Întoarcerea avangardei

Voi începe cu o scurtă confesiune: am plecat să văd expoziția Lay me down across the lines mai degrabă sceptic în legătura ce e politic în arta queer în spațiul Kunsthalle în Timișoara. Mă întrebam ce poate face nou o investigație cu accent pe gen și sexualitate, în condiții de crescută gentrificare într-un oraș scump, parcă organizat să servească clienți internaționali și mai puțin proprii locuitori. Am ajuns în spațiul expoziției, și cred că pendulam în jurul primei instalații, un teritoriu în care un artist trans își cheamă privitorii la explorarea limitelor a ce înseamnă corp normal.

Mă învârteam un pic fără sens, când am auzit o conversație în care un privitor încerca într-o discuție să se lămurească cum să pronunțe genul artistului/artistei. Într-un mod fascinant pentru mine, ei pendulau între el, ea, și chiar o formă de „it”, care îmi sugera o formă de necunoscut care îi tulbura, dar îi și chema să se întrebe ce văd în fața lor. Păreau confuzi, și scoși din obișnuințele lor lingvistice.

La performance-ul pe care l-am văzut involuntar, o primă reacție ar fi să spun transfobie și să zic că ignoranța lor trebuie contestată. Da, artistul trans pe care îl discutau, Sasha Ichim, e vital pentru a înțelege politica transgender în România, iar cunoașterea pronumelui este un prim pas în direcția asta. Ce mi s-a părut mie fascinant, însă, era că cei doi erau prinși într-o formă de incoerența lingvistică, de incapacitate de a exprima cu un cuvânt o instalație, care mi-a adus aminte de politica avangardei și de experimentele lingvistice ale lui Tristan Tzara și Isidore Isou. Din dadaismul lui Tzara, ce mi s-a părut puternic în intenția de avangardă a fost atacul anarhist asupra convențiilor lingvistice și interogarea categoriei de estetic. Din letrismul lui Isou, mi-a rămas că filmul clasic nu mai problematizează o politică a imaginii, și Isou folosește disonanțele auditive pentru a provoca interogarea tehnicii de film.

Expoziția din Timișoara este o întoarcere a avangardei în multe moduri, pe care le voi discuta în continuare, dar ce m-a frapat pe mine a fost cum privitorii își prindeau urechile lingvistice în confuzii repetate. Mi-am dat seama că performance-ul confuziei pronumelor distruge convențiile pe care oamenii le iau de-a gata, și m-am bucurat să văd efectele anarhiste și de avangardă ale politicii transgen. Pe lângă efectele legate de limbaj, ce face expoziția în mod direct este să ceară interogarea categoriei de estetic și convențiilor formale legate de ce înseamnă artă. Și o face cerând ca arta să fie reintegrată în viață. Performance-ul trans, legat de provocarea binarismului, sau performance-uri de vrăjitoare se înscriu în categoria repetării gesturilor de distrugere a formelor tradiționale, dar și a dorinței de a vorbi direct despre viața reală.[1] Dar cerința reintegrării artei în viață este legată teoretic în principal prin trauma, prin rana trăitului în lumea de aici și de posibilitatea unei vindecări posibile. Cum spațiul unei lumi ne-transfobe, ne-rasiste, ne-genizate, nu există încă, sau mai bine spus, nu prea există, miza expoziției este să își cheme invitații de pe teritoriul utopiei queerfeministe: ei trebuie să își conștientizeze și transforme rănile produse de istorii de rasism și inegalitate.[2] Pe scurt, invitația expoziției este: așează-te cu noi de-a lungul traumelor noastre, și poate vei începe să te schimbi.

