Sit+Read Artist Book Fair 2025 a început, pentru publicul larg, într-o vineri dimineață în Octombrie, pe o răcoare relativă și cu niște ploi sporadice, numai bune pentru o zi de șezut și citit, ca într-o imagine de carte poștală. Târgul de anul acesta cred totuși că a început în ultima zi a târgului din 2024; în tot timpul ăsta evenimentul își crește propria expectativă și, în plus, a ajuns deja destul de cunoscut în tagma celor care își printează arta și cărțile în garsoniere sau mici camere închiriate, încât sfârșitul de Octombrie se simte ca o mică sărbătoare.

Dacă tot vorbesc de începuturi, Sit+Read începe în 2017, într-o formulă mult mai restrânsă față de ce e astăzi, cu un focus vizibil pe artiști și artizani locali. Într-o vreme când fanzinele (mici publicații DIY, unde singura regulă ar fi că o publici fără backup-ul unei edituri) nu-și făceau atât de simțită prezența, flo’ (Florin Fâra) organiza deja mici târguri asemănătoare, sub egida The Secret Garden, în directă legătură cu propriul său proiect editorial și, mai târziu, The Secret Garden Bookshop. La flo’ cred că am văzut pentru prima dată o fanzină care ii se spunea fanzină – pentru că așa cum spune și el, lumea făcea lucruri asemănătoare de mulți ani. Părea firesc să publici manifeste/texte/desene într-o revistă printată noaptea la un xerox și în plus, era o metodă nu doar ieftină cât și mai eficace în a arăta și altora ce faci și ce te mai doare. Poate e mai important de spus, este încă o metodă prin care îți poți crea contexte de acțiune, de discuție.

Prima dată am participat la Sit+Read când încă era relativ restrâns, într-un birt din Timișoara care din păcate nu mai există, înainte de pandemie. Curios și fascinat puțin de obiectele cu care m-am întâlnit, timpul a trecut și destul de brusc am fost implicat mai direct în 2022, când am fost responsabil de standul unei edituri. Din 2023 am început să mă ocup de programul de prezentări și, pe alocuri, buna dispoziție a participanților. Curiozitatea s-a transformat într-o obsesie pe care nici nu aș ști să o explic și într-o oarecare măsură, nici nu vreau să mi-o explic, spre disperarea unor rafturi mult prea pline de cărți și cărțulii adunate în toți anii ăștia. Am ajuns și să produc, alături de colegii de la Balamuc și afterhoursworkclub propriile zine, dar voi vorbi aici cel mai mult atât dintr-o poziție părtinitoare, cum sunt destul de implicat în toată povestea, cât și din cea a unui colecționar, mai mult decât orice.

Lumea publicațiilor independente o văd ca pe o altă lume componentă a lumii artei, de multe ori mai ușor de penetrat și de interacționat; pentru că vorbim de un timp destul de lung pe care editorii îl petrec cu obiectul. Entuziasmul, care se și transmite cu ușurință, parcă te împinge să faci și tu ceva să se întâmple. Ce e acel ceva, nu-mi dau seama, poate e chiar orice. Singura regulă ar fi printul, singura limitare ar fi hârtia. Lumea asta poate să pară și total paralelă, pentru că limitările (sau privilegiile) rămân totuși vizibile. Că e vorba de accesul la varii tehnologii de tipar, de tipurile de discursuri pe care ți le asumi, câteodată chiar și de metodele de distribuție și diseminare, lucrurile nu sunt atât de simple.

Nu o să încerc să realizez o cronică a târgului, cât poate mai mult să vorbesc despre ce înseamnă, ca și creator de publicații sau ca și public, să participi activ la viața lumii ăsteia, unde o să dau câteva exemple din practicile editoriale a unora din participanții prezenți la ediția din acest an.

Ce se simte câteodată în aer la Sit+Read mi se pare acum, după ediția de anul acesta, seamănă cu unul din evenimentele celor de la Kuš! din Lituania, o expoziție (itinerată de câteva ori), „The Last Match”, ultimul meci/chibrit, care a avut loc cândva prin 2009. Premisa expoziției pornește de la o întrebare, foarte familiară și în spațiul nostru geo-politic, de-atunci și până acum, cu toate că poate să pară că are o greutate mai accentuată azi. Ce te faci când nu ai nici un fel de fonduri pentru o expoziție, cu toate că ai vrea să faci ceva important, cu greutate? Apare o soluție de criză, unde de-a lungul timpului s-au adunat undeva în jurul a 300 de desene cât o cutie de chibrit, prinse în perete cu câte un chibrit. Mă impresionează de multe ori determinarea unora în a continua să facă ceea ce fac, în pofida piedicilor multiple, unde azi se vorbește destul de mult despre costurile ridicate ale hârtiei și ale transportului. Cărțile costă din ce în ce mai mult și vedem, cum au constatat mai mulți participanți, munca editorilor și creatorilor se extinde și într-o latură fizică, mutând dintr-un loc în altul și de la un târg la altul, sute de cărți.

Vlad Mihai de la Paper Traffic a făcut în prezentarea sa o remarcă pe care mi-am și notat-o, că probabil noi citim la o viteză proporțională cu volumul potențial al fiecăruia de acumulare de informație. Om citi în ritmul nostru și în timpul nostru, iar înclinația spre un mediu analog de dispersare a informației mai are și capacitatea să ne încetinească puțin. Atenția asta accentuată poate fi și un semnificant al unei griji, față de obiect sau receptor. Direcțiile comunicării sunt destul de fluide și se ramifică oricum ușor, și lumea rămâne să discute sau să-și planifice o eventuală viitoare publicație.

