În Ghosts of my Life, Mark Fisher, teoreticianul și pop&internet culture darling (al cărui nume nu poate fi separat de teoretizarea producției culturale în capitalismul târziu) vorbește despre ceea ce numește „anularea lentă a viitorului”. Odată cu era capitalismului post-fordist și boom-ul culturii digitale, însăși textura prezentului în care trăim se schimbă într-o manieră pe care „cultura contemporană nu o mai poate articula”, afirmă Fisher. Într-o stare a imposibilității generării de noutate reală și ca răspuns al implicitului eșec de a mai putea imagina o transformare progresivă a culturii de masă a viitorului, nostalgia devine un resort fundamental în încercarea de a da sens prezentului. O cauză a acestui fenomen se găsește chiar în societatea de consum contemporană, Fisher afirmând că lipsa de coeziune socială și de sens a acesteia dă naștere unei foame de familiar și well-established, care poate fi găsit doar prin apel la trecut. Dacă secolul XX a fost unul al inovației moderniste, Secolul XXI este unul aflat sub semnul nostalgiei și al repetiției trecutului, iar spectrul care ne bântuie este cel al unui viitor care nu a mai venit nicicând. La fel cum obsesia nostalgiei se observă în muzica sau filmele care fac obiectul analizei lui Fisher, arta contemporană oferă la rândul său multiple exemple ale declinărilor polifonice ale nostalgiei.

Ghosts Whisper Loud and Clear (8 iunie-8 iulie 2023) este numele show-ului cu care galeria Zina din Cluj-Napoca inaugurează noul spațiu înfrățit, Zina Project Space, spațiu aflat în incinta fostei case memoriale Emil Isac. În acest caz, însăși amplasarea expoziției contribuie la trasarea imediată a coordonatelor unui dialog trecut(uri)-prezent(uri) cu miză nu doar teoretică, ci și experiențială.

Un proiect curatorial ambițios, însumând lucrările a 24 de artiști, Ghosts Whisper Loud and Clear pariază pe un puternic caracter scenografic, într-o „coregrafie” senzuală prin viziunea asupra aspectului formal al panotării. Marcat atât de caracterul organic și fluid al relației dintre lucrări și spațiul oferit de casa memorială Emil Isac cât și a dialogului pe care îl poartă lucrările între ele și împreună cu piesele de „recuzită scenografică”, spațiul expozițional devine imersiv prin apel la simțuri suplimentare, precum mirosul sau auzul. Însă nu lucrările individuale sunt cele care stimulează în mod direct aceste simțuri, ci chiar structura și natura scenografiei (cu props-urile de rigoare, alături de intervenția artistului Dan Beudean): mirosul dulapului sau sunetul cheii învârtite pentru a deschide un compartiment secret. O caracteristică a acestei scenografii este că reușește să opereze în simultaneitate și cu dozaje apropiate ca intensitate pe două paliere distincte, cel al mizei vizual-senzoriale cu receptare imediată și cel al propunerii înspre lecturare a unei investigații de natură teoretică ilustrată de traseul expoziției. Mai mult, palierul vizual-senzorial conduce organic lectura înspre descoperirea mizelor investigației teoretice, arătând o foarte bună folosire a pregătirii de scenograf a artistului și curatorului Adrian Ganea.

Dacă în introducere îl invocam pe Fisher ca reper pentru teoretizarea generală a fenomenului nostalgiei în producțiile culturale ale capitalismului târziu, este important să notăm parametrii contextuali ca scenă a naturii polifonice a nostalgiei în spațiul artistic local. În cadrul Ghosts Whisper Loud and Clear, Adrian Ganea continuă investigația începută, alături de Flaviu Rogojan și Thea Lazăr, în cadrul expoziției Millions Of Ruins (2021) de la Galeria Quadro din Cluj-Napoca, pornind de la nostalgiile generației anilor ’80-’90 față de deceniul ’90 și începutul anilor 2000. Idiosincraziile postmodernismului din spațiul autohton, cu precădere cel transilvănean, care au făcut obiectul problematizării lui Ganea în Millions of Ruins prin aducerea în discuție a unei istorii arhitecturale, decorative, care „întâlnește tehnologia și religia în rolul lor profetic”[1] sunt dublate de data aceasta de investigarea dinamicilor de grup ale artiștilor expuși. Dacă de regulă discuțiile despre posibilele influențe stilistice sunt rezervate bârfelor de vernisaj sau discuțiilor in house, aici devin obiectul unei vizibile etalări cu valoare aproape antropologică, prin intermediul căreia se poate observa și conturarea câtorva poziții generaționale a negocierii cu trecutul (recent sau îndepărtat până la a se extrage din mit).

