Evenimentul expozițional SEEN Nucleu 0008, desfășurat în această toamnă la Galeria Leilei din București, a fost inițiat de grupul interdisciplinar de artiști – Gabriela Mateescu, Andrei Mateescu, Diana Miron, Marina Oprea – asociați cu platforma de promovare a artei digitale spam-index.com, mai nou, cu o suită de performance-uri și instalații care au reactivat cultural zona protejată a Parcului Natural Văcărești (Nucleu 0009. Peisaj în deteriorare etc). Dedicat recentelor conotații ale actului vederii (naturale, tehnologice, failibile, empirice), Nucleu 0008, intitulat sugestiv SEEN, a reunit lucrări de artă digitală cu acțiuni performative și experimente sonore ilustrând încă o dată modul de lucru interdisciplinar, intermedial al grupului și, totodată, ralierea lor la paradigma postumanistă ce antrenează hibridizarea artei vizuale cu artele spectacolului militând pentru repoziționarea umanului în relație cu natura și tehnologia.

Un prim fapt relevant deconspirat de titlul proiectului este că astăzi, mai mult decât oricând, a vedea și a fi văzut solicită o mediere tehnologică. Puțini sunt cei ce încă nu au înțeles că însuși metafizicul a fi presupune tot mai insistent prezența pe platformele social media. Și în vreme ce valoarea noastră existențială se cuantifică în număr de like-uri, urmăritori, inimi adunate de fotografia de profil, memoria noastră, reamintirea depinde tot mai mult de snapshot-urile luate cu un aparat foto, de înregistrările camerelor video sau ale telefoanelor mobile.

Ideea de sorginte fenomenologică potrivit căreia însăși relația individului cu sine însuși trece prin lume prinde consistență la nivelul rețelei electronice, unde, cu toții ne recompunem viețile și identitățile din comentarii și mesaje răspândite pe feed-uri de Facebook, pe instagram. În acest context, artista clujeană Hortensia Mi Kafchin (din 2015 relocată la Berlin) propune în expoziție neobișnuita alăturare dintre pictura Te aștept ca pe extratereștri, o contemplare relaxată a reprezentării sferice a lui Dumnezeu ce se apropie în zare, și o tabletă care deconspiră locul zilnic al e-pierderii și al e-regăsirii de sine, net-ul cel de toate zilele cu a sa scroll-are infinită printre imagini fără sens, acțiune ce înlesnește o nouă specie de e-contemplare. Relația bivalentă cu Timpul este sugerată de opoziția dintre postura artistei care, în pijama, trage calmă dintr-o țigară ținând în mână un ceas (fizic sau cel puțin reprezentat în pictură), respectiv e-clipele ce se pierd online.

Pe aceeași linie se înscriu demersurile expoziționale ale lui George Crîngașu, tânăr artist care împreună cu Hortensia Mi Kafchin și Maria Balea, a inițiat la Cluj, în Fabrica de Pensule, artist-run space-ul Superliquidato, spațiu implicat din 2014 în promovarea artei digitale. Contribuția lui George Crîngașu la proiectul SEEN constă astfel într-o serie de picturi animate, printre care portretul lui Michelangelo atribuit lui Daniele da Volterra, și colaje digitale ce mixează o estetică vapowave (în care fragmente ale statuarului clasic sunt alăturate unori naturi moarte digitale) cu filosofia nietscheană a cruzimii ca plăcere interpretată vizual în spirit A Clockwork Orange (Kubrick, 1971). Observăm aici că aplicații online precum Deep Nostalgia au permis conceptului picturii animate, care în 2019 însuflețea pavilonul Rusiei de la Bienala de la Veneția, să devină accesibil tuturor, după același mecanism al democratizării și al depășirii dihotomiei original-copie, specific imaginii tehnice de la fotografie și film încoace. Discursului despre moartea aurei, a contemplării și a originalului, lansat de Walter Benjamin la finalul anilor treizeci, George Crîngașu îi adaugă un discurs despre creativitatea prin selecție și manipulare a corpurilor stock, a obiectelor preluate din biblioteci online. Ideea va fi continuată de Anastasia Manole în proiectul Recycle bin. La rândul nostru, ne întrebăm cum să întâmpinăm armata de personaje renascentiste animate peste noapte, privirea lor inumană, mimica bizară de zombie ce au fost odată oameni? Să ne amuzăm sau să ne înspăimântăm de tot ce în ultimii ani intră sub așa numita umbrelă Unncany Valley?