În imaginația curatorială a Valentinei Iancu, așa cum o văd eu, un grup de artiști-activiști, care au început împreună un proces de vindecare a lor și a altora, propun o feminitate transformatoare și progresistă pentru a schimba lumea. Tactica aleasă este blândețea radicală, și spectatorii sunt chemați să interacționeze cu artiștii și performerii invitați pentru a-și modifica relația lor cu ierarhiile și istoriile violenței în care sunt plasați. Ce mă interesează pe mine în cronica de față este să discut cum proiectul lor teoretic poate să capete urgență, și poate ascuțime, dacă este legat de ce vorbește Boris Groys despre misiunea artei de a-și interoga condițiile de producție. Pentru ca un transformarea a lumii să fie posibilă—în cazul de față vindecarea dorită în spațiul imaginat—trebuie văzut cum obiectul de avangardă se înscrie în lumea care este și într-o istorie care este nu numai a abuzului, cât și a potențialului eliberator.

Întrebarea la care voi răspunde este: poate neoavangarda să ridice problema trecutului în mod diferit, astfel încât intenția ei radicală să aibă mai mulți prieteni și tovarăși?

Vindecarea ca proiect de avangardă

Pentru a înțelege Lay me down across the lines, trebuie plecat de la afirmație simplă: avangarda afirmă că prezentul e insuficient și traumatic, dar este și un lucru performativ cu condiția dată. Avangarda ajunge întotdeauna prea târziu sau prea devreme în prezent, însă tocmai aici stă potențialul ei. Expoziția din Timișoara este o breșă, și ca atare importanța și consecințele intervenției sunt permanent amânate, ca un proces care vine în contact cu o rană care doare. Problema avangardei este că gestul radical de negație se bazează pe o respingere a lumii. De aceea avangarda nu este niciodată eficientă sau înțeleasă când se întâmplă, pentru că reprezintă o provocare a ordinii simbolice. Dar respingerea lumii prezente este și una care amânării temporale, și de fapt, neoavangarda este și una de temporizare vindecătoare, de preluare a gestului radical în altă cheie și alt context cu dorințe noi.

Proiectul neoavangardei se bazează pe ideea că un context al practicii artistice trebuie anulat, și că de la acest punct zero, o lume nouă trebuie creată. De pildă, aici, în spațiul din Timișoara găzduit de Kunsthalle Bega, contextul inițial, al fabricii socialiste, or a lumii care oferă un teren social expoziției, este radical șters pentru a fi înlocuit cu instalații și obiecte care duc la o altă imaginație. Dar, susțin eu, avangarda nu poate să facă doar atât. Artistul care vrea o lume nouă trebuie să împărtășească situația în care intervine, să aibă aceeași soartă cu ea. Un act onest de intervenție artistică este unul care nu e diferit de oamenii și lucrurile despre care vorbește, și este prins în aceeași lume pe care o critică. De aceea, istoria locului și a oamenilor unde este cerută vindecarea nu trebuie să fie doar traumatică, ci poate și o resursă pentru a crea lumea mai solidară, mai puțin abuzantă.

Să clarific, pentru ca tu, cititorule, să înțelegi cum am văzut eu practica vindecării în Lay me down across the lines. Da, problema gentrificării și rolului artei în proces e cheie pentru a-i înțelege posibilitățile. Dar ce vreau să spun nu este că expoziția s-a vândut deja, că este oricum un produs capitalist, și deci hasta la vista, gata. O urâm și nu mergem să o vedem. Toate spațiile de artă depind de un sistem de transformare a obiectelor în mărfuri, și aici soluția nu mi se pare refuzul expunerii și a abandonării vizibilității. Dar problema expoziției de față se pune în termeni de cine este chemat să fie vindecat și care este istoria care dispare odată cu chemarea la o lume mai bună. Dacă omul nou rasist și genderist este chemat la vindecare, atunci scopul instalației este atins, și poate ei o să simtă altfel după inserția în expoziție. Avangarda, așa cum ne zice Clement Greenberg este atașată de burghezie printr-o legătură ombilicală de aur, pentru că o denunță ca filistină și se instalează în dinamica patron-angajat. Dar asta nu este singura posibilitate pentru gestul radical de contestare, care nu trebuie legat neapărat de omul rasist și genizat. Dacă omul în discuție are și alte istorii, poate una a marginalizării care vine din socialism, poate o experiență a egalității, atunci vindecarea se poate constitui ca act politic și ca unul al întinsului mâinii, al solidarității în fața unui tăvălug în care mai toți suntem prinși, din poziții diferite.

