Am citit despre Noaptea întunecată a lui Ioan al Crucii cu doar câteva zile înainte să fiu invitată la expoziția duo Ovidiu Toader & Justin Orvis Steimer la galeria Catinca Tăbăcaru din București. Sincronicitate? Algoritm? These days I don’t know the difference.

Ioan al Crucii scrie din perspectiva unei situații limită, din izolarea brutală a închisorii, un poem care a devenit semnificativ pentru literatura psihanalitică, fiindcă relatează trauma originară și cum poate fi traversată prin limbaj, desemnând astfel religia ca pe o soluție: un discurs al dorinței. În această lectură, „noaptea întunecată” nu e doar absența divinului, ci și un spațiu al pierderii semnificantului, al destrămării Eu-lui în vederea unei reconfigurări profunde. Cum se articulează astăzi, în artă și cultură, strategiile ce urmăresc transformarea interioară și vindecarea?

Ovidiu Toader și Justin Orvis Steimer operează pe fronturi divergente ale unei căutări spirituale comune, înrădăcinate într-un sine pre-verbal, dar manifestată în registre diferite. Toader celebrează figura maternă, prezență arhaică și totalizantă care precede simbolizarea și limbajul, rezonând la nivel material cu figuri vegetale și medii care evocă acvaticul. În schimb, Steimer, un artist new yorkez, oferă contur subiectivității și particularității propriilor stări dintr-o poziție intuitivă, informată de o multitudine de curente spritualo-mistice, pe care le transpune în forme ambientale. Lucrările lor alunecă dintr-un plan în altul, confundându-se ca într-o expoziție singulară, a unui singur artist, relatând neintenționat trăsături specifice ale  inconștientului colectiv recent.

Această bifurcație între complex matern (Toader) și sinteză mistică (Steimer), reflectă polarizarea dintre formele afective ale trăirii religioase și cele structurale, dogmatice. Lucrările lui Toader se înscriu într-o estetică a copilăriei, în care formele vegetale și cele acvatice se împletesc în structuri din oțel gonflabil și obiecte din sticlă antiglonț. În această configurație, figura maternă capătă dimensiuni sacre, devenind o icoană omniprezentă în creațiile sale – “Regina (Furnică)”, “Nava Mamă”, “Pieptul Mamei Navă”, “Floarea Vieții 2”. Lucrările din balon metalic impun o prezență solidă, aproape totemică, sugerând forța și impactul unei maternități arhetipale. Lucrarea centrală, “Regina”, concentrează această mitologie într-un corp volumetric și polimorf, cu o morfologie hibridă ce trimite simultan la o lăcustă, un coral și o pereche de sâni – o formă protector-organică, cu valențe erotice și ancestrale. În același timp, formele realizate din sticlă antiglonț dezvoltă mitologia mamei atotprotectoare într-un registru diferit, mai fragil și introspectiv, și reactivează leitmotivul apei într-un gest asemănător unui proces arheologic inversat. Acestea explorează memoria ca pe o încercare de a o fixa în spațiu și timp, fiind umplute cu flori din colecția personală a familiei lui Toader, adăugând o notă autobiografică, emoțională.

Steimer, pe de altă parte, propune o spiritualitate diletantă, afectivă, fără un limbaj stabil. Picturile lui Steimer descriu stări abstracte sub forme plutitoare, curgătoare sau geometrice pe suprafețe rezistente din pânzele bărcilor cu vele. Formele pictate de Steimer, asemănătoare unor organe, par să se desprindă de pe materialul pulsatil ales cu o reverență romantică, purtând în el urmele efortului, tensionării și ale traversării. Artistul invocă sacralitatea prin gest și ambiental, nu prin doctrină. Spiritualitatea de care se folosește ca mediu artistic nu se bazează pe un set clar de valori și practici, așa cum se întâmpla în religiile tradiționale, ci pe un ansamblu fluid de practici cu granițe permeabile, care adesea combină credințe și abordări contradictorii sau incoerente. Așa cum afirmă filosoful Simon Critchley, „misticismul nu este o religie, ci o tendință – o distilare a practicilor de devoțiune existente, a interpretării textelor sacre, a învățăturilor teologice și a reflecției filosofice și conceptuale” (Critchley, 2024). Experiența mistică nu urmează un parcurs liniar sau analitic, ci este laterală, asociativă, acumulativă și sintetică. Aici găsim și o posibilă analogie pentru modul în care funcționează cultura digitală în general, nu ca un sistem rigid, ci ca o rețea de semnificații care se intersectează, se transformă și se completează.

Din discuțiile purtate cu Toader și Steimer – ambii interesați de budism, creștinism, astrologie, matematică și sisteme de gândire ezoterice – a reieșit o preocupare comună pentru dimensiunea spirituală ca spațiu de explorare afectivă și simbolică. Munca lor se extinde pe plan colectiv, ridicând întrebări despre forme de procesare emoțională și tehnici experiențiale, reverberând astfel în ceea ce Mark Murphy ar numi spiritualitate digitală din screen capitalism (Murphy, 2023). Direcția spirituală s-a transformat pe fundalul discursului capitalist intr-o formă difuză de autoreglare emoțională coincidentă cu digitalitatea.

