Interdisciplinaritatea presupune nu atât combinarea de metodologii, cât capacitatea de a naviga între ele, de a gestiona o situație-hibrid, din care se poate naște un nou mediu creativ. Privind înapoi în arta ultimelor decade ale secolului 20, devine evident că pentru apariția unor micro-climate sau conjuncturi generatoare de nou, a existat întotdeauna o situație dominată de incompatibilități, rupturi la nivel social sau politic, disparități. În Romania anilor 2000, fuziuni și asimilări de multe ori deficitare între surse, tendințe, idei și formule incongruente, au dezvoltat abilitatea de a funcționa hibrid. Privind decada 2000-2010 în București, arta contemporană apare dintr-o zonă în care practicile, disciplinele și metodele nu sunt foarte distincte. Bricolage-ul și improvizația este o necesitate pentru a crea cultură în conditii incerte. În articolul ”The Culture of Shortage during State-socialism in the 1980s”, publicat în Cultural Studies 16/2002, antropologul român Liviu Chelcea analizează practici informale în contextul socialist legate de cultura materială. Pentru Chelcea felul în care se creează și refolosesc obiectele, reinvenția de funcționalități, esențiale în această perioadă sunt strâns legate de relații sociale ritualizate.

Din fiecare dintre micile studii de caz de mai jos, în care creatori culturali povestesc despre acest moment, transpare un tip de interdisciplinaritate în care arta (pentru a fi posibilă) nu putea apărea decât dintr-o comunitate, precum și în relație cu diferite alte domenii culturale (cultura de club, de bar, spațiu artistic alternativ, experiment tehnologic). În Romania acestei perioade, arta s-a cristalizat parțial din fenomene care nu sunt specific artistice, ci adeseori divergente activități culturale, cu puținele mijloace financiare și cu minima infra-structură avută la dispoziție la acel moment. Acest tip de do-it-yourself cultural practicat în această perioadă în România, despre care va fi vorba mai jos, este fundamental diferit de approach-uri interdisciplinare din contextul artistic și academic din Berlin, de exemplu. Aici, sau în contexte similare unde interdisciplinaritatea este o metodă mai curând analitică, high art (chiar dacă cultivată independent) cooptează și ‘artizează’ alte discipline, ca să devină din ce în ce mai sofisticată.

Primul dintre aceste scurte interviuri este cu Octavian Rusu, fondatorului spațiului Ota în 2003, în care supe faimoase, o galerie de artă contemporană (Galeria 26) și un magazin de artă în casa personală, au reprezentat un loc propice pentru fluxul de idei și au adunat dansatori, muzicieni, artiști, curatori. Similar, terasa deBUFET în curtea galeriei facultății de arte (UNA Galeria), organizată de cei doi artiști Nicu Ilfoveanu și Mihai Cosma era un loc de întâlnire cu un farmec boem, vin bun și serii de proiecții open air.

Octavian Rusu: Totul a început cu un prieten pictor, Horia Cadariu, care vroia să facă o expoziție și ideea mea de a face o galerie în casa mea personală. Am cunoscut-o pe Andreiana Mihail, care l-a invitat pe Nicolae Comănescu pentru o expoziție și am ramăs foarte buni prieteni. Au mai urmat trei expoziții la Ota curatate de Adreiana Mihail printre alții cu Florin Ciulache. Apoi Adrian Bojenoiu, care a terminat și el, ca și Andreiana, filosofia, a curatat la mine alte expoziții: una cu artistul graffiti Zanga (Dani Macovei) în 2009, un artist prolific prezentat mai întâi de DJ-ul Tom Wilson cu care avusese o colaborare la Atelier 35. Am avut o expoziție și cu Gabriel Giodea curatat de Adrian Bojenoiu (Made in China, 2009).

În același timp a existat și bar, care a susținut financiar și acompaniat tot acest proces. Nu am avut niciodată fonduri pentru producția de expoziții, artiștii aduceau lucrările și munceam cu toții pentru montarea expoziției. Era un loc de evadat, când în București nu exista un loc similar, iar dansatori, actori, curatori si artiști, Dan Popescu, Gorzo, Gili Mocanu au fost aici de la început, veneau mereu împreună. Cu Nicolae Comănescu am făcut in podul casei mele mai tarziu și Magazinul Național de Artă Contemporană (în mod ironic cu aceleași inițiale ca MNAC-ul). Ideea era de a face un târg de artă anual unde fiecare lucare costă 100 de euro, dar apoi l-am transformat într-un magazin cu lucrări bune și mai puțin bune, care nu era neaparat făcut pentru a fi vândute scump, ci mai ales pentru a prezenta un Nicolae Comănescu alături de artiști tineri necunoscuți. S-a vândut la început foarte bine, dar intre timp nu a mai avut cine să se ocupe nici de magazin, nici de galerie, pentru că fiecare dintre acești curatori avea deja proiecte mult mai mari. Simona Vilău, Lea Rasovszky și Alexandru Davidian au curatat și ei recent. Am făcut și proiecte de diplomă pentru artiștii absolvenți.

