În această vară, în Timișoara, s-a desfășurat Summer show-ul, găzduit de Galeria Jecza și de Galeria Himera. Scopul acestei expoziții, care se extinde în două spații expoziționale, este de a promova tinerii artiști care se află la începutul carierei și de a le oferi acestora vizibilitate într-un context profesional. În continuare, mă voi opri asupra expoziției din spațiul Galeriei Himera, unde sunt prezente lucrările artiștilor Alexandru Borcuți, Dana Guzu, Ana Maria Szollosi, Sebastiana Coman, Alecsandra Sîrbu, Dan Isăila, Elena Waldorf, Oana Tudose, Andreea Ioniță, Bamby Tony, Claudiu Ciobanu și Anca Țintea.

Uitându-ne în trecut, observăm că astfel de expoziții au avut un rol important în afirmarea unor noi generații de artiști. Un exemplu este „Salonul Refuzaților”, organizat la Paris în 1863, unde au expus artiști respinși de Salonul oficial, printre care Édouard Manet. Mai târziu, „Salonul de Toamnă”, înființat în 1903, a devenit un spațiu important pentru artiștii moderni, ediția din 1905 fiind legată de afirmarea fauvismului prin artiști precum Henri Matisse și André Derain.^[1]

Juriul, format din Norbert Filep, Andi Popescu și Andrei Jecza, a fost nevoit să facă selecția pornind de la anumite criterii. O discuție interesantă apare în jurul criteriilor care stau la baza selecției lucrărilor: este aceasta orientată mai degrabă spre estetism, în spiritul principiului „arta pentru artă”, sau spre concept? În cazul estetismului, accentul cade asupra experienței vizuale și asupra frumuseții operei în sine. Culoarea, compoziția, forma, materialitatea și armonia devin elemente esențiale, iar lucrarea nu trebuie să transmită neapărat un mesaj sau să abordeze o temă socială. Ideea de „artă pentru artă” presupune tocmai această autonomie a operei, care își găsește valoarea în calitățile sale estetice și în capacitatea de a produce o experiență sensibilă.

La polul opus, o abordare conceptuală pune în prim-plan ideea care stă în spatele lucrării. În acest caz, aspectul vizual poate deveni secundar în raport cu mesajul, procesul sau întrebarea pe care artistul o propune. O lucrare poate fi intenționat simplă, neconvențională sau chiar lipsită de atractivitate vizuală, dacă forma aleasă servește conceptului. Din această perspectivă, valoarea unei opere nu se află doar în ceea ce vedem, ci și în ceea ce ne determină să gândim. Astfel, între estetism și conceptualism se deschide o discuție despre ceea ce face ca o lucrare să fie relevantă: frumusețea și experiența vizuală sau ideea și capacitatea acesteia de a provoca o reflecție.

Conceptul universal al fiecărui artist, dat de către curatorul Norbert Filep, este acela de timp: „Almost already tomorrow”. Deși, la prima vedere, pare doar un titlu oferit unei expoziții, analiza se extinde spre o sintagmă cu o semnificație aparte. Presiunea pusă în mod indirect pe artist este regăsită în already, o afirmație conform căreia timpul se scurge atât de repede, încât întreg procesul de creație trebuie să își asume evoluția sau stagnarea. Mâine este o nouă zi, în care lucrurile se așază, iar artistul o ia de la capăt. Aparent, aceasta este o soluție de moment, dar almost ne induce un sentiment de incertitudine. În acest sens, timpul din Almost already tomorrow nu este doar o temă, ci devine o condiție a practicii artistice: timpul trece, iar ceea ce rămâne în urma lui este procesul de creație, materializat în operele de artă.

Legat de ideea de tomorrow, aș analiza spațiile Anei Szollosi: Desire room, Cartoon portal sub registrul amintirilor, un loc liniștit, familiar, unde siguranța și intimitatea spațiului personal te introduc într-o lume a imaginației, iar ziua de mâine este strâns legată de ziua de ieri, iar timpul care se scurge azi va fi adăugat zilei de mâine. Tot în ideea de tomorrow, în lucrarea lui Claudiu Ciobanu, Meeting, lumina care acoperă chipul copilului introduce privitorul într-o lume hiperrealistă, un tablou executat cu o sensibilitate regăsită doar la o simplă privire, prin capturarea unui moment care va trece și va schimba ziua de mâine. Mâine va veni și cu o surpriză: un tort foarte colorat, Untitled, de Dan Isăilă, decorat cu linii drepte și oblice și puncte, care creează un joc vizual între direcție, ritm și culoare. Dacă acest tort se sparge și se mănâncă, resturile care se vor vedea vor reprezenta aspectele care vor fi îmbunătățite și vor evolua în viitor.