Plantele care apăreau timid în umbra fragmentelor de statui la George Crângașu devin personaje principale și subiecte de critică postumanistă în animațiile 3D expuse de Adrian Ganea și Thea Lazăr, prima urmărind condiția copacilor, cea de a doua adresând dispariția a două plante endemice Saussurea Porcii și Nymphaea Lotus var. Thermalis. Cazul Nufărului termal, condamnat la trecere în registrul NOT-SEEN datorită secării lacului din Băile 1 Mai (în urma invaziei de hoteluri și resorturi din zonă), pare să fi fost ameliorat de pandemie, cu toate acestea situația plantelor și a mediului solicită încă multă atenție și hotărâre din partea activiștilor și artiștilor din România.

Critica antropocentrismului, militarea pentru alinierea omului la întregul registru al viului, constituie un obiectiv important al proiectului SEEN care experimentează astfel atât devenirea animal cât și devenirea mașină, după modelul lui Nam June Paik de umanizare a tehnologiei din instalațiile ce combinau TV-uri cu plante și pești, ori după cel de sorginte tactical media, promovat de activiști net art ca Geert Lovink. În acest context animațiile 3D amintite mai sus demonstrează un fapt paradoxal, anume că tehnologia, atunci când este mânuită de artiști, ne poate aduce mai aproape de natură. Animațiile expuse de Thea Lazăr și Adrian Ganea, profund ancorate în tehnologic, operând cu obiecte 3D, cu copaci și flori virtuale, propun în acest sens un manifest dedicat naturalului, întregului spectru al viului. Caracterul activist al lucrării Theei Lazăr este susținut atât de dimensiunea florilor-agenți ce acoperă ecranul întreg cât și de alegerea unui unghi de vedere la nivelul pământului, la firul ierbii, opus perspectivei antropocentriste de sus in jos. Lucrarea lui Adrian Ganea, inspirată de vechile mașinării ale lui Athanasius Kircher ce demonstrau principii de hidraulică cu ajutorul unor crabi și vulturi care „vomitau lichide”, reinterpretează digital raportul dintre natură și mașină, dintre ceea ce este născut și ceea ce e construit. Inspirat panotată în forma unei proiecții încadrate de o ramă neagră pictată pe perete, animația prezintă un tânăr copac interpretând la violoncel Lasciatemi Qui Solo, aria Francescăi Caccini, una dintre primele compozitoare de operă. Amestecul apăsător dintre nostalgica piesă, ramă și imaginea întunecată invocă un registru al afectivității, al clar-obscurului ce unește goticul cu barocul și, ulterior, cu toate valurile de romantism și expresionism, prefigurând apariția unui posibil baroc electronic preocupat de e-moarte.

Tema romantică a morții este reluată de Anastasia Manole, în proiectul Recycle bin, o reuniune de lucrări mai vechi (fragmente, etape de lucru, print-uri de artă digitală refugiate în propria debara sau prin depozitele unor galerii), ce dezbate problematica duratei lucrărilor artistice fizice sau virtuale și obsesia pieței de artă pentru nou (UN-SEEN): De câte ori poți expune o lucrare fără a plictisi publicul? Ce se întâmplă cu lucrările după ce încetează a mai fi văzute (SEEN)? Presupune reîntoarcerea acestora în atelier o redefinire a atelierului ca cimitir, heterotopie sau coș de gunoi? Sunt lucrările digitale stocate pe hard drive, clasate de obicei ca „indestructibile” și „infinit reproductibile”, cu adevărat nemuritoare? Sau apetitul lumii tehnologice pentru nou (UN-SEEN), care îl întrece pe cel al lumii artei, determină, mai degrabă, o scurtare radicală a vieții acestor? Putem numi moarte electronică soarta aplicațiilor ce nu mai pot fi citite de noile softuri ori a celor care se pierd odată cu dispariția platformelor pentru care au fost create (vezi închiderea platformei de artă digitală New Hive, care a dus la pierderea definitivă a lucrărilor create acolo online)? Artista Gabriela Mateescu, care operează sub pseudonimul Anastasia Manole pentru a crea artă digitală, a experimentat pierderea atât în lumea obiectelor reale și a instalațiilor, cât și în cea digitală. Asemeni multor alți artiști tineri, a fost obligată să-și distrugă lucrările fizice după expunere, din lipsă de spațiu de depozitare și a pierdut lucrări digitale odată cu stricarea aparaturii pe care erau stocate sau cu închiderea platformei New Hive.