Cu alte cuvinte, ce vreau să spun este că neoavangarda are nevoie să arate că e conștientă de poziția ei în lumea gentrificată a Timișoarei, cea care îi împinge pe săraci, pe romi, pe anarhiști și revoltați, pe obiectele disprețuite ale socialismului în afara circulației capitalului. În lumea asta, poate se găsesc prietenii, și poate mai puțin doar în imaginația omului nou rasist și genderist care trebuie interpelat. Aici politica transului și a posibilităților politice ale vrăjitoriei pot să se ascută, și să se transforme în intervenții directe mai relevante și acute.

Transformarea 

Performance-ul lui Sasha Ichim, plasat la începutul expoziției, este cheia de introducere în posibilitățile vindecării. Într-un act radical de auto-expunere, artistul trans își dă jos hainele împreună cu spectatorul pentru a interoga ce înseamnă corp normal. Aici proiectul expoziției atinge un punct de intensitate maximă pentru că este prins în două tendințe. Odată, spațiul persoanei trans care se vulnerabilizează împreună cu celălalt trebuie să fie unul al siguranței în fața abuzului. Performance-ul, poate cel mai curajos din expoziție pentru că ține de explorarea limitelor în timp real, trebuie să fie cumva scos din lume reală, a transfobiei, și făcut instalație, adică un mod conceptual de crea o altă lume. Lumea nouă este produsă aici-și-acum, în actul radical al întâlnirii unui corp trans. În același timp, instalația nu trebuie complet ruptă de intervenția din exterior, și poate numai dintr-o anumită corupere a spectatorului o lume nouă poate să apară. Altfel spus, pentru ca transformarea să apară, ea se instalează în tensiunea între controlul intervenției și posibilitatea reală a unei violențe posibile.

Pariul e aici: cum te poți lăsa afectat de lume, cum poți fi aruncat în fluxul transformării permanente, dar și să ne arăți cât de greu este să acționezi? Exercițiul trans este în tradiția lui Kate Bornstein dorința de a avea o identitate ca act transformator, unde dorința este în sine o activitate de transformare. Până la urmă, cum ar spune Judith Butler, trans-ul la Sasha Ichim sau Aris Tureac ne arată că direcțiile de transformare între bărbat și femeie (și viceversa) înseamnă nu numai a nu sta în cadrul binar al genului, cât mai ales arată că transformarea este chiar înțelesul ideii de gen. Dar, ca barieră, dacă locul e numai traumatic și anti-trans, atunci și posibilitățile de a imagina vindecarea sunt date numai de respingerea radicală a trecutului. De exemplu, cum sunt liniile (legate de experiența estului) pe care artista Elana Katz le introduce pe corp nu numai traumatice, dar și cu potențial de a arăta posibilități artistice și politice ne-imaginate încă? Nu mi s-a părut clar potențialul în performance, sau cel puțin nu l-am văzut eu.

Dacă transformarea este legată direct de locul în care se produce, performance-ul Sasha Ichim cheamă îmbucurător și alte istorii prietene în ajutor. Ce mi se pare eliberator să ne gândim cum politica vindecării s-a desfășurat într-un cadru al unei foste fabrici socialiste, care ca proiect, a pornit ca unul de avangardă, de transformarea completă a lumii în direcția egalității. Proiectul trans în România e de fapt deja înscris în istoria corpurilor și arhitecturii care vine din socialism, așa care ne arată și nota din expoziție de unde aflăm Sasha și Patrick au urcat pe Transfăgărășan ca proiect de transformare colectivă. Depășirea opoziției false între muncitori (ca persoane din socialism), arhitectura socialistă (fabrică muncitorească), instalație (ca proiect de transformare socială) și artiști trans (ca persoane în capitalismul actual) ar putea duce la evidențierea unor trăsături comune legate de o istorie mai mare a luptelor pentru realizarea schimbării. Dar opoziția muncitor-trans nu poate fi interogată decât doar dacă expoziția se deschide mai mult față de posibilitățile care există în locul de intervenție, și de chemarea unor noi tovarăși în dezvoltarea proiectului neoavangardei.

