S-au spus multe lucruri despre luna plină: că ne deranjează somnul, ajută recoltele sau ne facilitează o sesiune de spiritism.

Grație unei coincidențe fericite anul acesta, festivalul de muzică și artă electronică Rokoletiv pare să fi beneficiat de acest magnetism lunar.

Mircea Eliade descrie comportamentul nostru pe această perioadă ca ”inlunație”- ca și cum corpul celest ar trimite raze care ne încețoșează mintea, ca un fel de drog natural, făcându-ne mai atenți la universul mistic. Profesoara mea de yoga a spus că pe timp de luna plină corpul nostru este mai plin de apă, ceea ce ne face să ne simțim mai încrezători și ne împinge să ne forțăm în timpul practicii. Desigur, ea vroia doar să nu ne întindem vreun mușchi.

Aceste influențe sunt ambele prezente în ediția aceasta, atât ca spiritualitate cât și ca exercițiu de rezistență fizică, cum anul acesta festivalul a fost un dans ritual perpetuu în onoarea zeiței technoului.

În 2016, acesta nouă vârstă a technoului care a pus repede stăpânaire pe lume ar fi cel mai potrivit imaginată ca o zeiță futuristica îmbrăcată în Yohji Yamamoto, cu negru din cap până-n picioare și haine de sport metalizate, tunsoare din Blade Runner și bijuterii totemice. Foarte asemănătoare cu tinerii pe care-i vezi mai mereu pe la petreceri, cu foițe anii 90, ochelari rotunzi, Nikes arhitecturali și luciu de Tumblr, un segment de populație vital împotriva uniformizării dancefloor-ului, fie el în Berlin, București, Amsterdam sau Paris.

Lookul lor Instagrammat poate părea clișeu, însă pare acel gen de ubicuitate Internet pe care generația 2000 încearcă s-o atingă în viața reală, într-un soi de dizidență cyberpunk. Au devenit o formă familiară de alteritate pe care mă bucur s-o văd la petreceri, neutralizând cocalarii sport care se infiltrează până și în cele mai bine păzite cluburi.

Având în vedere interesul crescut din ultimul an pentru DJii și producătorii femei sau care se identifică de gen feminin, nu e greu de înțeles cum de Rokolectiv a optat pentru un line-up ostentativ echilibrat pe post de statement.

Cum mult din cel mai interesant techno vine de la gagici ca Avalon Emerson și Lena Willikens, asistăm la nașterea unei noi matriarhii în regatul 4/4. Fără a menționa eforturile unor grupuri ca female:pressure, o platformă pentru promovarea artiștilor care se identifică ca femei, activă de peste 10 ani, collectivul de DJ Discwoman care organizează petreceri pentru genul marginalizat și DJi că Black Madonna, care se luptă pentru mai multă vizibilitate pentru femei cu fiecare apariție media. De asemenea, deciziile sale curatoriale pentru clubul Smartbar din Chicago merg în aceeași direcție.

Timp de 13 ani, Rokolectiv, inițiat de Cosmic Țapu și Mihaela Vasile,  a fost festivalul în București, aducând cele mai noi ciudățenii în capitala noastră destul de izolată. A jucat un rol crucial în scena locală, asigurând o mare parte din educația muzicală a generației mele. Îmi amintesc de prima dată când am mers la fsetival, cu setul puternic al lui Planningtorock de la MNAC și apariția mascată a celor de la Underground Resistance la clubul Session.

Rokolectiv au fost și cei care ne-au adus primele lucrări de sound art; una din lucrările care mi-au rămas în minte au fost acele plante din subsolul de la The Ark care făceau sunet când le atingeai.

Însă festivalul nu s-a bucurat doar de aprecieri pozitive; există multe critici la adresa lor, cel mai recent oamenii plângându-se că festivalul nu mai este la fel de interesant. Nu e imposibil să înțelegi ce i-ar putea duce cu gândul la asta, observând cum festivalul a trecut de concerte experimentale de artiști că MOHA sau Christian Fennesz în 2009 conferințe cu Terre Thaemlitz în 2010  la un lineup în majoritate de club în 2016.

