În 2023, Timișoara a devenit centrul artelor și culturii din România ca urmare a titlului de capitală europeană culturală. Acest eveniment a adus un val de finanțare și atenție publică neîntâlnită în istoria orașului, cu investiții semnificative ce au transformat peisajul cultural și au avut un impact profund asupra scenei artistice independente.

Banii care au fost direcționați către cultură au reprezentat un moment crucial, permițând plata muncii artiștilor și a altor profesioniști din domeniul cultural. Spațiile independente, atât cele private, cât și cele de stat, au beneficiat de fonduri pentru a se moderniza conform standardelor europene, unul dintre exemple fiind Muzeul de Artă din Timișoara: „Am investit peste 2 milioane de euro în transformarea Muzeului Național de Artă Timișoara, acesta fiind în prezent singura locație regională care poate găzdui exponate cu valoare de tezaur”, spune Alin Nica, președintele Consiliului Județean Timiș, muzeul beneficiind de sume imense ce de abia au fost cheltuite până la finalul anului.

Pentru prima dată au fost bani „pentru toți”, nu a mai trebuit să se lupte pentru finanțări infime artiștii, galeriile, muzeele, muzica, teatru, opera și altele.

În ceea ce privește arta vizuală, evenimentul a reușit să revitalizeze scena artistică într-o măsură atât de mare, încât cererea pentru spații de expunere și desfășurare a evenimentelor a depășit oferta disponibilă, deoarece mai multe organizații din țară au fost invitate să organizeze evenimente într-un oraș în care existau prea puține locuri destinate evenimentelor culturale. Această cerere crescută a dus la o recunoaștere a importanței spațiilor independente (artist-run spaces) pe scena locală și acestea au beneficiat de validare a locului lor în dezvoltarea culturii locale.

Cu toate acestea, odată ce proiectul capitalei a luat sfârșit, s-a pus problema a ceea ce va rămâne în urma acestei perioade de finanțare și interes intens. S-au cheltuit sume mari de bani obligatoriu până la o anumită dată, fără să fie prezentată o alternativă ca acești bani să poată să garanteze o siguranță pentru anii ce vor veni. Există preocupări și întrebări legate de planurile de susținere a spațiilor create și gestionate de artiști, precum și supraviețuirea pe termen lung. În plus, s-a pus în discuție necesitatea de a construi noi ateliere și spații de expunere independente susținute de stat pentru ca artiștii să poată să își desfășoare activitatea fără presiuni financiare, dar nu s-au concretizat.

Discuțiile în perioada pre-Timișoara capitală culturală cu scena locală independentă erau aproape exclusiv despre greutățile prin care treceau financiar și cât de greu este să susțină un spațiu din propriile cheltuieli. Un ton de deșertăciune și gust amar însoțea discuția, dar mereu urmată de un strop de energie pentru a continua cu zeci de aplicații pentru fonduri, joburi part sau full-time și cu viața de artist sacrificată. Spațiile independente, așa numitele „artist run-spaces” suferă mereu de o lipsă de continuitate, e imposibil să încerci să le cuprinzi ideologic sau ca program, fiind spații hibride care se autoguvernează după propriile reguli, deschid expoziții când vor și când pot, când au bani sau au bani artiștii ce expun, când câștigă proiecte sau își termină munca de atelier pentru a oferi atelierul altora.

Articolul urmărește să investigheze scena artist-run vibrantă din Timișoara, evidențiind importanța și provocările acesteia în contextul cultural mai larg. Este crucial să se identifice modalități prin care aceste spații independente să fie susținute și încurajate în continuare, activitățile lor fiind în beneficiul comunității artistice locale și diversității culturale generale.

Conceptul de artist-run (termen englezesc) este unul ce a apărut pe scena românească recent, după 2010, printr-un import de jargon folosit în textele internaționale, odată ce România a reușit după 90 să „se pună la zi” cu arta contemporană internațională, trecând în anii `90 si început de 2000 printr-o perioadă de tranziție. Aceasta s-a manifestat prin: recuperări a artei anilor 60-80; primele încercări și contacte cu arta noilor media, conceptuală sau foto; apariția primelor spații de expunere hibride, nici artist-run, nici galerii, nici centre de proiecte; apariția fondurilor la care artiștii aplică și trebuie învățați să se prezinte prin biografii, portofolii, CV-uri.

Cu o istorie îndelungată însă în Timișoara, Liceul de Arte Plastice a fost cel care a oferit cadrul cultural pentru formarea artiștilor, în lipsa unei instituții de învățământ universitar. Aici, viitoare generații de artiști studiază arta în mod academic, aproape la nivelul unei Școli de Arte, dar odată cu venirea unor noi profesori la sfârșitul anilor ’50, contemporaneitatea și experimentul devin norma „În 1957 sosesc la Timișoara primii absolvenți ai proaspăt înființatelor Institute de Arte Plastice din Cluj și din București – Aurel Breilean, Victor Gaga, Gabriel Popa, Romul Nuţiu sau Octavian Maxim, serie îmbogățită în 1962 prin venirea la Liceul de Arte Plastice a lui Constantin Flondor, Karin și Ștefan Bertalan, Karola Fritz, Bela Szakáts, cărora li se alătură în anii următori Viorel Toma, Carol David, Rodica Banciu Adriana Oancea, Ioan Perciun, Elena Tulcan și alții. Toţi aceşti tineri erau deja formați în alt spirit, mai apropiat de contemporaneitate astfel încât prin opera lor, ca şi prin eforturile lor teoretice, pătrunde în școală un suflu nou… Deschiderea pentru nou, setea de informație sunt împărtășite de grupul tinerilor profesori care le transmit elevilor aceeași pasiune; se organizează regulat în liceu întâlniri de specialitate, în care se discutau diferite teme de mare actualitate pentru momentul respectiv, cum ar fi de exemplu estetica informațională (Max Bense) sau despre entropie. Interesul pentru complexitatea problemelor deschise de interdisciplinaritate și pentru diferite domenii de studiu a fost alimentat din plin de cursul de bionică condus de profesorul Eduard Pamfil… Dorind să schimbe sistemul de învățământ prea academic şi să-l apropie de arta contemporană, grupul profesorilor propun transformarea Liceului de Arte Plastice din Timișoara într-un liceu experimental, axat pe estetică industrială, în care design-ul să fie introdus ca obiect de studiu. ”^[1]