O nouă zi vine și cu planuri noi, iar desenele Andreei Ioniță sunt niște planuri conceptuale ale unor idei ludice. Într-un desen se observă un plan al ierbii, orientat pe verticală, schimbând astfel percepția prin artă a unor elemente familiare, pe care le observăm doar dintr-un singur punct, uitând astfel de partea noastră ludică, care ne oferă mai multe opțiuni și ne dezvoltă ideile și imaginația. Andreea ne provoacă să privim dincolo de imagine și să ne întrebăm: Cum transformă ludicul modul în care privim și interpretăm opera de artă? Cum poate fi transpusă ideea de joacă într-o expoziție de artă contemporană?

Mâine este aproape, iar artista Alecsandra Sîrbu, cu lucrarea The rivers of heaven, se apropie de o lume nouă și plină de simboluri, unde ființa umană ia forma unei noi vietăți, încercând să se adapteze într-un univers încă ancorat în realitatea perceptibilă. Alungirea personajelor, cromatica foarte bogată și încadrarea peisajului într-o ramă de flori sugerează aluzia și iluzia a două lumi paralele — un portal între sine și mediul înconjurător, între actul artistic și artistul vizual.

Aproape este și Dana Guzu, care, printr-o reprezentare fotorealistă perturbată de intervenții abstracte, surprinde o imagine simplă: o gâscă. Dar această pasăre este încadrată într-un fundal unde pete de culoare acoperă pânza, fiind oare o referire la reducerea imaginii pentru a observa ce se ascunde în spate sau chiar o referință către rayonism? Poate că aceste intervenții cromatice nu urmăresc doar să ascundă sau să fragmenteze imaginea, ci să o reconstruiască prin lumină, culoare și direcție. Asemenea principiilor rayonismului, în care realitatea vizibilă este descompusă în fascicule de culoare și energie, fundalul devine aici mai mult decât un simplu spațiu de reprezentare: devine un câmp de tensiune între ceea ce este văzut și ceea ce se află dincolo de imagine. Gâsca rămâne recognoscibilă, însă este prinsă într-un univers în care forma începe să se dizolve, iar culoarea capătă propriul limbaj. Abstracționismul artistei se continuă și în lucrările Landschaft, unde fundalul este deja redus la o singură culoare, delimitat de o margine care pare să fi descompus o imagine ce nu se lasă descoperită.

Comunicarea prin online este una dintre cele mai accesibile și răspândite forme de socializare ale prezentului. Mozaicul Elenei Waldorf, Messenger, este, la rândul său, o formă de comunicare vizuală, în care fiecare fragment contribuie la construirea unui sens, iar imaginea finală se dezvăluie prin relația dintre părți. Apropierea celor două dă naștere unei lucrări de artă în care tradiția și rigoarea execuției își găsesc locul în prezent. Reîntoarcerea la formele de artă clasică nu doar apropie generații diferite, ci contribuie și la păstrarea unei moșteniri artistice și culturale.

Arta trece deja prin transformări de la un deceniu la altul, iar rapiditatea cu care este transmis și receptat un mesaj devine un laitmotiv al comunicării contemporane. Cu toate acestea, textul despre artă își păstrează rolul în relația dintre operă și privitor. Studiul realizat în 2022 de Luise Reitstätter, Karolin Galter și Flora Bakondi, Looking to Read: How Visitors Use Exhibit Labels in the Art Museum, arată că vizitatorii continuă să citească textele din expoziții, chiar dacă în grade diferite. Cercetarea evidențiază faptul că introducerea unor texte explicative suplimentare poate crește timpul petrecut atât asupra operei, cât și asupra informației care o însoțește, contribuind la aprofundarea și chiar la modificarea interpretării acesteia. Astfel, într-un context dominat de comunicarea rapidă, textul de artă rămâne un instrument prin care privitorul este invitat să încetinească, să observe și să construiască un sens dincolo de prima impresie vizuală. ^[2]

Acest deja, încă din titlul expoziției, reunește lucrarea semnată de Anca Țintea, unde timpul petrecut cu opera de artă se contopește cu informațiile oferite înaintea întâlnirii cu aceasta. Gridul Țânțar, un fel de studiu matematic al imaginii, care restrânge dimensiunea și vizualizarea acesteia, a fost deja regăsit în lucrări celebre, însă mesajul și modul său de punere în scenă devin semne distinctive ale acestui artist. Astfel, acest deja încearcă să transmită că, deși anumite elemente ale lucrărilor sunt recognoscibile și pot fi regăsite în alte opere, modul în care artistul le reinterpretează, mesajul pe care îl construiește și execuția acestuia devin, în cele din urmă, o semnătură personală.

Obiectele din lână ale Oanei Tudose, la o primă vedere, pot avea diverse semnificații: măști africane, păpuși, un personaj feminin, spații nedefinite și goale sau pur și simplu un covor de lână tradițional. Realitatea dezvăluie o figură mitologică antropomorfă, Baba, dar într-o formă de tapiserie tridimensională modernă, în relație cu forma abstractă a lucrării Untitled. Prin reinterpretarea unei forme mitologice și tradiționale într-un limbaj abstract și contemporan, lucrarea evocă principiile curentului Arte Povera. Această apropiere se manifestă în primul rând prin materialitatea operei. Artista folosește fibre simple, neregulate și lână brută, materiale considerate modeste, transformându-le în elemente centrale ale limbajului artistic. Deja, împletitura liberă, plină de noduri și margini nefinisate, evită perfecțiunea industrială și pune în valoare imperfecțiunea controlată a meșteșugului manual.