Deși nu aș considera că rețeta muzică experimentală + expoziție /workshop/ conferințe + petreceri era ceea ce a făcut festivalul atât de deosebit; chiar și în 2008, festivalul Dis-patch din Belgrad avea o formulă similară. Anul trecut de exemplu, petrecerea-experiment Interval 100 a fost mai mult un proiect de artă conceptuală decât Rokolectiv.

Dac-ar fi să dăm cezarului ce e al cezarului, Rokolectiv a avut o capacitate incredibilă de a construi un simț de comunitate de-a lungul anilor. Așa-numitul ”București cool” încă vine la festival în fiecare an cu aceeași fervoare religioasă cu care părinții lor merg la slujba de Paște.

Cum fiecare fel de bisericuță artistică se intersectează cu această ocazie, există mereu o urmă de tensiune în timpul festivalului. Oricum ai lua-o, Rokolectiv este o întâlnire foarte socială.

În tot acest context, e greu de zis că Rokolectiv nu mai are chutzpah. În orice caz, formatul de festival nu a fost niciodată ce i-a făcut interesanți; ceea ce îi scoate în evidența și îi face atât de importanți pentru scena locală este simțul unic pe care Cosmin și Mihaela îl au pentru acum. Au un nas de ogari de trufe pentru cool, dacă doriți.

Fie că îți place sau nu, Rokolectiv sună foarte mult a prezent; are un soi de prospețime care îi menține relevanți an de an. La ultima petrecere Queer din Control, cineva a spus despre setul lui Borusiade că “sună ca viitorul”. Nu-i de mirare că a absolvit școala Rokolectiv.

Înapoi la 2016, festivalul poate părea mai puțin aventuros, dar este nu mai puțin relevant. Un lucru surprizator este capacitatea sa de alinia cu alte festivaluri experimentale din afară, iar asta nu în felul în care toate marile festivaluri au ajuns să sune la fel. Anul trecut, de exemplu, Islam Chipsy au cântat la Sonic Protest (cel mai festival de muzică experimentală din paris), cu câteva săptămâni înainte de Rokolectiv și revelația Comeme a anului, Lena Willikens, a făcut unul din cele mai halucinante afteruri din București, doar să hipnotizeze publicul de la Vilette Sonique peste o lună.

În 2012, festivalul a avut ideea genială de a transforma noaptea de deschidere într-un eveniment cu intrare liberă. Sigur, rămâne de văzut câți tineri se vor deschide înspre muzică experimentală în urma acestei acțiuni, dar, într-un context ca România, putem doar spera la schimbare prin educarea publicului.

Joi seara, la ora 8.20, coada pentru a intra în Muzeul Național de Artă Contemporană ajungea până în josul scărilor. Se vedeau fețe cunoscute printre șoaptele despre moartea lui Prince. După un control ca la aeroport, am pășit în spațiul de concert. Parterul muzeului a fost transformat într-o specie de club decadent, cu tavanul ridicol de înalt și mult reverb. În camera alăturată, două versiuni voodoo-sataniste a omului gonflabil de la dealershipurile auto zvâcneau într-un fel de bătaie aeriană simulată. Era Dizzy Spells de Konrad Smolenski, o alegere mult mai inspirată decât inelul vaginal gigantic de anul trecut.

Native Instrument  au deschis seara, în timp ce mulțimea încă intra în muzeu, coada ajungând până la colț în acest moment. Stând față în față deasupra unei măsuțe cu pedale și mixere, Stine Janvin Motland și Felicity Mangan și-au început călătoria muzicală inspirată de Attenborough pe un fundal vizual de broaște tropicale veninoase și umbre de animale făcute cu degetele. Păsări tunătoare și greieri robotici au început să răsară din boxe, urmate de bufnițe saturniene și tigri vaporwave, oscilând printre frunze de palmier binare într-o transă dub tehno subacvatică.

Cele două domnișoare au continuat această joacă tribală pentru 45 de minute.

O văzusem pe Stine în acțiune înainte, acum trei ani, într-o galerie minusculă din Paris; avea doar un microfon și o pedală de delay, însă s-a folosit de acest setup rudimentar într-un mod extraordinary. Și-a transformat vocea în bestii și guguștiuci și creaturi extraterestre.

Acest nou proiect era captivant, deși părea că energia brută din proiectul său solo era diminuată de noile elemente de producție. Au reușit să ocupe spațiul intimidant al muzeului cu brio, însă simțeai și sporii techno ai Berlinului în această colaborare.