În anul 1960 se înființează Facultatea de Arte Plastice în cadrul Institutului Pedagogic Universitatea Timișoara cu scopul pregătirii viitoarelor cadre didactice de nivel mediu, deși profesorii încercau să ofere o diversitate de materii care să îi inspire să devină artiști și foarte mulți au și devenit spre mândria profesorilor. În 1970 instituția se redenumește Facultatea de Desen a Universității din Timișoara, iar în 1979 se închide politic, deși, alături de Liceul de Artă, a fost o sursă de creativitate care a transformat Timișoara și a oferit artiști importanți și acum. „Pe la mijlocul anilor ’60 și începutul anilor ’70  în Timișoara atmosfera artistică era plină de efervescență: în afară de grupul experimental 111 și mai apoi de grupul Sigma apăruseră în oraș alte grupuri de artiști care exploatau diferite limbaje plastice pornind de la constructivism la abstract și gestualism. Mai ales pictorii au fost preocupați de transgresarea bidimensionalității și de asocierea plastică dintre pictură și obiect.”^[2] Comunitatea locală va suferi până în 1990, când se redeschide Facultatea de Arte în cadrul în cadrul Facultății de Filologie a Universității de Vest.

Puținele locuri la cele trei facultățile de Artă din România (Cluj, Iași și București) în perioada comunistă și lipsa accesului la informații despre arta din Vest – în mod clandestin se putea face rost de cataloage sau o casetă/două aduse de prieteni – au făcut ca începuturile anilor `90 să fie un tărâm de experiment și naivitate. Odată cu apariția Centrului Soros, deschiderii spre noile media și organizarea primelor expoziții internaționale de grup, mărirea numărului de absolvenți la facultățile de arte și călătorirea prin programe de schimb universitar, vedem și primele inițiative de organizare și improvizare a unor spații de expunere în țară și local în Timișoara pentru absolvenți, care nu au unde să expună decât în galeriile UAP, contra cost.

Prima galerie privată din România, pe lângă galeriile UAP, se înființează la Timișoara de către Adela Dumitrescu: Galeria First. Aceasta a funcționat înainte de galeria Pygmalion între 1992-1998 în ceea ce este numită astăzi Casa Artelor. Aici au loc mai multe expoziții personale cu artiști locali și nu numai: Doina Valeria Mihăilescu, Rudolf Kocsis, Suzana Fântânariu, Constantin Răducan, Horia Bernea, Ștefan Câlția, Ion Grigorescu, iar în 1994 o foarte importantă expoziție Paul Neagu deschisă de Ileana Pintilie.

Galleria 28 se deschide în 1994, un fel de „home-gallery”, în demisolul unui cuplu de ingineri și iubitori de artă, Ovidiu Bădescu și Marie-Jeanne Bădescu (1958-2019) eseistă și prozatoare, deși a absolvit Institutul Politehnic „Traian Vuia” din Timișoara. Interesați încă de la început de curentul de artă neo-bizantin și ortodox, reprezentat de gruparea Prolog și apoi Noima, cuplul coordonator colaborează în special cu artiștii Constantin Flondor și Paul Gherasim, dar au expus în spațiul casei lor și Ion Grigorescu, Vasile Gorduz, Paul Neagu, Sorin Dumitrescu, Mihai Sârbulescu, Horea Paştina, Horea Mihai, Peter Jecza, Silviu Orăvtzan, Lia Perjovschi, Ion Dumitriu, Simion Crăciun, Silvia Radu, Dan Palade, Stela Lie, Andreea Palade Flondor, Adriana Lucaciu, Ana Adam, Doina Mihăilescu, Sorin Vreme, Laci Mathias, Sorin Scurtulescu, Daniel Ursachi, Sorin Neamţu, Iosif Taşi, Ciprian Bodea, George Mircea, Cosmin Frunteş, Dragoş Constantin etc. După închiderea galeriei Catacomba în București, Sorin Dumitrescu se alătură echipei și „curatoriază”, prin Fundația Anastasia, programul expozițional pentru mai mulți ani. Galeria funcționează și acum, cu o frecvență mare a evenimentelor.

Galleria 28, expoziția grupului Noima, 2019

Apar sporadic evenimente temporare de tip festivaluri, acțiuni pop-up, pe măsură ce „generația de mâine” se pregătește în noua facultate de arte, ce oferă acum un număr mai mare de locuri, iar aceasta va reprezenta abia după 2010 scena mai matură și diversă a galeriilor, artist-run spaces, ONG-urilor.

Festivalul de performance Zona, coordonat de Ileana Pintilie și desfășurat între 1992 până în 2002 la Muzeul de Artă din Timișoara, angrenează pentru prima dată o generație de studenți ce participă ca artiști sau voluntari într-un eveniment complex și de nivel internațional, cu conferințe, acțiuni experimentale unde nuditatea și corpul sunt explorate prin performance sau acțiuni în spațiul public.

„Festivalul de performance Zona 1 s-a născut după 1990, generat, în bună măsură, de contextul social și politic din România acelui moment și alimentat de ideea existenței unei regiuni întregi – Europa de Est sau Europa «necunoscută», de dincolo de Cortina de Fier – care se confrunta cu probleme similare cu ale noastre. Am descoperit și mi s-a părut evident că acest spațiu, această«„zonă», care îndurase vicisitudinile comunismului și suferise izolarea impusă de regimuri dirijate de la Moscova, avea o identitate comună, neglijată decenii de-a rândul din lipsa contactelor interregionale… Prin numărul participanților și prin complexitatea proiectelor aprobate, Festivalul Zona a devenit în scurt timp recunoscut regional, depășind cadrul destul de îngust al contextului artistic românesc… La ultima ediție, din 2002, situația artistică, atât în țară, cit și pe plan internațional, se schimbase semnificativ: în primul rând, datorită înlesnirii călătoriilor și schimburilor culturale, artiștii români au început să fie tot mai mult implicați în proiecte internaționale. În al doilea rând, revenirea la pictură și gustul pentru comercial au făcut ca mulți dintre participanții din țară să renunțe definitiv la exprimarea directă, corporală.”^[3]

În 2002, Alexandru Patatics, artist video și multimedia timișorean, cadru didactic la Facultatea de Arte din Timișoara preia timp de 11 zile (11-16 și 18-22 martie) un mic spațiu de 2 m pe 2 în perimetrul Bastionului și își invită studenții să participe cu un performance diferit site-specific în fiecare seară începând cu ora 19.00 în cadrul evenimentului Night Shot Stories. Fiecare eveniment zilnic se documentează pentru ca a doua zi să facă parte din următoarea acțiune sub formă de fotografii. Artiștii invitați sunt: Alin Rotariu, Csaki Istvan, Ema Kozma, Laura Borotea, Marusinsky Andrea, Barabas Vetro și Tamas Hejja, Aura Bălănescu, Anca Benera & Arnold Estefan, Irina Botea, Levente Kozma, Erika Benedek, Filep Szilard.