Dar s-ar putea ca proiectul să moară curând, chiar și barul funcționează la o treime din capacitate. Acum inchiriez spațiul și pentru cursuri de Yoga și în felul ăsta mai completez din costuri. Publicul s-a schimbat, nu mai este un loc la fel de cool ca înainte, dar se mai vine aici după un vernisaj la Salonul de proiecte, la Marian Ivan, Zorzini sau MNAC. Totuși atmosfera constant efervescentă, care era înainte, a dispărut.

Testpoint, fosta fabrică de șosete de pe bulevardul 11 Iunie din București, a fost gândit de Niki Tutuianu și Cristi Ravoiu în 2004 ca un spațiu independent, pentru formarea unei noi culturi urbane și consolidarea unui proiect artistic solidar între artiști grafici, muzicieni, designeri, VJi și Dji români și internaționali. Testpoint a fost în 2006 un loc de desfășurare al unor evenimente paralele din cadrul Bucharest Bienniale de artă contemporană.

Niki Tuțuianu: Înainte de fabrică, am organizat party-uri ilegale în case abandonate din București, între 2004-2006. Erau inițial numite Substil și ulterior Transfer, în colaborare cu Tralala Events. Inchiriam pentru o noapte o casă și construiam diferite scene de muzică, de la drum and base la experimental, precum și spații pentru artiști, în care se făceau performance-uri, proiecții, live painting. Aveam nevoie de un spațiu permanent și am închiriat o fabrică abandonată de zece ani, pe care am numit-o Testpoint. După ce am luat fabrica, am avut doar o lună la dispoziție să reconstruim și am lucrat trei oameni plus prieteni pricepuți, fără nici un ajutor specializat. La prima petrecere toaletele erau încă dezafectate si pereții uzi, dar publicul a fost de 800 de oameni. Am început să organizăm evenimente la fiecare două săptămâni sau chiar săptămânal, care se auto-susțineau prin încasări, fără niciun buget inițial. Am colaborat punctual cu Institutul Francez sau cu Metacult pentru a putea invita artiști și DJ străini. Când se făceau evenimente mari la MNAC sau evenimente Rokolectiv, publicul migra la Testpoint pentru after parties. Ne confruntăm cu datorii la electricitate, chirie etc. și am fost nevoiți să ne asociem cu noi partneri cu capital, care au permis să se aducă DJ internaționali și să se facă event-uri mai mari. Aceștia practic ne-au înlocuit pentru că noi nu adusesem capital în afacere. Pentru noi era important să păstrăm vibe-ul industrial cu un design specific pentru care am invitat sculptori și designeri care au lucrat pro bono. Dar estetica inițială a fost imediat transformată când au intrat noii proprietari.

Testpoint, considerat falimentar, a fost preluat în 2010 de 5 acționari, care au schimbat radical profilul locului și l-au renumit Fabrica. Costin Stănicioara, unul dintre proprietarii actuali, rezumă activitățile prezente: Când am preluat Fabrica în 2010, am propus să închiriem întregul spațiu de la proprietar și să subînchiriem toate spațiile pe cei 3000m2 de teren. Pe mine nu m-a interesat clubul de muzică electronică si l-am transformat în club de muzică Rock și avem acum două cluburi, puburi, 10 magazine și un loc de joacă pentru copii. Nu avem spații dedicate pentru artă, dar facem expozitii de artă, de foto, de pictură, de meșteșugăreală o dată la două luni, în curte sau în restaurant și un festival de reclama, numit ADFEL. Primim propuneri pentru expoziții și nu cerem chirie pt aceste evenimente de artă, dar o facem pentru traficul de public.

Un spațiu deschis mai recent este Modulab, care se auto-definește ”un laborator interdisciplinar pentru artă, tehnologie și design”. Deschis în 2010 de Ioana Calen, Matei și Paul Popescu, este un exemplu relevant în acest context pentru că a deschis arta contemporană către practici legate de lumea digitală. Dar mai ales pentru că do-it-yourself nu este practicat ca o soluție provizorie, ci ca un model de funcționare care se auto-generează financiar.