Vina

Granița care face legătura între traumă și vindecare este importantă, iar legătura principală se face prin investigarea vinei. Unde se plasează publicul în raport cu trecutul traumatic? Ce vină are, și ce potențial de transformare există dacă se simte vinovat că nu este poate queer, trans, rom, ori că nu are o feminitate politică în context românesc? Ca să se răspundă la întrebări, suntem chemați să ne plasăm în diferite proiecte artistice.

Experiența pe care o propune Mihaela Câmpeanu este a memoriei istorice a Holocaustului și sclaviei romilor, care sunt parte dintr-o traumă istorică îngropată în România. Pentru a ajunge la intensitatea unei anumite dureri, artista ne propune o sârmă ghimpată ca loc al memoriei. Vina este și prezența din căpăstrul de fier, al Ilenei Pascalău, care ne vorbește despre durerea corpurilor maltratate să abandoneze o anumită feminitate a revoltei. Vina apare și ne ce propune să vedem Katja Lee Eliad, printr-o speculație legată de cărțile de tarot, care vrea să respingă învinovățirea ca modalitate de a te raporta la trecut. În explorarea vinei, mi se pare că ni se oferă două direcții importante. Ne mișcăm conceptual și teoretic între afirmația tăioasă a lui Eliad, legată de ce fac majoritarii cu minoritarii: „jocurile vinei duc la imposibilitatea vindecării”, și a lui Câmpeanu, unde vina venită din zona traumei poate să fie o resursă pentru memorie, pentru actualizarea unui potențial uitat al istorie.

Ne aflăm între sârmă ghimpată, căpăstru de fier, și tarotul unor altor căi de descoperire. Ce faci cu vina în spațiul ăsta?

Ca privitoare, am fost provocată să răspund, dar auditiv și afectiv, recunosc am mers pe alte fire mai puțin legate de vina mea, individuală. Am vrut să merg pe calea firelor de tarot (deteritorializate) și în timp ce mergeam în expoziție, auzeam ciocanul unui muncitor care lucra în fosta fabrică și mă gândeam la munca continuă ca producție a unei intervenții artistice. Pe urmele Katjei Eliad, vroiam să văd alte posibilități care se nasc dintr-un anumit refuz al contemplării traumei. Mi-am adus aminte cum anul trecut am văzut o femeie romă care fusese insultată în public și cum un potop amplu de blesteme din partea ei, către abuzator, m-a făcut fericit. Aș fi vrut să văd vizual blestemele în expoziție, interpelările care conturează o altă hartă de posibilități în fața ochilor, legat de intervenții imediate și de efect. Mi-am dorit o clipă să pot face asta, să ajung la eliberare în modul direct și politic pe care l-am văzut în articularea unui blestem, și să merg dincolo de chemarea de a mă simți vinovat sau maltratat.

Eliberarea

În expoziție, dacă o instalație e folosită pentru a ajunge la un anumită traumă, accesul se poate face în două moduri. În performance-ul trans, publicul era invitat la un lucru cu trauma corporală pentru a avea acces la un real care e de obicei ascuns în discuțiile despre transformare corporală. Ai acces la operații chirurgicale, pastile, schimbări corporale ultravizibile. În alte instalații, la realul traumei se ajunge altfel, prin împingerea unei anumite iluzii la extrem. Ca se face asta, de pildă, cu vrăjitorie, divinație, sau lucrul cu un anumit material care transformă, iluzia trebuie produsă pentru a dezvălui ce nu poate fi spus direct. De pildă, noi hărți conceptuale, iluzorii și fantasmatice, pot să facă mai concret cum eliberarea e posibilă prin lucrul cu trauma.