Setul lung al lui Peder Mannerfield a fost destul de dezamăgitor; probabil cel mai interesant lucru pe care l-am observat în acest timp a fost o fetiță de vreo 4 ani într-un tutu ca spumă mării zburdând în spatele boxei stângi. Nu știu dacă la Berghain au o grădiniță techno, dar văzând-o pe această domniță m-am gândit că ar trebui.

Adevărata revelație a serii a fost duo-ul italian Primitive Art, al căror pedigree de Hundebiss îmi stârnise deja interesul. Și, într-adevăr, s-au dovedit a fi o adevărată forță a naturii cu Matteo la beaturi din spatele unui ecran de Mac lipit cu gaffer și Jim incigand mulțimea, zbiero-cântând în timp ce acționa un device electronic rotativ.

Îți dădeai seama imediat că mulțimea a fost însetată să danseze pe toată durată serii,  mișcându-se cu lăcomie la apariția oricărui sunet care părea să evolueze într-un ritm. Acesta era o specie de dub tribal crudă și hipnotică, cu gust de tehno și o atitudine de golan punk. Un puști cu plete de Botticelli afost primul care a dat tonul la dans, fiind în primul rând vogue-and încă de la setul de dinainte. Un alt skater cu coamă leonină a început să danseze și să se dezbrace. Mulțimea i-a urmat într-o mișcare frenetică de unison.

Era că și cum o revoluție începuse; ceva ce era la fel de prezent și acum pe cât era de universal. Tipul de ritm pe care-l simțeai în mațe.

Angajații muzeului au început să devină neliniștiți; îi vedeai cum umblau de colo-colo agitați, închizând accesul spre instalație și uitându-se nerăbdători la ceas. Mulțimea devenise sălbatică. Un bărbat în uniformă care arată a administrator a început să se certe cu organizatorii, arătând în mod repetat către ceas. Când trupă a decis să ofere mulțimii un bis, oamenii muzeului au aprins brusc luminile, încercând să termine petrecerea cât mai repede. Mulțimea a fost grăbită să evacueze muzeul de către niște gardieni foarte zeloși.

După concert, Mihaela se plângea de finalul ușor violent al serii; colaborarea lor cu muzeul a început încă de la primele ediții ale festivalului. Festivalul a contribuit cu siguranță la vizibilitatea muzeului, atrăgând mai mult decât câțiva studenți de la arte. Din păcate relația lor a devenit din ce în ce mai tensionată, ceea ce i-a obligat să caute alte locații, condițiile impuse de muzeu fiind tot mai dure. Cu toate acestea MNAC este o parte integrală din experiență Rokolectiv și nu mi-aș putea imagina festivalul fără el.

Din cauza nebuniei administrative post-Colectiv, tradiția anuală a festivalului de a caută locații alternative a fost pusă pe pauză; Rokolectiv s-a retras la Club Control, un fel de arca lui Noe în această eră a măsurilor guvernamentale draconice. În ciuda acestui obstacol, cea mai mare surpriză a festivalului a fost cameră cu instalațiile de la subsol care, printr-o ironie neintenționată, a s fidat probabil și cele mai simple cerințe ISU. Am apreciat explorarea pântecului clubului aproape mai mult decât arta expusă; cel mai interesant aspect al acestui spațiu fiind statutul său ascuns – pentru cineva care merge des la club, descoperirea de cotloane noi a fost cu siguranță o experiență distractivă.

Chiar la intrarea dinspre terasă, într-un loc unde de obicei stau bouncerii, era o ușă mare care dădea înspre spațiul subteran. Coborând niște scări foarte abrupte și alunecoase, cu o rampă la mijloc, intrai într-un subsol care semăna cu baia unui spital bântuit: pereții erau plini de mucegai, faianță albă se cojea și o rețea complicată de țevi și pânze de păianjen se întindea deasupra noastră.

Scăldată în lumină roșie,  forced_feedback, instalația lui Daniel Neubacher, era un mănunchi de console nintendo care se mișcau ca posedate, semănând cu o invazie de gândaci mutanți legați pentru un exorcism care deja începuse. Mișcările lor sacadate erau comice și neliniștitoare.