Ioana Calen: Paul Popescu a studiat design, în 2008 a lucrat la MNAC la media lab, și în 2006-2008 a început să se specializeze în tool-uri digitale, invatate de pe net. Eu scriam la Cotidianul despre new media și arta contemporană augumentată tehnologic și Matei este pe partea de producție și inovație tehnică. Dar Paul este reperul, cel care le integrează pe toate. Aveam nevoie de un loc în care să dăm mai departe ceea ce învățasem în acest domeniu. Știam că dacă nu crește scena din jurul nostru, și valoarea noastră scade. Discursul nostru era: democratizarea cunoașterii, ai nevoie de foarte puține fonduri, înveți totul de pe net. În 2010 am transformat o grădină în sediul nostru, unde am construit totul singuri, în spiritul acestei filosofii. Am aplicat la fonduri locale (AFCN) pentru a realiza workshopuri gratuite. Modulab a fost inaugurată cu o petrecere monstru în care am explicat toată filosofia și am avut reacții pozitive, mai întâi din partea designerilor și arhitecților, artiștilor dar apoi și din partea unor clienți comerciali, pentru care realizam de exemplu instalații hologramă, aplicații pe mobil sau un bar interactiv, cu toate că nu exista încă în România o cultură în acest domeniu. Pentru noi, astfel de proiecte sunt ceva foarte simplu, fără valoare creativă, dar care ne permit să finanțăm întreținerea spațiului pe 6 luni, evenimente pro bono sau să plătim oamenii cu care lucrăm.

Este o situație sinergică. Lucrăm intensiv și în domeniul artei contemporane: Mircea Nicolae a făcut recent la noi o prezentare despre artă și tehnologie din perspectiva teoretică. La noul sediu al ICR Berlin am făcut pentru petrecerea inaugurală o lucrare care se inspiră de la Coloana Infinitului, pe care am remixat-o pe bază de algoritmi ca hologramă. Lucram și cu dans contemporan pentru care realizăm soluții tehnologice pentru efecte de prolongație corporală și motion tracking. În 2013 am făcut probabil prima expoziție de instalație interactivă din România, Symbio Morpho Genesis la MNAC. Tehnologia era gândită ca o specie non-biologică care mimează biologia și care se folosește de om pentru a se dezvolta și devine din ce în ce mai inteligentă. Ceea ne caracterizează în primul rand este poate faptul că reușim să facem astfel de proiecte cu mijloace foarte restrânse, care șn context internațional sunt făcute cu bugete de 10 ori mai mari.

Inițiative venite din alte discipline și care s-au apropiat de arta contemporană, creând noi platforme au fost esențiale în scena culturalș. Practic singurul fond de stat pentru cultură, fondurile AFCN, au fost unica formă oficială de a investi în producția culturală la care se aplică din toate zonele de producție. Proiectele lui Farid Fairuz, Căminul Cultural și Sub-Rahova (organizate de către ONG-ul Solitude Project), dedicate dansului contemporan și aflate în periferiile Bucureștiului, au fost gândite în același timp și ca spații de expunere și au avut ca urmare colaborări consistente între cele două zone de producție.

Alături de aceste colaborări interdisciplinare, tehnici de supraviețuire culturală venite specific din mediul artistic bucureștean, au dezvoltat o multitudine de structuri inedite de funcționare, experimentale și personale.

Legat de Muzeul National de Artă Contempoană și gandit mai ales ca spațiu de producție, spațiul MNAC Anexa a fost un pilon esențial al scenei de artă. Chiar dacă mereu subfinanțat si susținut prin eforturi personale, acest cadrul a lansat spații precum Platforma și Salonul de Proiecte. Platforma, de exemplu, și-a extins activitățile dincolo de un simplu cadru expozițional, către o structură care suplinea diferite goluri în cultura urbană bucureăteană: cultura queer, experimente de economie alternativă de schimb, întâlniri de spoken word, dezbateri legate de ecologie și sustainability, modele de muncă liberală etc., creând rețele care durează și care facilitează producția culturală.

O inițiativă personală care a promovat și făcut vizibile spații alternative este Noaptea Albă a Galeriilor organizată de artista Suzana Dan și finanțată de Raiffeisen Bank. Privind în urmă, cele 9 ediții începand cu 2007 reprezintă o importantă arhivă a galeriilor comerciale, a spațiilor, proiectelor și grupărilor care au rezistat în această decadă sau care au apărut și dispărut meteoritic sau funcționat intermitent pe scena bucureșteană. Suzana Dan a organizat și Art On Display (cu expoziții în vitrinele magazinelor bucureștene), precum și Weekend-ul galeriilor, care oferă o variantă diurnă la noaptea galeriilor și care a avut loc la sfârșitul acestei luni.