În cazul altor proiecte, viziunea este asociată cu pre-viziunea, după modelul maniei antice a ghicitului favorizată de cuplul zeiesc Apollo și Dionisos. SEEN introduce astfel noul ghicit în Tarot (3D) și previziunile meteo în perioada totalei imprevizibilități a naturii stârnite de excesele antropocenului. Sunt alăturate în acest sens infailibilul kit de ghicit digital al lui taietzel ticalos (verificat pe propria mea piele) cu sensibilul video-poem Raport meteo din irealitatea imediată al Jasminei Al-Qaisi și Anastasiei Manole, reușit ilustrat de Roberta Curcă în zine-ul ce însoțeste lucrarea video.

În ceea ce privește conotațiile verbului a vedea, observăm și o extindere a sensului vederii către sfera celorlalte simțuri „mai puțin estetice”, extindere influențată atât de migrarea vieții (e-life) și a culturii către virtual cât și de tendința post-internet a insinuării în lumea fizică a categoriilor specifice digitalului (fragmentarea și pixel-area reprezentărilor, nemurirea digitală, operațiile de pauză sau repede înainte pe care uneori suntem tentați a le aplica în viața cotidiană). În acest sens, structurile hypermedia și tele-acțiunea, amestecul intricat de real și virtual facilitează noi apropieri sinestezice, o inedită sinonimie între a vedea, a atinge, a auzi etc

Legătura intimă dintre văz și auz devine marcantă în cazul proiectului sonor Dream. Or two meditations, parte a nuvelei sci-fi SKIN45^, în care Edith Lazăr, teoreticiană a modei, scriitoare și co-fondatoare a colectivului Aici Acolo, prezintă „o lume stranie unde potențialul biomateriei și al algoritmilor au reușit să creeze ținuturi înfloritoare după (și deasupra) unei  Mari Deversări a Deșeurilor”. Narațiunea cu relevante implicații postumaniste dezbate conceptele de piele, îmbrăcăminte, camuflaj, ornament, irizație, antrenând perspective ale obiectelor sentiente și favorizând peregrinări Zen pe teritoriile beatitudinii.

Într-un registru similar, sound performance-ul WAVE-UNSEEN, concept elaborat de către Diana Miron, în colaborare cu Laurențiu Coțac și Outis Quartet (Francisco Ramonda și David Ursei – viori, Mihai Todoran – violă, Victor Sandu – violoncel), s-a dovedit a fi un produs inter/trans-medial complex. Pe durata a două ore, cei 6 muzicieni au interacționat prin sunet, suprapunând layerele unor colaje sonore preînregistrate, cu rezonanțele acustice emise live. Proiectul a inclus un set de vizualuri create pentru eveniment de grupul AURAL EYE și lucrările video ale unui grup de tineri pe care Diana Miron și Laurențiu Coțac i-au instruit în cadrul unui atelier experimental de ascultare și redare vocală a amprentei acustice a unui spațiu public sau privat. Experimentul intermedial, care a promovat ascultarea activă și înțelegerea sunetelor în medii acustice, a deținut și o componentă vizuală interactivă asigurată de o serie de camere cu stream ce preluau close-up-uri ale mișcărilor și gestualitatea facială a instrumentiștilor performeri, imersând publicul într-un intim proces de înțelegere sonoră micro-expresivă.

