Ungaria 2017. Modalitățile prin care zona politică invadează scena independentă de performance reorientează prioritățile, conceptele și însăși existența artiștilor. Deși anii 2000 au fost ani plini de posibilități, 2010 e marcat de întreruperi severe pentru performance-ul contemporan maghiar la nivelul scenei independente. Am discutat cu Réka Szabó, regizorul artistic The Symptoms, în sediul lor din Juranyi House în Budapesta. Discuția a evoluat organic spre subiecte care ne interesează pe amândouă în prezența Flórei Kovács, managerul relațiilor internaționale ale companiei din prezent. Réka a conturat în mod evocativ creșterile și căderile companiei sale asemenea unei piese în care performerul nu poate sta locului mai mult de 5 minute. Uneori viața preia controlul, alteori economia, politica sau dilemele artistice sunt de vină.

Spuneai că, uneori, crearea unei companii poate însemna crearea unui cerc închis. 

În 2004 am făcut o piesă la care am lucrat pentru prima dată concomitent cu actori și dansatori și cumva a fost un proces așa de bun că am inventat un limbaj pe scenă care a funcționat și ni s-a părut interesant, așa că m-am gândit pur și simplu să continui. Nu a fost doar la modul “OK, am făcut o lucrare, acum să ma apuc de alta” ci mai degrabă “Îmi doresc să continui cu acest mod de gândire și să aprofundez acest experiment”. Ce-ar fi dacă am înființa o companie? i-am întrebat. Fără nimic, fără bani, chiar nu aveam nimic la dispoziție. Dar a fost o perioadă bună datorită acestui entuziasm incredibil, iar munca noastră asiduă a dat roade, am reușit să percutăm cu publicul. Nu știu cum e în România, dar mereu am simțit că dansul e ceva contemporan, oamenii au reacții de genul “Ce este asta, nu înțeleg, nu pot verbaliza”. Dar, cumva, aceste piese ciudate au reușit să comunice cu publicul datorită ajutorului verbal, am utilizat text și mișcare împreuna, a fost amuzant dar și dramatic, deci a fost ceva care a clădit acest pod. Am început să aplicăm pentru finanțări cu această companie și așa am construit cărămidă cu cărămidă.

Tu ai fost cea care a aplicat?

La început eram doar eu. Eu făceam TOT. Apoi am zis că nu mai pot. Am început să avem din ce în ce mai multe performance-uri, mai mulți bani, mai multe oportunități. Nu mă puteam ocupa de tot, era prea mult. Cu toate acestea, tot nu aveam destui bani ca să plătim un producător. Aveam ceva ajutor non-profi, se consuma multa energie datorită acestor legături non-profi, genul de probleme de care se lovesc toți când nu au bani. Se poate ca schimbarea să fi venit odată cu managerul profi care se ocupa de o companie de dans destul de bine cunoscută în Ungaria. A părăsit compania respectivă și după o vreme s-a oferit… la The Symptoms. Am învățat o grămadă! În aceea perioadă nu aveam nume, nici măcar nu aveam logo.

Ți-a făcut branding-ul.

Da.

Cum a fost întâlnirea cu acest producător profi?

A venit să ne vadă cu jumătate de an în urmă la Trafo, a mers la unul din dansatorii noștri și a întrebat “Cine este managerul acestei companii, pentru că e genială”, și-a dorit un contact. Dansatorul i-a spus că nu avem un manager în adevăratul sens al cuvântului. Mi-a rămas asta în cap și atunci când am aflat că a părăsit cealaltă companie, am întrebat-o dacă nu vrea sa ni se alăture. A răspuns “da”.

Cum au evoluat lucrurile după ce s-a alăturat echipei?

A adus multe schimbări, am făcut pașii necesari pentru a deveni mai serioși, ne-am găsit numele, The Symptoms, ne-am făcut logo, website și după asta s-a sesizat și ministerul cu banii. La început de tot a fost o creștere foarte mică, apoi mică, apoi un pic mai mult, dar tot era puțin; apoi a apărut managerul și am înregistrat o creștere simțitoare și la bani și la oportunități.

Care au fost aceste noi oportunități? 

E greu să le adun pe toate, dar uite, de exemplu am colaborat cu teatrul de piatră. Așa spunem noi la teatrul de stat. Thalia. Colaborarea a fost independentă de producătorul nostru, dar cumva, din punct de vedere artistic, managerial, sau al turneelor, toate lucrurile s-au aranjat.

A creat vreo strategie, a completat viziunea voastră?

Da, a avut un ochi bun cu care a urmărit totul de la distanță. A avut structură, mize, putea clarifica lucruri. Îmi spune “Ce vrei? Decide. Asta ori asta? Nu le poți face pe amîndouă.”

Ai putea spune că ai învățat de la ea, sau mai degrabă ați crescut împreună din punct de vedere profesional?

Cred că am învățat de la ea pe partea de management și structură.

De ce nu a mai rămas cu The Symptoms?

Ce s-a întâmplat… păi, am rămas însărcinată. Așa era viața în companie.

Compania depindea de tine?

Eu eram motorul.

Mai regiza cineva în afară de tine?

Nu chiar. Mai aveam regizori invitați, ocazional mai chemam și alți creatori, dar în mare parte a timpului eu eram cea care construia piesele. Acum mai sunt alți 4 artiști în afară de mine care primesc salariu regulat; doi dintre ei sunt baza, sunt aici de la începuturi. Am o relație lungă și puternică cu aceste două persoane, dar cumva, eu sunt inima și motorul companiei.

Să revenim la momentul în care ai rămas însărcinată. 