Deja timpul se scurge, iar Sebastiana Coman prezintă două desene: în primul, chipul privește către expoziție, conștient de presiunea de a crea, ca parte integrantă a practicii artistice, în timp ce cel de-al doilea este un desen abstract, în care finețea liniei creează un spațiu în care precizia și exactitatea ghidează perspectiva artistică și încearcă să închidă limita dintre control și expresivitate. Putem să ne imaginăm un scenariu în care perfecțiunea practicii artistice a fost atinsă, în care fiecare linie și fiecare gest sunt atent controlate. Cu toate acestea, sensul operei nu poate fi controlat în totalitate, deoarece acesta se modifică în funcție de perspectiva și experiența fiecărui privitor.

Bamby Tony surprinde imediat ideea trecerii timpului, iar Late Morning sugerează o formă de stagnare, întruchipată de un bărbat întins pe pat. Lumina soarelui care îi acoperă corpul nu îi trezește dorința de a transforma această dimineață târzie într-o zi dedicată creației, ci accentuează mai degrabă starea de pasivitate și suspendare în timp. Mâinile suprarealiste, care ating cu finețe patul, pot exprima dorința, apropierea sau chiar tensiunea interioară a personajului. În același timp, pisica orientată către bărbat se află într-o relație de contrast cu acesta: în timp ce ea pare atentă la prezența lui, personajul este întors și nu îi acordă atenție. Astfel, între cele două figuri se creează o distanță subtilă, care accentuează izolarea personajului. Late Morning poate fi privită ca o lucrare cu accente simboliste, încărcată de elemente care se centrează în jurul personajului principal și oferă indicii despre starea sa interioară.

Natura statică abstractă a lui Alexandru Borcuți depășește deja regulile stricte ale compoziției, obiectele dând impresia că plutesc într-un spațiu lipsit de stabilitate. Cromatica dominată de maro, albastru, galben și alb creează o atmosferă tomnatică și sugerează raportarea anotimpului la natură. În comparație cu naturile statice ale lui Paul Cézanne, unde obiectele sunt construite prin volume, forme geometrizate și raporturi atent echilibrate între elementele compoziției, Borcuți pare să ducă această desprindere de reprezentarea tradițională într-o direcție mai liberă și mai abstractă. Dacă la Cézanne obiectele își păstrează încă recognoscibilitatea și ocupă un spațiu construit prin relații de formă și culoare, la Borcuți acestea par să se desprindă de gravitație și de regulile convenționale ale spațiului.

Există un joc în această expoziție, referitor atât la suprapunerea dimensiunilor, cât și la jonglarea cu diverse medii artistice. Tablourile de dimensiuni mari, precum lucrarea lui Claudiu Ciobanu, de 100 × 80 cm, sau cea a Alecsandrei Sîrbu, de 160 × 140 cm, concurează cu lucrările Danei Guzu, care au dimensiunile de 24 × 18 cm. Aceste suprapuneri marchează o preferință personală referitoare la modul în care opera de artă este percepută de către public. O lucrare de dimensiuni mari îl obligă pe privitor să o privească, ieșind automat în evidență; în schimb, o lucrare de dimensiuni mici îi oferă privitorului opțiunea de a alege dacă dorește să se apropie sau nu.

În același timp, mixul de medii artistice – desen, pictură, mozaic și textil – conferă expoziției o paletă bogată în ceea ce privește preferințele și preocupările tinerilor artiști. Prezența acestor medii evidențiază libertatea de experimentare și modul în care fiecare artist își construiește propriul limbaj artistic. Această diversitate permite observarea modului în care diferitele medii își afirmă prezența în societatea contemporană, dar și a celui care este mai impunător. Răspunsul oferit de această expoziție pare să fie pictura, care se impune vizual în raport cu celelalte forme de expresie artistică.

În final, „Almost already tomorrow” se construiește ca o expoziție despre timp, dar și despre felul în care acesta modelează practica artistică și relația dintre operă și privitor. De la amintire și nostalgie până la așteptare, stagnare și transformare, ideea de mâine apare în lucrările artiștilor ca un spațiu deschis, în care prezentul este permanent influențat de ceea ce a fost și de ceea ce urmează să fie. În același timp, deja introduce o tensiune între familiar și nou: multe dintre formele, tehnicile și limbajele întâlnite în expoziție au fost deja explorate în istoria artei, însă fiecare artist le reinterpretează prin propria sensibilitate și prin propriul mod de a construi imaginea.

^[1] Grand Palais. (2020, November 6). Le scandale du salon d’automne de 1905 au Grand Palais: La naissance du Fauvisme!

^[2] Reitstätter, L., Galter, K., & Bakondi, F. (2022), „Looking to read: How visitors use exhibit labels in the art museum”, Visitor Studies, 25(2), 127–150.