În acest sens, Slavoj Žižek avertizează asupra „culturalizării credinței” – transformarea convingerilor într-un lifestyle –, un proces cu consecințe ideologice serioase (Žižek, 2001). Prin accentul pus pe toleranță, această tendință contribuie la un proces de depolitizare, diminuând capacitatea noastră de a problematiza sau de a reflecta critic asupra valorilor și presupunerilor care fundamentează diverse viziuni asupra lumii, reformulate în termenii unor stiluri de viață. Astfel, multe dintre formele contemporane de spiritualitate ajung să fie complice cu status quo-ul socio-economic exploatator, mascat sub aparența alegerii personale și a căutării interioare. Nevoia noastră individuală de a fi văzuți și adresați s-a transformat într-o toleranță a supravegherii, astfel, am devenit complici ai unui sistem mai amplu, un ecosistem digital dominat de obiectivele marilor corporații. De la tehnofeudalismul descris de Yanis Varoufakis implicit în utilizarea inteligenței artificiale, în care munca noastră este invizibilizată, anume cum antrenăm și perfecționăm algortimii involuntar când oferim de bună voie datele noastre personale, a obiceiurilor, preferințelor, și a reacțiilor emoționale (Varoufakis, 2021), până la valul de e-astrologers, care răspunde unei alte forme de anxietate colectivă, anume nevoii de sens într-o lume haotică și imprevizibilă. În ambele cazuri, se exploatează aceeași vulnerabilitate: dorința umană de a fi înțeleși, conectați, și tendința de a ne atașa de obiecte care ne promit plăcerea. Această dinamică poate fi înțeleasă și printr-o traiectorie simbolică a credinței, de la mamă la tată, prin figura intermediară a dorinței. În acest sens, imaginea maternă, pe care atât Toader, cât și Steimer o evocă în moduri diferite – primul într-o cheie directă, celălalt simbolică – trimite la primul obiect de atașament al copilului: mama ca sursă de hrană, liniște și protecție față de un exterior perceput vag ca amenințător. Pe acest fond originar se naște o ambivalență semnificativă față de figura paternă, care preia ulterior funcția de protecție, dar și rolul potențialului pericol (Freud, 1961).

Freud vedea religia ca pe o nevroză colectivă, un rezultat al dorințelor inconștiente și fanteziilor oedipale, o regresie infantilă în care ne gestionăm frica și incertitudinile vieții prin atașamentul și admirația față de un tată omnipotent (pentru a îl revendica pe cel real). În contrast, Jung a înțeles religia ca pe o parte indispensabilă din inconștientului colectiv, un canal arhetipal constitutiv al sinelui. În raport cu aceste două poziții clasice, lucrările lui Toader și Steimer par să propună un al treilea drum: spiritualitatea nu ca revelație, nici ca nevroză, ci ca simptom cultural, o fantezie digitală care funcționează ca mecanism de reglare afectivă în fața dezamăgirii față de „al treilea părinte simbolic” lacanian: societatea.

Deși Toader și Steimer nu tematizează explicit digitalitatea, ea este inevitabilă în fundalul cultural în care operează. În contextul „culturalizării credinței”, orice practică spirituală actuală pare imposibil de conceput în afara medierii digitale, care redefinește raportul cu sacrul în termeni de vizibilitate, performativitate și feedback. Chiar și atunci când nu este articulată direct, spiritualitatea contemporană coexistă cu digitalul, ca o formă de divinație care oferă semne. Spiritualitatea funcționează ca o formă de rezistență afectivă și socială într-o realitate suprasemnificată, în care se diluează treptat. Ea a fost păstrată în primul rănd sub forma ritualului: un mod de a performa apartenența, dar și un fel de revendicare a figurilor parentale în sensul extins, semnalând o fragilitate pe plan social. Așa cum observă Žižek, noțiunea modernă de credință drept „convingere interioară” ignoră dimensiunea ei intersubiectivă: “credința presupune credința că și alții cred” (Žižek, 2001). Nu trebuie să crezi la persoana întâi, nu există credință directă, fiindcă ea ar presupune o exagerare a autonomiei subiectului și ar ignora modurile în care ne orchestrăm credințele. În prezent, credința religioasă nu mai reflectă neapărat o convingere interioară, ci se exprimă prin gesturi repetitive – ritualuri, tradiții, obiceiuri păstrate din loialitate față de familie sau comunitate. În acest sens, funcționează mai degrabă ca o formă de apartenență și logică relațională. Expoziția – care a luat forma unei întâlniri spontane, fără o curatoriere convențională, iar pentru artiști, fără o cunoaștere prealabilă a lucrărilor celuilalt – devine ea însăși un test relațional.

Prin lucrările lor, Toader și Steimer construiesc un spațiu de reflecție asupra credinței, atașamentului și simbolicului – teme esențiale pentru înțelegerea crizelor afective contemporane. Fără a propune răspunsuri directe, demersul lor artistic articulează forme sensibile de traversare și simbolizare a rupturii, reverberând simultan în registre psihologice, teologice și culturale. În acest mod, ei semnalează nu doar fragilități individuale, ci și fisuri mai ample în structurile sociale care modelează subiectivitatea astăzi.

Referințe

Critchley, S. (2024). Mysticism. New York: New York Review Books.

Freud, S. (1961). The future of an illusion (J. Strachey, Trans.). W.W. Norton & Company. (Original work published 1927)

Murphy, M. G. (2023). The direction of desire: John of the Cross, Jacques Lacan and the contemporary understanding of spiritual direction. Palgrave Macmillan.

Varoufakis, Y. (2021). Technofeudalism: What killed capitalism. The Bodley Head.

Žižek, S. (2001). On belief. Routledge.