Când am rămas însărcinată, ea a plecat. Cred ca își dorea mai mulți bani, nu vedea perspectiva de lungă durată. A părăsit domeniul. A continuat să facă training, să facă cursuri profi de manageri. Este o femeie foarte isteață. Da! Am păstrat legătura și mai vorbim din când în când dar viața ei s-a schimbat. Și-a dorit să câștige mai mult, să aibă copii, așa că a părăsit domeniul

Ce s-a întâmplat cu compania după asta?

Am făcut o piesă după ce bebelușul meu a făcut un an și jumătate, e vorba de o coproducție cu unul din cele mai bune teatre de stat din Ungaria, deci încă aveam aceste posibilități dar mi-a fost foarte greu să le jonglez pe toate, având copilul. Am născut în 2008, apoi în 2010 au avut loc aceste… schimbări. Guvernul populist a venit la putere și totul s-a prăbușit. Banii s-au împuținat. A trebuit să trimit acasă jumătate din companie, nu mai puteam să le plătesc salariile. În fiecare zi se întâmpla câte ceva, era atât de enervant și neacceptabil… care e cuvântul când nu mai poți să faci nimic? Am crezut că trăim în democrație dar apoi am realizat ca nu e așa, ei pot face ce vor.

A fost cineva din lumea artei care s-a opus acestui guvern?

Da, dar foarte puțin. A fost Arpad Schilling. Este o asociație independentă pentru scena artelor performative, FESZ. El a fost directorul acestei asociații timp de 1 an și a fost incredibil de activ, am simțit că în acel an toată scena cumva s-a mobilizat și ne-am adunat cu toții să protestăm. Am impresia că dacă te duceai și la magazinul din colț, toți știau de teatrul independent, devenisem foarte popular. Toate ziarele și media vorbeau despre problemele noastre. Banii au fost tăiați drastic și guvernul, care era unul populist… pai, noi am reușit să mergem fix în direcția de care ei se temeau.

S-a schimbat metodologia artistică după ce a plecat producătorul?

Am început să fac acele piese unde participau și actori și coregrafi dar după o vreme m-am simțit blocată. A fost o perioadă grea, nu doar din cauza circumstanțelor, dar se adunaseră toate: copilul, jumătate din mine era acolo, toate schimbările de sistem, totul a devenit foarte nesigur și, din punct de vedere artistic, nu îmi găseam vocea. Dar acum, de câțiva ani, cred că începe ceva nou care merge în direcția bună.

În ce sens?

A fost un moment în care nu știam ce să fac, dacă să renunț, pentru că devenise foarte greu, simțeam că dau mai mult decât primesc, eram obosită, epuizată, nu aveam succes, totul era excesiv de greu, nimic nu funcționa. Nu puteam să-mi dau seama dacă era un factor intrinsec sau extrinsec sau ambele. Am decis să merg într-o rezidență doar pentru mine și să las totul. Am fost în Bruxelles, am stat acolo 2 săptămâni ca să am timp pentru mine însămi, ceva ce nu mai făcusem de foarte multă vreme. Aveam permanent acel sentiment că nu ofer destul timp bebelușului meu, că nu ofer destul timp companiei; dar eu unde mă aflam? Era o poveste tipică de burnout. Eu eram cea care nu conta în această ecuație. Așa că am început să îmi acord timp mie. A fost un moment de răscruce. Am făcut un show solo. Trecuse multă vreme de când nu mai urcasem pe scenă. Până atunci eu eram în exterior și îi încărcam pe ceilalți performeri cu din ce în ce mai multe responsabilități; dar unde erau responsabilitățile mele? A fost un moment foarte important.

Ce s-a întâmplat din punct de vedere artistic după ce ai născut?

“Sensul vieții”. A fost de fapt prima piesă pe care am făcut-o după ce am născut. N-aș spune că e cea mai bună piesă, dar este absolut radicală. 5 performeri pe scenă, în timp ce publicul primește căști, dar e și muzică live, iar performerii fac acțiuni, multă mișcare și monolog constant. Privitorii puteau schimba canalul. Era haos pe scenă, fiecare performer avea canalul lui și cei din public se puteau concentra pe cine doreau. A fost o bucată, cea cu nașterea, la început, unde am vorbit despre un vis. Încă alăptam pe-atunci. Și la final spun “Există cineva care îmi doresc să moară după mine”. Până să am un copil, nu am putut spune aceasta frază. Nu mă gândisem la asta până atunci. Dar mi-a venit în minte după naștere. Așadar, în acel spectacol, după monologul meu, mi-am muls laptele, l-am pus într-un pahar și l-am oferit spectatorilor. Le-am spus că trebuie să beau multă apă ca să alăptez. Acum sunt oameni pe lumea asta care au au laptele meu.

Cum este să ai un copil când ești artist?

Foarte greu, foarte dificil. Într-un fel simțeam că nu pot să las compania nici pentru o scurtă vreme, un an, doi, pentru că pierzi tot, oportunități, tot. Ceilalți au încercat să se pregătească pentru această perioadă, să împartă responsabilitățile, treburile. Mie îmi lipsea energia. E greu. Mai știm alte femei care sunt directoare artistice independente și care au și copii? Nu prea. De asemenea sunt foarte puține femeie care să ocupe în general acest post. Este foarte dificil să fii femeie și să ajungi în acel punct al carierei tale și să faci și un copil. Foarte greu.

The Symptoms au săptămânal câte un spectacol, în Budapesta la Trafo, Mu, Juranyi House, precum și în restul Ungariei la diverse festivaluri, deci dacă ești în zonă, mergi să-i vezi.

Rezidența Ioanei Păun’s a fost posibilă cu sprijinul AFCN, Artportal.hu, Institutul Maghiar din București și ICR Budapesta.