Traseul unei posibile lecturi se deschide din holul de intrare cu lucrarea premonitoare lui George Crângașu, Fear of Sunsets, în care Lumina pare a pierde lupta cu Întunericul. Prima încăpere, de departe cea mai fluid organică din expoziție, este populată de lucrări distribuite într-o scenografie ce are ca recuzită piese de mobilier specifice art deco-ului târziu al anilor ’50-’60, a căror prezență triggeruiește vizitatorului amintiri din copilărie cu mobila părinților sau a  bunicilor. Odată intrat în această individuală și totuși comună generațional transă ce invocă nostalgia, prezențe arhaice (sculpturile Tincuței Marin și ale lui Christian Roncea) și referințe mitologice (lucrarea Mariei Balea și a lui Adrian Ganea) își întrepătrund șoaptele cu onirismul organic (Lorena Cocioni) sau introspectiv (Ana Botezatu și din nou Roncea), cu trimiteri culturale imediate (Matei Țigăreanu), care traversează o generație (Răzvan Anton și Xenia Roth) sau mai multe, până la a deveni legendă (Hortensia Mi Kafchin). Lucrarea Giuliei Crețulescu se integrează estetic în acest cadru, iar lucrările lui Charles de Bisthoven, o ilustrare clară a postmodernismului din punct de vedere tematic, pregătesc terenul pentru intrarea în cea de-a doua încăpere.

Cea de-a doua încăpere este „sala arheologiei” și a diverselor forme de raportare la trecut subliniind totodată sferele de influență estetică în cadrul dinamicii dintre artiștii expuși: atât Hortensia Mi Kafchin cât și de Bisthoven au fost asistenții lui Adrian Ghenie (de altfel, în acest fel se observă prin comparația cu lucrarea din prima sală și evoluția stilistică a Hortensiei Mi Kafchin în timp). Tonul propus în acest al doilea spațiu este unul mai chirurgical și adresat în primul rând speculației teoretice, comparativ cu senzualitatea formală a primei încăperi. De la „arheologia speculativă” a lui Șerban Savu la arheologia internetului la Cristian Tușinean, sau de la nostalgia unui viitor al tehnologiei care a devenit învechit la Flaviu Rogojan și Adrian Ghenie (a cărei prezență în expoziție o putem interpreta în cheie fisheriană și ca un reminder al nostalgiei unui viitor glorios neîmplinit al Clujului), fantomele celei de-a doua săli ne vorbesc despre fragmentarea temporalităților. Fizicalitatea ruinelor speculative (Tincuța Marin și Roberta Curcă) se întâlnește cu speculația asupra unui sfârșit al unei ere, cea a internetului (Hortensia Mi Kafchin).

Tema tehnologiei devenite nostalgie se regăsește și în cea de-a treia sală la Răzvan Anton (într-o explorare a desenului experimental) și la Thea Lazăr (prin revendicarea de factură feministă a artelor textile). În contrapondere, lucrarea lui Ciprian Mureșan, pentru prima dată expusă în Cluj, tratează tocmai istoria recentă a sculpturii clujene, continuând direcția de abordare cu care acesta ne-a obișnuit. Punctul de interes al acestei săli este însă intervenția artistului Dan Beudean, un spațiu în spațiu creat prin modificarea unei piese de mobilier specifice anilor ’80 în România astfel încât să permită accesul în interior. Alături de o lucrare proprie a artistului, spațiul este populat de lucrările Alexandrei Mocan (care abordează o viziune postmodernă a arhitecturii în timp ce însuși gestul arhitectural al panotării este unul postmodern), ale Nicoletei Mureșan, Robertei Curcă și Cristian Grecu, invocând fiecare fantome ale nostalgiei.  Având o puternică notă personal-sentimentală dar funcționând la nivel generațional, intervenția lui Beudean focalizează sinestezic producerea sentimentului nostalgiei și al suspendării într-o stranie a-temporalitate între un viitor care nu a mai venit și un trecut la care nu ne mai putem întoarce. În ce fel este întoarcerea în trecut o capcană? În ce măsură trecutul în care ne refugiem ca mecanism de self-soothing pentru a visa la viitor(uri) imposibile este real?

Printr-un proiect curatorial ce merită atenție, Ghosts Whisper Loud and Clear propune un traseu imersiv printre micro-narațiuni specifice în definitiv postmodernității. Mai mult, aduce în prim-plan chiar tranziția generațională de la o gândire istorică (și o cultură a istoriei) la revendicarea dintr-o lume anistorică, în care timpul vine deja împărțit în microfelii digitale (cultura internetului).

[1] Vezi articolul Dianei Sângeorzean  „De-a prinselea” din ARTA #50-51/2021 „Memorie, arhive și baze de date”, p.99-103