cum majoritatea artiștilor din carte se cunosc între ei și colaborează adesea, aflăm despre toate aceste happening-uri importante din surse diferite care vin să întregească imaginea fragmentată a scenei performative.

Este mai mult decât evidentă lipsa cărților de istoria artei contemporane românești, mai ales în cadrul sectorului independent. În afara de artiștii români consacrați, rar apar cărți care să documenteze mișcări artistice pe măsură ce acestea evoluează. Această publicație studiu-de-caz oferă artiștilor șansa să vorbească chiar ei despre practica lor. Cunoaștem prea puține despre cum se coagulează o scenă artistică sau o generație de artiști, iar cărțile de specialitate de regulă analizează obiectul artistic, fără să se pună mai deloc preț pe procesualitate, înstrăinând astfel artistul și mai mult față de publicul local. Ori, când vine vorba de performance art, în contextul precarității financiare, procesul prin care acești artiști și-au produs lucrările se bazează mai ales pe colaborare și sprijin moral. Așadar, Metaforă. Protest. Concept. nu este genul de publicație care pur și simplu parcurge carierele unor artiști, ci are mai degrabă senzația de discuție la masa rotundă. Stilul conversațional lejer prin care decurg interviurile dezbracă publicația de orice caracter academic sau pompos. Nici urmă de limbaj de lemn, dar există un dicționar de oameni, idei și proiecte pentru orice nelămurire. Iulia Popovici și Raluca Voinea au esențializat toate acesta, menținând în același timp un flow natural al discuției ce se traduce într-o lectură foarte plăcută. Singurul minus al cărții ar fi lipsa unor nume relevante: Ion Grigorescu, Geta Brătescu sau Teodor Graur, artiști importanți care au lucrat cu performance înainte de 1989, cu siguranță ar avea multe de povestit din acea vreme; Mihai Lukacs, Vlad Basalici sau grupul subREAL au fost și ei omiși. Dar poate acesta este un prilej pentru pregătirea volumului II.