Această scurtă serie de intervenții de instalații video, de muzică și mișcare precum și Festivalul Zona sunt premergătoare și au pregătit terenul pentru primul festival de artă video și muzică experimentală din Timișoara: SIMULTAN Festival, organizat de foști participanți sau colaboratori. Apărut în 2005 și inițiat de Levente Kozma, alături de alți colegilor de generație Antal Huba, Alin Rotariu, Sorin Vreme, Szilárd Szőke, festivalul continuă să fie până în prezent cel mai important eveniment de gen din România, devenind an de an mai vizibil și pe scena internațională.

La începutul anilor 2000 apare prima inițiativă necomercială condusă de un artist, în propria casă, cu scopul promovării propriilor lucrări și cele ale prietenilor și generației sale (deși Sorina Jecza recunoaște că acesta nu a fost la început un scop conștient, ci bucuria de a fi cu prietenii), printr-un program nedefinit și întâlniri între apropiați sub formă de recitaluri de muzică, prezentări de artă vizuală, cercuri de lectură și lansări de carte.

Galeria Jecza se deschide oficial sub numele de Galeria Triade prima dată, în 2002 și până în 2011 rămâne în garajul artistului Peter Jecza. Până în 2009, când a murit, Peter a fost curator, gazdă și inițiatorul evenimentelor, pentru ca apoi soția lui, Sorina Jecza, să continue munca acestuia de sprijinire a prietenilor lor și artiștilor locali prin galerie și Fundația Triade.

Primul an al galeriei Triade în garajul casei Jecza, 2001. Expoziția „Actualitatea sculpturii lui Brâncuși”

Deși între timp s-a transformat într-o galerie comercială, construită special cu acest scop, rămâne un spațiu profund intim, ce s-a desfășurat mereu în vecinătatea casei, legat de ea în prezent printr-un simplu hol. Iar dacă dorești să treci din spațiul rece și oficial al galeriei în căldura casei devenită aproape muzeu închinat lui Peter, poți doar să „mergi mai departe”. Chiar și parcul de sculptură început în 2003 în fața casei cuprinde lucrări expuse ale artiștilor prezenți în expozițiile din garaj.

Începuturile erau informale, primul eveniment fiind unul muzical în 1996, imediat ce s-au mutat în noua casă la marginea de atunci a Timișoarei, după ce o amică de familie violonistă, i-a întrebat dacă poate repeta împreună cu cvartetul Voces aflat în oraș în casa lor. Deoarece doreau ca și prietenii apropiați să se poată bucura de această ocazie au organizat un mic recital. După acest moment, întâlnirile au început să fie mai dese și grupul de prieteni mai larg, iar oportunitatea întâlnirii era oferită de cine, petreceri tematice, însoțite de puțină artă, puțină muzică. Sorina confesează că era vorba mai degrabă de o „socializare intelectuală și culturală, de convivialitate, prin care oamenii învățau cum să se apropie unii de ceilalți. Era o instituție visătoare ”. Astfel se coagulează un fel de prim public, în această „casă de artist”, a cărei sufragerii devine treptat prea neîncăpătoare pentru toți artiștii care vor să-și aducă lucrările pentru a fi văzute și concertele care se doresc auzite.

Totul a culminat în mod oficial cu catalogul pe care Sorina îl pregătise în 2000 despre activitatea lui Peter. Căutând o editură care să publice cartea, nu au reușit să găsească una care să le lase libertatea de a concepe catalogul așa cum îl gândise artistul. Astfel au decis împreună să creeze o fundație care s-a lansat odată cu lansarea catalogului: Fundația Triade, și odată cu ea și galeria după proiectul unui prieten arhitect Radu Mihăilescu, în garajul casei. Acum programul devine mai „serios” și asumat, și anume promovarea colegilor de generație ai lui Peter (generația `60, `70) prin publicarea de cataloage monografice și inventarierea operelor lor, organizarea de expoziții personale, treptat se începe și promovarea de tineri artiști sculptori printr-un program separat, dar în continuare Peter este „mentorul spiritual” al spațiului. Artiștii deși consacrați în medii tradiționale, la vârste de 40, 50 de ani atunci, nu aveau dexteritatea necesară auto-promovării, astfel că Fundația și-a asumat acest rol pentru generația lui Peter, prietenii lui, cu ajutorul primelor finanțări de la Consiliul Local Timișoara. Și așa Timișoara a fost cu un pas înainte atunci când s-a început munca de recuperare a acestor generații la nivel național, cu cataloage monografice despre artiștii locali scoase de fundație în proiectul Maeștrii Timișoarei, cele mai multe lansate în urma expozițiilor personale organizate în galerie. Asta într-o perioadă în care nu se deschisese încă Muzeul de Artă din Timișoara (care se deschide în 2006 în Palatul Baroc) și nu erau multe ofertele de expunere locale.

Tot în 2001 până în 2006, Maria Crista, Anca Gyemant și Rodica Tache, foste colege la secția de Pictură la Facultatea de Arte din Timișoara deschid spațiul h.arta într-o fostă hală industrială din Timișoara, unde organizează expoziții, ateliere, conferințe. Spațiul este oferit gratuit, dar fetele trebuie să se ocupe de plata utilităților și producția evenimentelor aplicând la fonduri publice sau private. h.arta era mai mult decât un spațiu, era un proiect artistic, unde arta era folosită în primul rând ca instrument de critică și educare, analizând relațiile de putere și viată cotidiană. Pe fundalul artei neo-ortodoxe ce era recuperată la început de 2000, cele 3 artiste încearcă să chestioneze ce este arta contemporană, și discursul capitalist ce se formează prin aderarea la UE și lepădarea de istoria comunistă. Spațiul se conturează ca având un specific feminist, queer, anti-capitalist, anti-speciist, cu o puternică componentă pedagogică și politică, fiind un loc de întâlnire, dezbatere, colaborare. Spațiul se închide în 2006 dar continuă în alte locații de tip pop-up cu mai mult focus pe artă politică pentru perioade mai scurte: Project Space în București în 2007 și apoi spațiul Feminisme între 2008 și 2009. Artistele își continua practica în profesorat, la intersecția dintre artă și viață, încercând să includă ideile și practicile lor în modul în care își trăiesc viața și relaționează cu elevii și generațiile viitoare.