La o privire superficială, ar părea greu să-ți dai seama de ce toată lumea continuă să-și facă publicațiile și printurile. Câteodată motivele se arată super-pragmatice; Woman Cave Collective, atunci când au început să publice Woman Cave Journal, au povestit că în Franța, atunci când vrei să pui un ISBN la o publicație personală, trebuie să cumperi de fapt un set de 10 numere, chiar dacă nu e nevoie să le folosești pe toate. Pare un fel de auto-constrângere, dar și-au spus că vor publica 10 numere. Mai există însă o nuanță vizavi de anecdota asta, unde ele povesteau că așteaptă totuși să pună punct proiectului, luând în considerare un val mult mai vizibil represiv și violent venind din partea politicului și o parte a publicului față de proiecte numite din start, în cazul lor, feministe, o schimbare survenită în ultimii 5 ani la care nu se așteptau neapărat. Independenții resimt virajele discursive cu o sensibilitate aparte față de cei care joacă jocul mai „oficial”, ca să-i spunem așa; sau poate doar îl percep mai rapid.

O criză politico-economico-culturală nu cred că mai e doar o fabulație speculativă, cât o realitate care se devoalează treptat și ne afectează în timpi diferiți, în funcție de nivelul de protecție pe care ni l-am putut construi. Criza e vizibilă și în muzee, galerii; spații imense, albe și aseptice, cu câte 4-5 imagini pe pereți ne anunță o iminentă recesiune. Sunt experiențe care ezită să activeze la un nivel discursiv în lumea artei, în încercarea de a-și prezerva cât de cât capitalul acumulat.

Nu aș dori nici să fetișizez editurile de garsonieră, printurile de dormitor, atelierele reci sau editorii-maratoniști, pentru că aș risca în a pune într-o lumină stranie un fel de atitudine legată de muncă ce poate să aibă repercusiuni pe termeni lung. Pentru că, în comunitatea tipografilor independenți, ca să le spunem așa, se muncește în mare doar peste program. Cu toate astea, ei mai tot apar, tot mai colaborează și mai participă la astfel de evenimente cu o mai mare determinare. În Timișoara se află singurul târg de tipul acesta, momentan, iar locuri de tipar cât-de-cât deschise spre experiment, cred că le pot număra pe degete. Doar dacă te plimbi printre standuri îți dai seama cât de mult am mai putea de fapt merge și investi în direcția asta.

Fanzinele și comunitățile care se adună în jurul lor au atunci și un caracter social, dacă am face un inventar a multiplelor aspecte pe care le-am amintit deja: munca, timpul, comunitatea. Iona Gibson, cea din spatele arhivei online Deziners, este și printre cei care a creat The Highland Zine Bothy. Un „bothy” ar fi un soi de adăpost; vine dintr-un cuvânt galic, bothan, unde respectivele adăposturi au ajuns să fie utilizate în Scoția ca refugiu pentru muncitori aflați pe drum sau pe teren. Acest bothy în cauză a fost gândit ca un spațiu social, un loc de co-creație și bibliotecă de fanzine, în afara marilor centre. Modelul clasic de fanzină, o foaie de hârtie cu o tăietură în mijloc și îndoită ca o revistă, ajunge o interfață, un suport de expresie și comunicare a unor comunități care nu ar fi putut altfel, sau nu ar fi știut cum, să comunice între ei și deopotrivă cu exteriorul – așa au ajuns și o parte a acestor fanzine expuse la Sit+Read anul acesta.

N-aș putea să critic astfel de inițiative, nici să le povestesc cu ușurință, să realizez un inventar pe zile, evenimente, lansări. Sit+Read e un format care poate să existe oriunde, oricând, nu ține într-atât de spațiu sau sezon. După o rundă de ediții mai vizibile și care de asemenea au beneficiat de finanțări, cred că ne putem da seama și în ce zonă ne-am putea duce în viitor, dacă ne adunăm forțele spre același scop – cel puțin așa pare în doar trei zile. Dacă pregătirile pentru ediția următoare începe când se termină ediția în curs, adunatul roadelor cred că are loc în prima zi a următorului târg. La Sit+Read s-au creat în ultimii câțiva ani legături și prietenii care au dus spre apariția altor grupuri și proiecte, rezidențe, colaborări internaționale, schimburi de practici, internship-uri și tot așa. Ne mai întâlnim aici, noi cei din regiune (dar nu numai!), ca să mai dăm raportul și să ne întâlnim noii prieteni. Nu mai e doar un loc de destindere a underground-ului, ci chiar spațiul discursiv pe care mi-l doream, totodată un loc provizoriu de schimb de cunoaștere care poate să informeze multe alte acțiuni viitoare. Sunt multe piedici economice și ideatice care încearcă să pună bețe-n roate cărților, cărțuliilor și fanzinelor care, cu toate că reușesc de multe ori deturnarea, editorii, sciitorii, artiștii și tipografii par că au capacitatea de a se adapta și a se  replasa în lume. Cred în continuare că într-un loc ca Sit+Read mai poți experimenta, pentru un moment, o cultură mai atentă și implicată, care își asumă riscuri și care mai păstrează puțin din entuziasmul creării.