Continuând de-a lungul coridorului îngust și prost luminat, o mică enclavă ducea către o proiecție video; nu pot spune c-am fost foarte impresionată de povestea narată peste found footageul cu drone, care aducea mai mult cu acele filme pretențioase pe care le făceau colegii mei la arte adăugând citate din filosofie peste clipuri de pop culture pentru a părea provocatori.

Călătoria subterană s-a orpit în față unui semn luminos cu Tastemakers; acesta ducea către o altă cameră unde una din acele amazoane în rochii space age și cizme înalte, care de obicei oferă țigări pe la petreceri, se ocupă de piesă interactivă. Câteva neoane strâmbe atârnau de tavan. Aerul părea plin de fum. Un alt lightbox cu Tastemakers înăuntru. Îmi place cu sponsorizarea corporate se amesteca cu lucrarea. Trei scaune pe platforme care se învârteau aveau oameni care purtau deviceuri Oculus, în timp ce se auzea un fel de IDM  Dungeons and Dragons pe fundal. Mi-am așteptat rândul pentru experiență de realitate virtuală. Învârtitul a fost plăcut, însă imaginile goth-futuriste cu tentă suprarealistă nu m-au impresionat. A fost mult mai distractiv să privesc ceilalți vizitatori învârtindu-se.

Aproape mi-a părut rău să părăsesc acest spațiu dărăpănat, cu acest iz de raveuri ilegale din Berlinul anilor 90. Acest subsol a constituit un spațiu de expoziție deosebit.

Înapoi în club, în camera mare eră un tip care punea un fel de drum’n’base ironic, tare și cu vocale jamaicane. Mulțimea era dispersată și camera mică pustie.

La puțin timp după, Ninos du Brasil și-au făcut intrarea, purtând măști din beteală și bătând la tobe. Erau doar tipi la tobe, însă știau să facă atmosferă. Cântau un fel de battucada punk futuristica. Clubul a început să se umple, mulțimea se încălzea; băieții continuau să bată la tobe. Apoi, au inpins mulțimea deja exaltată peste limită – tun cu confetti. Câteva explozii înstelate mai târziu, Controlul arată ca un carnaval atipic. Unul dintre ei a luat un cowball și a coborât în mulțime. Un băiat din față cu o cămașă cu elefanți a furat o bucată de beteală de pe scenă și și-a înfășurat-o de gât. Oamenii au început să-și lipească steluțele argintii pe față; sau poate doar au rămas acolo, având în vedere cât de transpirata era toată lumea. Și-au continuat ritmul la tobe susținut de niște Ableton în spate. Când Bogman a început să fluiere din colțul staffului, a fost cel mai semn de aprobare. Cum spunea un alt prieten o dată, e altceva dansatul pe tobe live.

Mulțimea implora după mai mult în urma celor 50 și ceva de minute de extaz la 140 bătăi pe minut și un bis surpriză. Paula Temple a pus repede stăpânire pe scenă, conducând energia deja ridicată într-o transă de tehno aerobic. Era în același timp contagios și obositor. Mereu am simțit că tehnoul eră ceva pentru oamenii tineri – trebuia să ai 19 ani  său să fii plin de adrenalină pentru a rezistă mai mult de 30 de minute. Dar, în ciuda ritmului constant, era extrem de eficient: corpul tău vroia să se miște chiar dacă parcă nu îți plăcea cu adevărat.

După o pauză de socializare, m-am întors în camera mare; bpmul rămăsese la fel. Cameră părea și mai aglomerată, cu publicul prins în aceeași formulă care funcționa cu precizie de ceas: un beat continuu întrerupt de pauze de câte două secunde care reușeau să ridice entuziasmul de fiecare dată.

Și, atunci, am văzut cel mai frumos moment al festivalului și poate al oricărei petreceri, vreodată.

Deasupra mulțimii, pe scene, era o față în față Djului. Această tânără cu trăsături androgine care semăna mai mult cu un paj din  Game of Thrones decât cu tipele pe care le vezi de obicei în club îndeplinea rolul de leader spiritual pentru mulțimea posedată de vrăjile Paulei la 135 bpm.

Își dăduse jos cămașa, arătând un piept gol cu sâni mici înconjurați de un colier auriu, de inspirație Maya. Se unduia încet, mișcându-și brațele ca în transă, cu acele gesturi largi pe care le vezi la dansatoarele Thailandeze cu unghii false aurii.