Peisajul începe să se schimbe după 2010, când tinerii absolvenți ai Facultății de Arte (ce avea durata de 6 ani), își doresc să expună și nu au unde. Deja, cele 3 galerii din oraș (First, Galleria 28 și Triade), precum și noul Muzeu de Artă au un focus pe expunerea artiștilor mai consacrați și pe recuperări, iar tinerii artiști simt nevoia de spații unde să experimenteze, să se joace, să se adune, fără presiuni prea serioase, deoarece încă învață unde să se poziționeze. Astfel prietenii se întâlnesc din nou în apartamente, la cine și își deschid casa sau atelierele pentru discuții și prieteni.

În 2011, Sergiu Sas, inginer de profesie, decide să-și deschidă casa prietenilor artiști și să cocheteze el însuși cu arta în diverse forme. Totul era o joacă mai degrabă, nu se luau prea mult în serios și proiectul – alkmy lab – rezistă până în 2014. Primul apartament, o garsonieră de 40 mp, se deschide cu un eveniment hibrid cu artistul Rareș Moldovan (pe atunci își spunea Neuro, unul dintre coordonatorii spațiului Nava C2) care expune niște printuri, Levente Kozma aduce câteva obiecte electrocasnice modificate, Cătălin Matematicianul a făcut o demonstrație matematică cu markerul pe ușa de la cameră prin care demonstra științific existenta karmei și Selfmademusic pune muzică. Vin aproximativ 30 de oameni, viitori artiști și coordonatori de spații, primul nucleu de scenă independentă începe să se coaguleze. Apoi, lucrurile evoluează organic, prietenii își manifestă dorința de a mai expune în garsoniera-galerie și să se adune pentru a mai petrece. Nici un eveniment nu este doar „expoziție”, muzica mereu încălzește atmosfera și partea culinară este nelipsită, se gătește, se aduce mâncare iar această componentă va însoți și viitoarele expoziții în cele două spații pe care Sergiu împreună cu alți colaboratori le va gestiona.

Spatiul alkmylab, artist Vlad Cadâr, lucrarea の生活

Dar, apartamentul devine treptat prea plin de mobilă, și nevoia de intimitate și a unui spațiu care să fie diferit de spațiul de „dormit” pune punct acestui proiect, ce va renaște mai târziu în apartamentul gol, de data aceasta, al Cristinei Luchici.

La diferență de 10 ani de la cinele generatoare de cultură și prietenie ale galeriei Jecza, conceptul de „home gallery” este deschizător de noi drumuri. Atât pentru Peter cât și Sergiu Sas este important să reflecte timpul contemporan lor, să expună și să colaboreze cu generația lor, prietenii apropiați care se adună la cine, la discuții în sufragerie. Intimitatea propriei case, ca și în cazul galeriei 28, este motorul generator pentru o comunitate apropiată fondatorilor. Dacă, în cazul lui Peter Jecza, generația lui este cea care mai târziu devine a „Maeștrilor Timișoarei”, generația `60, `70, o generație care încă nu știa ce implică fenomenul autopromovării, istoricizării și care expusese strict în galeriile UAP. În cazul celor doi ingineri fondatori ai Galeriei 28 vedem că arta expusă în casă reflectă propriile interese sufletești, arta și artiștii apropiați de o concepție spirituală împărtășită, vedem în 2011, când deja Galeria Jecza și 28 devin galerii mai consacrate, apropiate de conceptul vestic de white-cube (deși ambele continuă să rămână în casele fondatorilor), spațiul alkmylab este o nouă reflecție a generației 2010. Cu muzică electronică și experimente audio-video, la care participă membrii și participanții la festivalul SIMULTAN, tineri absolvenți de arte, întâlnirile reflectă o schimbare de paradigmă pe care, de atunci, o întâlnim pe scena locală spre arta noilor media, intervenții, performance, adunări unde oamenii discută critic despre situația actuală (pe formatul viitoarelor conferințe din prezent).

Sergiu Sas reia de abia în 2018 ideea unui spațiu de expunere, împreună Mimi Ciora, Cristina Luchici și Vlad Cadâr (coordonator al spațiului Tamtam), idee pregătită de întâlniri succesive în apartamentul Cristinei încă din 2017. Apartamentul gol permite expunerea mai „oficială”, deși bucătăria integrată în apartament continuă „tradiția” începută în spațiul alkmylab și continuată mai apoi în spațiul Indecis. Programul de vizitare este unul bazat pe programare, deoarece nu există finanțare pentru ca acesta să fie permanent și evenimentele devin mai frecvente și naționale, cu artiști care doresc să expună în Timișoara, dar nu au în continuare prea multe alternative. Până la finalul anului 2019, când se închide, Spațiul 2/2 coagulează un nucleu de artiști și public constant care însoțește evenimentele, iar invitații ce încep să vină și din alte orașe.

Spațiul 2/2, expoziția „Harababura”, artista Sorina Vazelina

În 2020, Mimi și Sergiu decid să închirieze împreună cu prietenul lor Florin Fâra un apartament cu o terasă încăpătoare în centrul Timișoarei din fonduri proprii, în care se deschide noul artist-run Indecis și The Secret Garden Bookshop  (o platformă începută în 2012 pentru a încuraja cărțile de autor sau de istoria și teoria artei, zine-uri și alte materiale printate de artiștii locali). Spațiul este deschis înainte de pandemie, pentru ca odată cu pandemia să fie nevoie să facă evenimente puține și cu un public restrâns, dar datorită terasei în aer liber reușesc să-și continue activitatea în ciuda restricțiilor. Odată cu trecerea pandemiei, spațiul devine unul foarte activ, deja cu recunoaștere națională, iar evenimentele se țin frecvent și cu un public atât de mare încât devine neîncăpător. Datorită formării unei asociații, aceștia pot aplica la proiecte pentru a susține spațiul și plăti chiria, utilitățile, artiștii și a putea continua. Dar la final de an 2023 sunt obligați să se mute și să caute alt spațiu, își schimbă și componența cu artistul Gavril Pop alăturându-se grupului de „indeciși”. În momentul scrierii articolului evenimentele finale de capitală europeană se țin în spații pop-up prin oraș, în așteptarea unui nou spațiu.