Un alt spațiu legat de o structură sindicală – Uniunea Artiștilor Plastici – dar practic funcționând prin eforturi personale, este Atelier 35. În anii 70, când a fost înființat, acesta a introdus modelul unei rețele cu spații în diferite orașe din România, care implicit conectează tineri artiști și practici experimentale. Era rezervat în principiu artiștilor sub 35 de an​i, considerata la acea vreme limita convențională a tinereții​ și condus de un grup variabil format din artiști, curatori și teoreticieni înclinați spre experiment. El a însemnat, în perioada comunistă, o alternativă la modelul persistent al galeriilor rezervate pentru membrii Uniunii pentru arta permisă, ‘de stat’. ​În perioada de tranziție ideea de Atelier 35 a cunoscut multe mistificari, fisuri conceptuale și deplasări pierzându-și caracterul de avangarda.​ În 2007, după o perioadă de letargie, ​numele ​Atelier 35 a fost ​adoptat de​ către Daniel Alexandru, Raluca Doroftei​,Vlad Ionescu, ​și Roxana Patrichi într-un spațiu pe care l-au pus la dispoziția ​artiștilor tineri ​într-un moment în care astfel de spații lipseau complet din peisaj. ​Direcția a fost apoi preluată de Silvia ​Saitoc ​și Matei Sânmihăian, care au propus o ​viziune curatorială ​mai fermă​, centrată pe artă post-internet​. În prezent ​Atelier 35 este ​c​ondus de Xandra Popescu și Larisa Crunțeanu​ care lucrează împreună ca artiste și curatoare​. Duo-ul ​mizează pe pe multifuncționalizarea spațiului si estomparea granițelor dintre experiment, producție și expunere​ cu focus pe video și performance, Atelier 35 fiind unul din cele mai active spații alternative din București.

Majoritatea proiectelor de artă sunt în continuare susținute prin eforturi volutare și minime finanțări venite de la institute culturale străine sau fonduri europene. Această situație determină caracterul compensator al producției artistice și nevoia de a crea spațiu pentru forme de artă care practic au fost istoric absente de pe scena românească. La Paradis Garaj, un spațiu inițiat de Claudiu Cobilanschi și Ștefan Tiron într-o curte și un garaj, alternativul era specialitatea casei. Programatic, evenimentele lor au operat între structuri pentru a menține promisiunea de zonă off, paradisul pop al anilor ’80 de la care și-au revendicat numele (un club gay din Soho, New York).

Biroul de Cercetări Melodramatice, duo-ul format de artistele Irina Gheorghe și Alina Popa, poate fi privit din această perspectivă, un punct nodal pentru diverse practici performative, menite să reveleze latura emoțională și bagajul de afect (de multe ori reminescente ale perioadei comuniste) care domină societatea românească.

Diferite forme de asociere între artisti și curatori au generat cadre care nu erau dedicate numai producției alternative, dar și unei perspective analitice asupra producției de artă. Centrul pentru Introspecție Vizuală al grupului de artiști și curatori Anca Benera, Arnold Estefán, Cătălin Rulea și Alina Șerban a făcut posibile proiecte de cercetare, susținute de rețele personale și de punctuale colaborări internaționale.

Privind în urmă asupra acestor inițiative, devine evident faptul că strategiile DIY au dominat, în București, asupra celor oficiale din punctul de vedere al forței de producție. Au influențat nu numai estetica, dar și discursul teoretic care a susținut-o și au construit în timp o anumită politică culturală. Au ridicat probleme cum ar fi tensiunea specifică între discurs oficial și discurs alternativ, practici internaționale și locale, problematici legate de responsabilitate culturală și reprezentativitatea acestor practici pentru perioada post comunistă.

Acest eseu face parte din schimbul dintre Revista ARTA online și Berlin Art Link. Redactorii Cristina Bogdan și Alison Hugill au comisionat câte 3 teste fiecare, pe teme relevante scenei artistice ale ambelor orașe. În această serie, contribuitorii noștri explorează natura socio-politică a picturii, muzicii și performance-ului, cât și spațiile DIY/underground din Berlin și București. Toate textele sunt publicate în ambele reviste și sunt disponibile în limba engleză și română.