În intervenția Hortensia Mi Kafchin, transul este un mod de a ne gândi la cum o altă gramatică a cunoscutului e posibilă, și cum a divina înseamnă și a transforma o realitate. În instalația Alexandra Ivanciu-Anastasia Jurescu, suroritatea este transformată într-o relație care nu mai e binarizată, și astfel văzută ca o relație între două corpuri feminine tipice, cât este o dialectică de creare a unei entități noi, încă de nedescoperit. La Virginia Lupu, turnatul de cositor e o practică care ia forma fricii celui care privește, și de aici, exorcizarea poate duce la un spectator mai curajos. Transformarea poate duce și la eliberare. Rozetele reflectorizante ale Robertei Curcă propun moduri diferite de protejare a corpurilor feminine când umblă noaptea. Un semn al vizibilității, un semn al tehnicii de marcaj al unui corp. Rozeta este un mod de a fi legat de istoria familiei artistei, dar și a tehnicii puse în serviciul siguranței personale. Aici rozeta nu este departe de proiectele trans anterioare, în care corpul este un produs al unei tehnici orientate către schimbare. Ca obiectele Robertei Curcă, Yishay Garbasz ne spune că există potențial de eliberare în angajamentul cu o istorie familială, și aici, spre deosebire de tropul straniu al tatuajului Auschwitz, artista ne propune să vedem cum numărul impregnat pe piele, similar cu cel al mamei supraviețuitoare, poate să ducă la senzația de putere. Vizibilitatea unui semn care poate fi atins e în conversație directă cu rozeta reflectorizantă, dar și cu arta textilă a Adelinei Ivan sau obiectele anti-comerciale construite de Smarada Ursuleanu, care resping corpul marfă feminin. Aici, în relația cu un material care produce un alt tip de subiectivitate, fie numere, rozete, obiecte textile, sau anti-frumusețe standard, se poate realiza o schimbare, și privitorul e adresat să o urmărească. În altă cheie decât tactica unor noi hărți, sau a divinației, cusutul (Oana Vainer) propune ideea de transformare prin reparare, ca un mod de producere a unui obiect care te poate ajuta la transformare. Ce adaugă obiectul lui Vainer este o interogare a granițelor legate de identități naționale, și o cusătură a lor.

Încotro avangarda?

Vindecarea pare să fie, din ce văd, din ce în ce mai mult un act politic al unei avangarde queerfeministe interesate de crearea unei lumi mai bune. Cum sunt chemat la proiect, vreau să mă gândesc ca parte din el, și cred că spectatorul e invitat să se perceapă în direcții noi și surprinzătoare. Neoavangarda Lay me down across the lines preia tematica avangardei clasice în cheie nouă. Ea produce o problematică politică distinctă de cea din trecut, și de pildă, expoziția își provoacă audiența să se întrebe asupra potențialului muncii cu genul.

Transul e deja un viitor care nu există încă, dar care se întoarce la noi pentru a ne arata limitele prezentului. Politica transului e și a mișcării radicale de negare a trecutului, și cum ne zice Hal Foster, avangarda se află într-o tensiune constitutivă și productivă. Pe de o parte, avangarda tradițională pare să se transforme mai mult în trecut, și de pildă, filmul lui Isou Traité de bave et d’éternité e deja istorie moartă. Ca filmul lui Isou, realismul socialist românesc este văzut ca artă moartă, și avangarda e îngropată permanent, cunoscută doar de câțiva specialiști. În același timp, în mișcarea ei de dispariție în trecut, parcă avangarda se întoarce din viitor, mai ales în arta inovatoare a unor gesturi anarhiste care pun sub semnul întrebării problema genului ca o convenție socială. Aici avangarda din expoziție e diferită de un anumit cinism care s-a instalat în multe producții estetice, unde gestul radical este doar unul al elitismului de facțiune, unde se discută probleme asumat doar pentru nișă cu gândul că oricum „e totul la fel”. Pentru artiștii queerfeminiști, speranța e un afect pe care îl vor, și îl vor în raport cu ceea ce își doresc să schimbe. Ca avangarda sovietică care era interesată de cum lumea nouă poate fi simțită direct, miza este aici producerea unui afect al realizării concrete a utopiei .