Spațiul Indecis, expoziția „Activități”, artist Dan Perjovschi. 2022

Trecând prin trei spații coordonate în timpul liber, din salariile personale, putem urmări transformarea într-un spațiu independent, care dobândește formă juridică și se poate susține prin fonduri și are un program curatorial mai clar, deși bazat în continuare pe prietenii și interese ale artiștilor coordonatori, care sunt și curatori ai spațiului. Spre deosebire de galeria Jecza, care devine un white cube cu scop comercial, spațiul Indecis se aseamănă mai degrabă cu un centru de proiecte unde dimensiunea educațională și bazată pe proces este dominantă.

În 2010 artistul Vlad Cadâr deschide TamTam, după ce reușește să vândă niște lucrări să plătească chiria pe două luni a unui spațiu, ce se închide în 2016 pentru ca mai apoi să reîncerce cu Mimi Ciora, Cristina Luchici si Sergiu Sas să se ocupe de Spațiul 2/2.

Spațiul TamTam era un spațiu experimental de ateliere de artiști, plin cu intervenții pe toți pereții și mobilă de tip scris, graffiti, desene, lucrări lipite, unde se întâmplau concerte, se proiectau filme sub numele evenimentului de filmoTecă, se dădeau petreceri tematice mai ales queer, creând un spațiu safe. Atelierele se eliberau constant, și altele au fost achiziționate pe parcursul anilor și alți artiști erau primiți, creând o comunitate fluidă, diferită mereu ce participa la organizarea evenimentelor sau doar de „gather around”. Din nou comunitatea se adună în jurul meselor, gătitului, chiar începe să producă propria bere. TamTam răspundea unei necesități a vremii în rândul artiștilor, după cum știm în 2009 Fabrica de Pensule se deschide la Cluj în jurul atelierelor de artiști. Diferența între cele două spații este că cea din urmă se orientează treptat către spațiile „comerciale” formând galerii dar și un mod de a relaționa cu atelierele orientate spre vânzare, în timp ce TamTam, în scurta perioadă de existență de 3 ani, are o aură de „squatting”, deși plătesc chirie, cu ateliere de co-working, cu bucătărie comună și evenimente direcționate către public pentru a-l aduce să petreacă timp împreună și nu spre vânzare.

Spațiul TamTam, 2015

Vedem acum în București Atelierele Malmaison și Scânteia precum și Centrul de Interes din Cluj care continuă rețeta Fabricii de Pensule, pe când ceva asemănător TamTam am putea vedea doar la Arthub, care însă a renunțat de mult la ideea de ateliere de artiști cu care a început și a rămas un spațiu safe ce lucrează cu minorități și comunitatea queer și Roma, oferind un loc de experiment și dezvoltare comunității queer și artistice într-un mod orizontal și neierarhic.

În 2016, atelierele se dărâmă și echipa anunță printr-o postare tipică grupului :

„Îndurerată familie, însetată adunare, fraţi, pisici, surori și nu numai.

Pe clopote în vechime scria «pe cei vii îi chem, pe morți îi ajut, fulgerele frâng, să facem tamtam»

Azi, clopotele noastre plâng, copita a rămas fără potcoavă și cățelu fără usturoi pentru că duc la groapă un moloz care până mai ieri era în mijlocul nostru, un loc care ne era drag, și pe care toți îl apreciam si fără de care putem trăi liniștiți în continuare.

A fost un cămin bun, sincer, călduros, uneori chiar friguros. A avut  copii, fete, băieți, căței, pisici si alte vietăți pe care i-a adunat cu greu, i-a ridicat de jos, pentru a-i face oameni mari, și a ajunge fiecare la casa lui.

A fost un gospodin: oi, capre, vaci, concerte, expoziții, prezentări, lansări, ateliere, petreceri, performance-uri, proiecții, audioteci, seri de gătit și de construit, cai, porci, păsări, etc, încât curtea sa era neîncăpătoare cu toate că era mare.

Încheiem proiectul Tamtam după 3 ani, vă mulțumim tuturor celor care ați participat și ne-ați ajutat în orice fel și vă așteptăm alături de noi în următoarele proiecte.”

În 2013, artiștii Livia Coloji, Răzvan Cornici și Ana Kun, prieteni din clasa a VIII-a și absolvenți ai facultății de Arte în 2002, organizează un târg de zine-uri și alte obiecte în garajul-atelier al unui prieten și realizează că nu mai pot să lucreze în dormitor sau bucătărie. Așa că găsesc un spațiu de două camere pe care și-l pot permit în piața Libertății din Timișoara: „una mai mare în care iarna stăm toți ca să facem economie la curent, una mai mică zisă frigider unde e și bucătăria, și baia pe care nu o încălzim. Nu e așa de greu, mai ales de când am hotărât să nu mai facem focul (adică să nu ne mai rupem spatele cărând câte 10 kile de peleți pe zi). De la bun început ne-am dorit ca spațiul să rămână atelier, dar să facem din an în Paște câte un eveniment în care să invităm și alte persoane, artistx sau nu.” împărtășește Balamuc. Din 2023 s-au alăturat grupului Gavril Pop și Lucian Barbu, în urma unei rezidențe pentru care artiștii trebuiau să organizeze 9 evenimente în spațiu. Gavril participă din acest an la coordonarea a două spații: Balamuc și Indecis, totul funcționând organic, prin întâlniri ocazionale și participări în proiecte. Balamuc se identifică mai degrabă cu un atelier personal, care uneori organizează evenimente dragi lor cu prieteni, fără presiuni financiare, coordonatorii nu își doresc să simtă presiunea ce vine odată cu fondurile. Această problemă o regăsim adesea în scena culturală, singurele resurse pentru a finanța spații de tip artist-run sau proiecte pop-up fiind aplicațiile pentru fonduri locale, naționale sau internaționale. Artiștii își fac forme juridice pentru a putea accesa fondurile și se transformă în secretare, contabili, manageri, șoferi, tâmplari, fiind extenuați de scrierea și decontul proiectelor. Dar cum în România artiștii nu pot aplica direct pentru finanțări, aceasta a devenit realitatea multor spații și artiști care doresc să supraviețuiască.

