Expoziția duo-ului artistic Anca Benera și Arnold Estefán: „DesFacerea Lumii”, deschisă la Fundația Art Encounters, între 24.10.2024 și 01.03.2025, curatoriată de Krisztina Hunya și Diana Marincu, a dus mai departe un prim proiect realizat de către artiști la Neuer Berliner Kunstverrein (n.b.k.), în 2023. În expoziția actuală au fost reluate anumite lucrări prezentate atunci, adăugându-se altele noi, conturând, în ansamblu, activitatea remarcabil de profundă cu privire la ecologia relațiilor dintre natură și cultură, care i-a preocupat pe artiști în ultimii ani.

Expoziția a fost așezată în spațiu între cei doi poli de interes major ai actualității – amenințările ecologice tot mai clare și reluarea războaielor armate. Acest lucru se prezintă ca o viziune aparte a abordării temelor ecologice de către artiști, prin modul în care aceste două subiecte se întrețes în creația lor.

Activitatea artiștilor se bazează pe o documentare asiduă, strângere de date și corelații între acestea (folosindu-se de baze de date, arhive, imagini și informații furnizate de către sateliți etc.), împreună cu documentarea directă, de tip jurnalistic, pe teren. Dincolo însă de această etapă riguroasă și metodică, care implică chiar și expertiză sau colaboratori din alte domenii, punerea în cadru îmbracă deseori note poetice, emoționale, foarte expresive vizual, aducând și provocând o bogăție reflexivă care depășește planul obiectiv al mediatizării și conștientizării, dezvăluind perspective inedite ale percepției și reflecției pentru public.

În acest sens, în videoul Blue Ground (2021-2022), toate aceste aspecte decurg din umanizarea unui diamant, capabil să-și relateze propria poveste și percepție asupra ei. Prin astfel de narațiuni ale unor subiecți non-umani și umani, relevându-se legături și influențe profunde între oameni, minerale, plante și animale.

În alte lucrări, precum în proiectul Debrisphere. Landscape as an extension of the military imagination (2017), ni se furnizează date concrete, bine configurate imagistic, prin machete care reproduc la scară mică (inscripționându-se însă alături coordonate precise și dimensiunile reale) anumite suprafețe terestre care au fost afectate împreună cu habitatele lor, ca urmare a unor intervenții militare. Iar în proiectul Tierd Mountains (2018), se aduc împreună, prin colare, imaginea unor minereuri diverse (preluate dintr-un atlas) cu fragmente de arsenal militar, arătându-ne proveniența acestora, ca într-un test de acuitate vizuală.

În lucrările Proxy Climates (2019) și Conflict Line (2018), descoperim un fel de pattern procedural – documentara, analiza comparativă eșalonată pe mai multe spații aflate la o anumită distanță  geografică, apelarea la expertiză științifică și apelarea la mijloace tehnologice pentru punerea în practică a lucrărilor. Aceste proceduri  vorbesc stratificat despre fenomenul deșertificării întâlnit și pe continentul nostru în ultimele decenii, în tot mai multe regiuni uscate (incluzând și Sahara Olteniei, din România) sau despre relativitatea percepției granițelor în anumite zone geografice încă tensionate.

Implicațiile raportului natură-cultură este abordat pe mai multe paliere, printr-o întreagă încrengătură de referințe culturale, însă ne este imposibil să nu ne raportăm aici și la ideile lui Nicolas Bourriaud cu privire la excavarea trecutului sau deplasarea in reverse. Regăsim acest lucru în video-instalația pe două canale Repetiții pentru pace (2023), prin revizitarea unui moment din trecut, ce ne reamintește atitudini care uneori pot schimba cursul istoriei, precum – curajul, reacția și rezistența non-violente, introduse prin povestea femeii care a reușit să-i alunge pe otomani, costumată într-o creatură de temut (legendă din Transilvania, sărbătorită primăvara prin Carnavalul Lolelor).

Această instalație însumează o sincronicitate de componente vizuale puternice – dansul performativ al eroinei (recreat de către o dansatoare), costumul purtat de aceasta (special creat de un designer, îmbinând elemente de camuflare armată cu elemente fantasmagorice) sau biciul și masca ( recuzita tradițională reconstituită). Toate acestea, împreună cu utilizarea unui limbaj al semnelor performate (preluate din armată) și cu arsenalul armat real (tancuri traversând pe fundal peisajul acțiunii inițiale, preluat acum de antrenamente militare), creează puncte de întâlnire între atunci și acum, capabile de noi conștientizări.

Și în video-instalația Desfacerea Lumii avem din nou un dialog între trecut și prezent, prin utilizarea, într-un proiect artistic, a imaginii unui obiect de artă consacrat. Această abordare mi-a amintit de utilizarea, în 2011, de către Pierre Huyghe a copiei lucrării Sleeping Muse a lui Constantin Brâncuși, alături de un crustaceu viu, puse să coexiste într-un acvariu, în instalația Zoodram 4 (în expoziția retrospectivă la Centrul Pompidou)  și, probabil, similitudinile nu sunt o simplă coincidență, ci o ducere mai departe asumată a unor idei. Și în cazul de față, avem de-a face tot cu o copie a unei lucrări de Brâncuși – Cumințenia Pământului (1907), doar că este făcută în sare, este amplasată într-un câmp la libera interacțiune cu animalele, deci într-un cadru diferit de cel al muzeului (este o ieșire din muzeu). În plus, aceasta pare să corespundă imagistic figurinelor arhaice, ce trimiteau ele însele cândva la o relație diferită cu natura. Felul în care acestea se întâlnesc ne pot revela indistincția dintre diferitele forme de existență și dintre artă și viață, din vremurile mai îndepărtate.

Vizibilitatea imaginii pâlpâitoare, ca cea emanată de un licurici, pare corelat unui alt concept dezvoltat de Bourriaud, pornind de la afirmația lui Walter Benjamin “Knowledge comes only in lightning flashes“ și de la  lucrările lui Philippe Parreno (seria de desene cu licurici, mesageri pe cale de dispariție ai efectelor schimbărilor climatice), sunt din nou idei ce par luate ca referent în videoinstalația Exerciții pentru pace (2023). Putem sesiza acest lucru prin intervențiile textuale concrete care alternează cu pulsația luminiscentă a unui licurici, ce se derulează în sincronie (pe unul dintre canale) cu povestea Ursulei, femeia care a găsit în ea puteri supranaturale.

În dialectica lui Benjamin, această corelație trecut – prezent nu se referă atât că ceea ce este trecut își aruncă lumina asupra a ceea ce este prezent, sau ceea ce este prezent își aruncă lumina asupra a ceea ce este trecut; ci, mai degrabă, că imaginea nou configurată, ca o străfulgerare în întuneric, ce unește într-o clipită pe atunci cu acum, poate forma o nouă constelație, aduce o nouă revelație.

Nu în ultimul rând, titlul expoziției atât de bine ales, DesFacerea Lumii, inspirat din titlul antologiei Ninei Casian, ce cuprinde poeme scrise după ce a emigrat în America,  ne trimite simultan la – Facerea Lumii, destructurarea lumii, distrugerea lumii și, de ce nu, la refacerea/însănătoșirea lumii (nu construcția lumii). Între versiunile recente ale devenirii omului în relație cu lumea – dezrădăcinat, dezumanizat, descentralizat etc., poate reumanizarea omului (centrarea în sine, nu în ego; centrarea în sine, nu în lume) ar putea echivala cu reumanizarea (naturală cândva)  lucrurilor – a diamantului, a animalelor, a plantelor etc., în această plasă enormă a interconexiunilor infinite.