Două lucruri mi-au rămas: odată, actul direct de auto-expunere, când este performat într-o instalație sigură, are calitatea de a corupe un spectator, de a-l face să se gândească la propriul angajament cu lumea. Aici vindecarea devine o operațiune politică directă, ca mod de a-l schimba pe celălalt în ceea ce simte ca e al lui: corpul, hainele, proprietatea sinelui. Ce face performance-ul Sasha Ichim este să ne spună că doar dintr-un spațiu suveran, al instalației, schimbarea poate să pornească ca proiect politic. Altfel, e doar joc permanent pe terenul adversarului, și mai toată stânga alternativă pierde jucând în principal pe teritoriul pe care îl denunță. Riscul expunerii, în condițiile în care pericolele sunt anticipate, atunci când se desfășoară în instalație cu squad-ul în condiții de solidaritate, e ca să zic așa, superimportant. Într-o lume care cere din ce în ce mai mult protecția spațiului privat–care cere urgența siguranței și vrea să se închidă la invadarea sinelui, performance-ul în care un sine e riscat e poate cheia pentru a înțelege posibilitatea de a-l corupe pe celălalt. Politica trans se întâlnește productiv aici cu o imaginație utopică, în gestul riscului și auto-expunerii.

A doua dată, hărțile mistice, ale unor altor moduri de a cunoaște, sunt un alt mod de a reimagina vindecarea. Ea poate să ducă la o muncă cu trauma care nu știm încă cum se poate produce. Poate cusătura, sau relația tactilă cu trauma, sunt aici de bază pentru a fi mai sigur în propriul corp. Dar hârțile mistice trebui cumva revizitate și refolosite mai mult, pentru că ele sugerează o altă geografie a durerii și a posibilităților politice. De pildă, în performance-ul vrăjitoresc al Virginei Lupu mi-ar fi plăcut să văd cum cositorul topit poate să producă o altă hartă imagistică pentru persoana interpelată. Jocul cu neprevăzutul poate să fie și unul al riscului ghicitului în viitor, iar viitorul poate să arate cu totul diferit decât cel deja imaginat. La Katja Eliad, după cum observa curatoarea, jocul este cu albeața politică și imaginată a românilor, care se poate lipi pe mâni în momentul când începi să te joci cu bilele din instalație. Un risc, dar poate că în Kabbalah alte porți se deschid, și invitația este să le deschizi în relația cu un nou imaginar politic.

Dacă ar fi să procesez o lecție din ce am văzut la Kunsthalle, este că locurile și obiectele pot fi transformate și că munca cu trauma este posibilă. Dar ce aș fi vrut mai mult este să descopăr nu numai cum vindecarea este un act propus de o avangardă către mine, ci și cum vindecarea ar fi legată de istoria spațiului și locului unde se inserează. O relație unde locul ales, Timișoara și istoria ei gentrificată, ar fi mai vizibilă ar duce la o relație politică mai directă cu prietenii și tovarășii vindecării. Vindecarea funcționează, dar cheia ei este cum localizezi intervenția artistică în relația cu rana.

[1] În fond, ce a făcut Isou avangardist a fost să ceară în 1951 ca filmul lui să fie proiectat la Cannes, deși nu a fost acceptat oficial în festival.

[2] Prin genism, mă refer la atitudinea de gen care împarte corpurile în femei și bărbați și care le esențializează cu anumite caracteristici date.