Spațiul Balamuc, expoziția „NORMA d`LUX”, 2016

„Nu avem și nu vom avea condiții de white cube. Este un spațiu autofinanțat. Nu este un ONG. Proiectele noastre nu sunt foarte costisitoare și ca atare nu reprezintă o povară financiară. De la bun început, am creat Balamuc ca grup și spațiu de suport pentru noi, o prietenie, pe care am extins-o anul acesta către Lucian și Gavril. Dorim să nu supunem grupul la stresul aplicațiilor pentru finanțări, al programelor cu multe evenimente și al costurilor ridicate de producție. Pentru această rezidență am încercat să lucrăm cât mai mult cu ceea ce era deja în spațiu și să folosim fondurile pentru mâncare și cazare. E un sistem care funcționează pentru noi și care poate nu ar merge pentru alții. E și un sistem în care fiecare își vede de propria practică, artistică sau de care o fi. Pe scurt, e destul de ușor.” [4]

Artiștii din Balamuc au propriile preocupări în afara spațiului și proiectele coordonate în interiorul atelierului sunt bazate pe practici personale, relaționale, pe „experiența de a ne cunoaște, a sta de povești, a bea un ceai sau o cafea, a mânca ceva bun, vegan. Tururile pe care le ținem în spațiu sunt conversaționale. Etichete nu punem.” Fără să-și propună să organizeze evenimente, acestea se întâmplă ca o prelungire a propriilor interese artistice și în armonie cu valori în concordanță cu simțul de comunitate, vegan și practici etice, fără un program anume, un „balamuc” unde se poate orice și oricând.

Tot în 2013, un grup de prieteni și colegi de an la Facultatea de Arte din Timișoara: Mihai Toth, Adrian Popa, David Iancu și Paul Feier (între timp și-a schimbat numele în Paul Baraka Marat) squatează un spațiu descoperit din întâmplare lângă Facultatea de Arte din Timișoara, ce va deveni în timp Baraka. Tinerii nici nu înțeleg ce este un artist-run space, acest concept nefiind încă popular pe plan local. Sunt familiarizați doar cu situația de la Fabrica de Pensule unde mai mulți artiști s-au adunat și au găsit un spațiu mai mare de ateliere, fără să fie interesați de a-și oferi spațiul organizării evenimentelor, ci își doresc un loc unde să lucreze, să experimenteze și să se descopere, un atelier.

Spațiul Baraka 2016. Credit foto: Mihai Toth

Până în 2019 spațiul nu beneficiază de curent sau alte utilități, studenți fiind nici nu își permit să-l aranjeze, aflând mai apoi că aparține chiar de Facultatea de Arte, care de-a lungul timpului le-a permis să rămână în spațiu după ce aceștia l-au îmbunătățit în timp.

Până în 2017, atelierul este doar spațiu privat, unde se adună colegi și studenți la Arte, artiști și alți iubitori de artă la discuții și vizite de atelier. Artiștii încearcă să descopere ce se întâmplă cu arta contemporană și cum se poziționează ei în acest context. În 2017 are loc prima colaborare „externă” și anume expoziția Sculptură 000 organizată de Marius Leonte prin Asociația Instalart, în urma căreia este inițiată o nouă colaborare cu firma de construcții Constructim. Prin această colaborare apare primul grup sanitar.

Din 2019 rămân doar doi dintre cei patru artiști: Mihai Toth și Paul Baraka, Adrian și David mutându-se în Germania. Mihai este cel care își asumă mai degrabă rolul de curator/coordonator al spațiului, Paul continuând să lucreze în atelier ca artist, considerând atelierul casă, identificându-se cu spațiul într-un mod foarte intim.

Din 2020 este inițiat un program de rezidență dedicat artiștilor la început de drum, prin care se pune la dispoziție o serie de instrumente, respectiv spațiu de atelier, unelte, spațiu de expunere, dar și un sistem de îndrumare și conectare la scena de artă locală. Tot în 2020 ia naștere și Asociația Culturală Baraka, folosită de Mihai Toth atât pentru proiecte personale precum și colaborări cu organizații locale, artistul fiind interesat de dezvoltarea proiectelor educaționale cu elevi și studenți și în prezent încearcă să dezvolte un nou spațiu artist-run în cadrul unei fabrici din Timișoara, în timp ce spațiul Baraka este folosit mai degrabă de Paul pentru munca de atelier.

Baraka Artist-run space, Mezanin în spațiul de rezidență, 2023

Balamuc și Baraka sunt două exemple elocvente de artist-run spaces / ateliere de artiști, care sunt în continuă transformare în strânsă relație cu practica artiștilor, fiind o extensie a intereselor lor și programele artistice sunt practicate când aceștia au timp, cu o frecvență mai lejeră, ce depinde de o sincronizare internă și nu de presiuni externe.

În 2017, fosta fabrică de ulei și vopsele și săpun AZUR din Splaiul Peneș Curcanul 3 închiriază diverse spații, iar artistul Alex Boca își căuta atelier. Alex, proaspăt absolvent de foto-video în 2016 și masterand la secția de Sculptură la Facultatea de Arte și Design din Timișoara, își petrece prima parte a anului 2017 în călătorii de studii la Paris și Vincennes Saint-Denis. În octombrie 2017 închiriază 2 spații la AZUR unul continuă să fie atelierul dar și casă pentru primii doi ani și cel mai mare este amenajat pentru a deveni artist-run space Lapsus, ce găzduiește expoziții, târguri, discuții, proiecții.

În clădire se mai aflau doi artiști și un studio de muzică, dar „nu era deloc Fabrica de Pensule” după cum recunoaște artistul și nici nu a devenit deși și-a tot chemat prieteni pe parcurs. Tot în 2017, Livia Mateiaș și Marius Jurca închiriază și ei un atelier împreună cu Lapsus, pe care îl transformă din când în când în spațiu de expoziție cu focus pe artă digitală numit DIGITAL:CANVAS\. Aura Bălănescu se mută și ea în 2019 în mod independent și apoi Carina Bălan. În 2020 Alex îi aduce pe Bogdan Tomșa și Petrică Ștefan, apoi pe Ana Maria Szöllösi cu ateliere în clădire. Pe Bogdan și Petrică îi întâlnește în grupul Avantpost, un grup format din diverși membri în 2014, ce practică un tip de artă transdisciplinară la limita între artă, tehnologie, arhitectură și științe tehnice. Grupul expune în spații pop-up prin oraș cu o frecvență și componență fluidă.