Această fată, stând pe jumătate dezbrăcată în fața a aproape 600 de oameni, reprezenta mesajul suprem al festivalului: un moment fugar de libertate și tolerantă, arătându-ne că mai putem avea încă speranță.

Sâmbătă ni s-a promis cea mai lungă și intensă seară de petrecere. În schimb, a fost o atmosferă mult mai întunecată și meditativa.

Seara a început cu un concert ritualistic de la grupul de percuție drone polonez T’ien Lai, format din patru băiați albi la bustul gol și măști de orient mijlociu, într-un gest de apropriere post-world music. Concertul lor a fost un moment de sinestezie inspirat:ceață de la mașină de fum le-a dublat intenția haptica cu un miros care aducea a sacru. Oamenii spuneau că mirosea a biserică. Și, într-adevăr, era cel mai probabil salvie – o ceremonie de curățare pentru întregul club. Felul în care s-au folosit de tobe Africane, clopoței și electronics a dus la un performance foarte viu.

M-am bucurat s-o văd pe Chlorys strângând o mulțime în camera mică, aproape goală în seara precedentă. Kablam a continuat cu un remix Rhianna coios, menținând mulțimea într-un dans sincopat  pentru încă câteva piese înainte de a opta pentru un techno mai familiar.

Voiski a făcut liveul său energic, cu un techno melodic și săltăreț care m-a surprins prin funcționalitate.

Într-o manieră similară cvartetului polonez, Rrose a invocat aceeași aură mistică și întunecată după ce a cerut să se stingă toate luminile din club, conducând mulțimea într-o călătorie introspectivă. Prezența sa era la fel de stranie ca și muzică: îmbrăcată într-o tunică în stil japonez, cu trandafiri abstracți sângerii pe spate, o perucă brunetă cu breton și o privire glacială, Rrose era o regină a gheții trans șoptind invocații necromane printr-un mixer DJM 900.

Techno-ul pare un soundtrack potrivit timpurilor noastre: are simțul punk al revoltei, furia la 130+ bpm care the face să-ți transpiri-lovești-dansezi problemele într-un catharsis colectiv. De asemenea, are și capacitatea de luă forme atonale, evocând neliniștea postmodernă. Nu putem nega importantă și relevanță să socială. Ritmurile sale anonime reunesc heads, raveri și rockeri pe ringul de dans.

După cura de techno de trei zile, gândurile mele erau încă alături de mica dansatoare la bustul gol.

Mi-a amintit de un alt incident recent la o seară DJ Sprinkles, când un grup de lesbiene au fost pipăită de niște dobitoci beți chiar în fața dj boothului, considerat cel mai sigur loc din club. Că formă de protest, una dintre ele a ales să se dezbrace complet și să danseze astfel înapoi la masa ei. Însă Sprinkles a văzut-o și a rugat-o pe persoana de la regie s-o lumineze cu un reflector.

Apoi, ea a golit un spațiu din fața DJ boothului pentru toate surorile, asigurându-vă că nici un magar beat l-ar mai deranja noaptea.

Recent l-am văzut pe Sprinkles la mult apreciatul club De School din Amsterdam; mulțimea a fost un amestec de cocalari, obișnuiții clubului si queer crowd. Cu toate acestea, atunci când Sprinkles a intrat, o enclavă de dansatori frumoși au format o zonă specială în jurul pupitrul DJ-ului, construind un fel de spațiu invizibil, autonom în cadrul clubului.

Având în vedere seria mea de-a lungul vieții experiențe de club proaste, nu aș fi putut fi mai fericită văzând acest lucru se întâmplă, mai ales aici. M-am simțit că și România, această latură întunecată a lunii, a fost în cele din urmă pe acelasi film cu restul lumii. Într-un mediu protejat si foarte de nisă, desigur, dar era însă o victorie.
Festivalul va continua in mod natural să atragă o mulțime tot mai tanără în fiecare an. Este interesant să ne imaginăm ce fel de libertati acest lucru ar putea duce în viitor.

Am putea beneficia desigur de ceva magie de lună plină, să ne facă să ne simțim invincibili …

Rokolectiv a fost între 21-23 aprilie 2016 în diferite locații din București.