Componenta performativă a proiectului SEEN a reunit patru artiști cu experiențe și abordări diferite, demersuri intermediale și participative care au marcat importante direcții coagulate în ultimii ani pe scena locală a dansului contemporan și a acțiunii. Selecția propusă de Marina Oprea a debutat cu Alexandra Sand, practicantă de performance și video art care a inițiat un joc sinestezic cu flori de crin, portocale și mere oferite spectatorilor, revizitând un performance realizat la Nucleu 0001 (2014, Galeria Tipografia, actuala Galerie UNARTE de la Combinatul Fondului Plastic). Mirosul crinilor a inundat galeria săptămâni la rând. Portocalele decojite și merele s-au dezintegrat încet amintind performance-urile trecute și recontextualizând întrebările Anastasiei Manole din Recycle bin în domeniul artei corpului și a spectacolului. Cum ajung nevăzute (unseen) acțiunile, corpurile și mișcările? Rămâne vreo urmă a acestora altundeva decât în memoria publicului și a artiștilor? Ce se întâmplă la rândul lor cu galeriile și cu spațiile în care activează acestea? O altă amintire reactualizată va fi cea a concertului PFA Orchestra organizat în cadrul Nucleu 0005 la Combinatul Fondului Plastic, în hala abandonată prin care ploaia se scurgea de pe acoperiș printre lucrări și aparatura, hală ce avea să devină în câteva luni galeria white-cube Nicodim.

Interacționând corporal cu publicul reunit în spațiul galeriei dar și cu mașinile de pe stradă, Florin Flueraș și Eliza Trefaș au lansat în continuare, sub titlul de Unimages, o serie de devieri de la stări corporale și prezentări de sine plauzibile, anomalii performative care aveau ca scop atât deconspirarea și contracararea automatismelor de percepție, a judecăților superficiale și a perspectivelor impuse, cât și împrospătarea capacității de a vedea și înțelege. Cei doi deveneau nevăzuți printr-o aproape amestecare cu publicul vizitator. Gestul imperceptibile, mișcări lente, pierdute în mulțime, făceau corpurile lor aproape insesizabile, publicul adesea întrebând unde are loc performance-ul, fără să realizeze că el se întâmpla deja că artiștii se găseau printre ei, pierduți între lucrări și oameni. Așteptarea unui spectacol, anunțat pe Facebook, era descurajată prin camuflarea în mundan a celor doi artiști.

În ultimul performance, Raluca Croitoru a invitat publicul să ia parte la Art History Aerobics, o ședință demonstrativă de activarea a corpului și a imaginației care a ilustrat momente definitorii din istoria artei europene. Amintind inițiativa Liei Perjovschi din perioada comunistă, în care artiștii erau deconectați de la resursele culturale internaționale, de a construi propria variantă de istorie a artei (Subjective Art History), Raluca Croitoru a exersat un limbaj vocal și corporal de ilustrare și critică a diferitelor moduri de înțelegere și reprezentare a corpului în artă.

Impresia pe care ne-o lasă, în cele din urm,ă reuniunea de artiști din sfera artei digitale, a muzicii  prelucrate electronic și a performance-ului propusă de această cercetare vizuală poziționată la interfața ochiului uman cu celebrul kino-eye, ochiul ubicuu al camerei, este că totul a fost posibil datorită unui nou mod al vederii (the gaze): privirea haptică ce nu mai poate fi redusă la o contemplare detașată de sfera socialului și a politicului.

Evenimentul SEEN – Nucleu 0008, curatoriat de Gabriela Mateescu, Marina Oprea și Diana Miron a avut loc la galeria Leilei din București în perioada 15.09.2021 – 23.10.2021.

Artiști: George Crîngașu, Adrian Ganea, Edith Lázár, Thea Lazăr, Anastasia Manole și Jasmina Al-Qaisi, taietzel ticalos, Hortensia Mi Kafchin, Florin Flueraș, Eliza Trefaș, Raluca Croitoru, Laurențiu Coțac, Outis Quartet, Aural Eye.