Începe să se formeze o comunitate eterogenă la AZUR, dar fără să își asume vreun țel comun sau să se identifice cu un întreg, mai degrabă prieteni care lucrează în mod individual. Cu o conducere a fabricii deschisă și înțelegătoare, artiștii continuă în aceste spații plătind chirii decente, deși în curte s-a deschid din 2020 FABER, o alianță de antreprenori creativi, arhitecți și oameni de afacere care au cumpărat o parte din fabrica AZUR și au recondiționat-o. Această parte a clădirii este dedicată în special industriilor creative, o inițiativă tip business care adesea aduce problema gentrificării și măririi chiriilor, dar artiștii rezistă deocamdată și în acest an s-au dezvoltat mai multe evenimente parte din Timișoara capitală culturală în incinta FABER.

Expozițiile la Lapsus au început prin invitarea unor artiști locali care nu avuseseră șansa să expună din lipsă de spații. Dar apoi invitația s-a extins în proiecte colective pentru oricine veneau cu propuneri, pentru ca apoi să continue cu open-call-uri oficiale, unde criteriile erau „mai obiective” cu juriu, dar în continuare ele sunt organizate pe bază de prietenii, în mod organic, între participanții la evenimentele spațiului și când este timp „am format jurii când a fost nevoie, am luat decizii singur sau am acceptat cu încredere oarbă propuneri care au venit spre mine și nu am regretat niciodată o colaborare în Lapsus.” ne spune Alex Boca.

Spațiul Lapsus, eveniment „Black Friday art sale”

O altă activitate specifică dezvoltată în repetate rânduri este organizarea de târguri de artă accesibilă, înscriind-se într-un „nou trend” național pe care îl regăsim și la Cluj și București. Artiștii își iau arta în propriile mâini și nu mai așteaptă colaborările cu galerii care nu vin sau când vin sunt legate de contracte abuzive, care îi leagă din a vinde în regim propriu și să ofere un procent unor galerii care nu se ocupă deloc de cariera lor. Vedem în anii recenți această dezvoltare managerială a artistului fie spre aplicarea de fonduri guvernamentale, fie prin promovarea pe internet și prin organizarea de târguri unde se vând obiecte mai accesibile publicului larg. Astfel, artiștii prin aceste târguri încearcă să se unească în aducerea de vizibilitate și renunță să mai aștepte să vândă lucrări importante la prețuri mari de tipul sculptură sau pictură, și între timp vând lucrări la prețuri modeste de tipul printuri, schițe, bijuterii, felicitări, agende, haine personalizate etc. În Timișoara, spațiul Balamuc a organizat evenimente de acest tip mai micuțe dedicate artiștilor din grup și prietenilor, cu focus pe fanzine, precum găsim și la spațiul The Secret Garden obiecte realizate de artiștii locali. Dar Lapsus a dorit să realizeze un eveniment mai mare, cu o expunere nu de galerie ci mai degrabă de atelier, unde schițele din anii studenției sau diversele încercări fac cunoștință cu un public divers care dorește să aducă acasă lucrări accesibile dar originale.

„Ideea pentru târguri de artă mi-a venit ideea dintr-o nevoie de a avea mai mult spațiu fizic dar și dintr-o frustrare că arta stă nevăzută. Am observat cum se tot adună lucrări în atelierele prietenilor așa că i-am rugat să-mi spună de care pot să se despartă ușor, ca să le vindem cu prețuri modeste. Apoi a apărut ideea unei expoziții în Lapsus cu pereții ticsiți de toate aceste lucrări, schițe, experimente vizuale sau teme din studenție. Iar cum se apropia Black Friday astrele s-au aliniat și am făcut primul eveniment în 26 noiembrie 2021 – Black Friday Art Sale. Au venit foarte mulți oameni și toți mă trăgeau de mânecă să cumpere o lucrare sau alta. M-am plimbat cu scara prin Lapsus în seara aceea să tot dau jos lucrări de pe pereți.

Sunt foarte multe lucrări care rezultă din studenție sau din primii 2 ani de libertate a artiștilor, lucrări cu care deseori nu se mai întâmplă nimic deoarece există presiunea aceea că tu ca artist ar trebui să expui doar ce ai mai bun, ce e excelent și validat de curatori sau de instituții importante. Asta e o problemă în cultura noastră deoarece vrem să ne zică ce e bine doar cine considerăm că are autoritate, așa că nu ne mai supunem testului popular. În general acea atitudine elitistă blochează comunicarea cu publicul și îl crispează pe artist care mai apoi se plânge că nu-l expune nimeni. În experiența mea de curator am încercat să fiu critic față de ce ne dorim și ce oferim dar am avut o atitudine disponibilă spre artă și artiști.”

Tot în 2017, într-o altă fabrică din Timișoara: Andrea Wolfer, Gabriel Amza și Zorislav Stojanovic materializează ideea avută în 2016 de a deschide un spațiu, Centrul de Arte Diverse Misc, dedicat în special teatrului și fotografiei în fosta Fabrică de Țigarete, ce avea un potențial de a deveni un adevărat spațiu cultural. După ce în 2016 Timișoara a câștigat titlul de Capitală Europeană a Culturii 2021, amânată ulterior pe anul 2023, întreaga comunitate din Timișoara spera ca această fabrică să fie reabilitată și oferită sectorului cultural sub formă de ateliere, galerii, centre de dans și teatru, dar nu s-a materializat. „Astăzi am înțeles de ce. Este un imobil gestionat de o firmă privată în insolvență, care ține ghearele pe acea clădire până ca ea să se devalorifice, pentru ca, probabil să fie dărâmată și terenul de sub ea să fie scos la vânzare. Până în ziua de astăzi, imobilul este un subiect tabu pentru autoritățile locale, ceea ce nouă ni se pare foarte păcat, ba chiar o șansă ratată de a investi consistent în generațiile viitoare care dau, de fapt, după părerea noastră, strălucire și vibrație orașului. Chiria spațiului gestionat de noi a fost de peste 700 EUR pe timp de vară, fără utilități. Noi am plătit-o din banii noștri.” mărturisește Andrea.

Spațiul Misc.Arts

Spațiul a rezistat un an jumătate, Andrea având educație în teatru și pedagog teatral și băieții fotojurnaliști visau ca spațiul să fie deschis experimentării artistice și pedagogice, așa că au închiriat 270 de mp și și-au format o asociație pentru a derula proiecte. Fondatorii visau la găsirea unei formule prin care artiștii invitați și colaboratorii să țină cursuri, conferințe, piese de teatru care ar fi putut genera venit ce ar fi acoperit chiria destul de mare.

Cu o practică autodidactă cu focus pe cercetare și schimb de idei, tinerii au derulat mai multe evenimente în colaborare cu diverse instituții locale Art Encounters, Teatrul German de Stat din Timișoara, Centrul Cultural German, Institutul Polonez, The Secret Garden, Fundația Comunitară și mulți alții. Dar la foarte scurt timp se închide, din lipsă de bani pentru o chirie și presiunile externe de a părăsi spațiul în urma evenimentelor foarte publice și cu un public mare ce frecventează fabrica. „Am rămas lefteri și deziluzionați de interesul autorităților față de acest imobil cu potențial enorm și a echipei de atunci a TM2021 pentru lipsa de viziune față de un proiect cu un potențial enorm pe termen lung pentru artiștii din Timișoara care să găsească spații de creație și co-creație pentru a putea asigura efervescența culturală a orașului, de care mare parte a publicului timișorean și vizitatorii și turiștii de pot bucura în acest an 2023.” Spațiul își pusese speranța în posibilitatea creării unui adevărat hub cultural în fabrică și sperau că noul titlu de capitală europeană să ajute clădirea să fie reamenajată și să fie pusă

La finalul anului 2017, Marius Jurca, artist digital și new-media și Livia Mateiaș închiriază un atelier în fabrica AZUR, devenind vecini cu Lapsus. După nici 3 luni, în ianuarie 2018, încep să organizeze evenimente cu focus pe artă digitală, deoarece Marius deținea mai multe echipamente ce le folosise în proiectele lui anterior decide să le pună la dispoziția altor artiști care doresc să expună artă digitală în Timișoara dar nu au unde. Astfel DIGITAL:CANVAS\ ia naștere, un spațiu folosit de artiști drept atelier, și este oferit altor artiști pentru perioade scurte de timp de tip one day shows sau un weekend. Pentru a întreține spațiul, când nu au proiecte câștigate, cei doi se bazează pe un onorariu modest pentru a desfășura evenimentele altor artiști.

Spațiul DIGITAL:CANVAS\

Tot în 2018, Rareș Moldovan, Ilie Duță și Dorian Bolca, studenți la secția de Sculptură din oraș reușesc să ocupe spațiul C2 (fosta spălătorie a Casei de Cultură a Studenților Timișoara de 4×7 mp) și treptat se extind în clădire ocupând alte săli goale și grădina pentru a o folosi pentru organizarea de evenimente diverse: cinemateca în aer liber, concerte, cenacluri de poezie, teatru, expoziții, ateliere. Așa ia naștere noul spațiu de cultură alternativă Nava C2.

NAVA C2, GRĂDINA MINUNATĂ 2019

Inițial, spațiul a fost amenajat ca spațiu de sculptură pentru grupul de prieteni, începând apoi să organizeze expoziții proprii și prietenilor din aproape în aproape, nefiind ceva public, dorind să-și păstreze un specific underground. Evenimentele sunt organizate în funcție de timpul liber al artiștilor, mai ales că spațiul a devenit din ce în ce mai cunoscut și primesc solicitări pentru organizarea de evenimente externe grupurilor de prieteni. Spațiul se întreține din fonduri proprii cu un ajutor simbolic din partea CCS, artiștii nedorind să-și ocupe timpul cu aplicații la proiecte, la fel ca și cei de la Balamuc.

Am încercat prin acest studiu, ce nu se dorește a fi unul exhaustiv, să formez o bază peste care noi povești individuale și de grup pot fi construite. Spațiile susținute de artiști implică dedicare și încercări de a face rost de finanțe pentru a supraviețui iar aceste povești adesea rămân uitate atunci când spațiile se închid dar rămân și obscure, ascunse în spatele reușitei vernisajului organizat. Vizităm spațiile susținute de artiști pentru a-i felicita pentru evenimentele organizate fără să îi întrebăm cum își plătesc chiria, cum au rezistat atâția ani, cum este să ai spațiul de expoziție în propriul garaj sau în sufragerie?

În ultimii ani observăm o evoluție mai degrabă către evenimentele pop-up, bazate pe fonduri și perioade fixe de desfășurare. Artiștii, obligați să-și facă forme juridice pentru aplicare la fonduri, organizează expoziții, discuții, conferințe, ateliere ce se învârt în jurul calendarului de decont, nu au nici forța, banii și determinarea să susțină un spațiu care să desfășoare evenimente în afara proiectelor câștigate, care sunt o loterie, neoferind sprijin consistent și de lungă durată. Din acest motiv este important să apreciem artiștii care își sacrifică practica de atelier, banii privați, timpul și câteodată și casa. În contextul evenimentului grandios Timișoara 2023 Capitală Europeană a Culturii, care este de fapt un program de fonduri pe o perioadă fixă de un an, ce în decembrie 2023 vor fi decontate, trebuie să apreciem jucătorii culturali ce au fost acolo înainte, punând bazele scenei și care vor rămâne și după, să plătească chiria și utilitățile fără ajutor.

* Acest articol a fost realizat prin finanțarea Energie! Burse de creație, acordată de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte, în cadrul Programului cultural național „Timișoara – Capitală Europeană a Culturii în anul 2023″.

Creația nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte al Municipiului Timișoara, iar acesta nu este responsabil de conținutul ei sau de modul în care poate fi folosită.

^[1] Pintilie, Ileana, Timișoara între tradiție și modernitate: Pedagogia artistică în secolul XX, Editura Fundației Interart Triade: Brumar, Timișoara, 2006.

^[2] Ibid.

^[3] Ileana Pintilie, În căutarea unei identități comune. Festivalul Zona – Europa de Est, Revista Idea nr, 46 din 2014

[4] https://propagarta.ro/interviuri-acasa-la-in-atelier-la/peopleofgeorge/de-vorba-cu-echipa-spatiului-balamuc-din-timisoara-ne-definim-ca-o-platforma-fara-program-pentru-ca-ideea-balamucului-este-ca-se-poate-orice/