„Un viitor dincolo de acest viitor” spune lucrarea de la intrarea în expoziție, cuvintele din neon plutesc deasupra unei imagini în care trei siluete luminoase, eterice, coboară pe o scară. Nu m-am putut hotărî dacă să interpretez asta ca pe o promisiune sau ca pe o invitație; poate ambele. Am început să mă întreb ce anume am acceptat deja drept realitate și dacă imaginația ar putea deveni un instrument pentru a construi un viitor diferit. Așadar, cum începem să visăm la viitor?

„Wrestling with Utopia”, cea mai recentă expoziție a colectivului artistic transdisciplinar Apparatus 22 [Erika Olea, Maria Farcaș, Dragoș Olea, alături de Ioana Nemeș (1979–2011)], nu oferă certitudini. Găzduită la Artwill, expoziția reunește o retrospectivă non-liniară a unor lucrări prezentate internațional începând din 2015, majoritatea în premieră la București, alături de instalații noi, toate explorând tema utopiei, un subiect central în practica colectivului de ani de zile. Expoziția propune un alt cadru de gândire, în care imaginația radicală devine o modalitate de a exersa alte lumi posibile și universuri utopice. Totuși, odată cu apariția posibilității unui viitor distopic, utopia devine ceva ce trebuie înfruntat, așa cum sugerează și titlul, ceva de chestionat și negociat, mai decât un simplu ideal care trebuie atins. 

Bun venit în Suprainfinit, un univers utopic creat de Apparatus 22 printr-o alegorie transmedia compusă din imnuri, minimalism radical, sclipiri de neon, metafore disco, cărți poștale și monumente. În interiorul acestei lumi, artiștii speculează asupra posibilităților unui corp radical și a relațiilor fluctuante dintre formele de existență umane și non-umane, regândind totodată structurile instituționale. Însă activarea gândirii utopice s-ar putea să nu fie o sarcină ușoară; distopia, într-un fel, pare să necesite mult mai puțină imaginație, mai ales atunci când viitorul pare tot mai greu de imaginat în afara condițiilor prezentului. Artiștii ne ghidează printr-o serie de așa-zise conversation pieces, lucrări care ne invită să ne chestionăm realitatea și să explorăm posibilități dincolo de prezent. Folosind întrebările ca metodă de lucru, aceștia sugerează că imaginarea modului în care ar putea arăta viitorul este un demers la care putem lua parte cu toții, transformându-l într-un exercițiu colectiv de gândire și imaginație.

În Mesmerized, towards the abyss, o nouă serie de întrebări-casete luminoase, perspective distopice tulburătoare întrerup imaginarul utopic, punând sub semnul întrebării goana după profit și lux și dezvăluind realități dure în care trăim; realități care ar putea conduce la un viitor mai sumbru, unul care reproduce sau adâncește inegalitățile prezentului. Este oare mai ușor să îmbrățișezi frica sau să rămâi plin de speranță atunci când visezi la viitor? Cred că speranța este ceva ce putem exersa, chiar și atunci când circumstanțele sugerează altceva. La urma urmei, speranța necesită angajament și efort colectiv, devenind un instrument pentru a naviga prin prezent și posibilele sale viitoruri. În Hope Is Currency, aceasta pătrunde în limbajul economiei, în timp ce Hope Sunk Teeth into the Night o plasează în spațiul culturii de club și al disidenței, unde pot lua naștere forme alternative de a fi împreună. „Speranța este noul oxigen” încheie fragmentul despre utopia Suprainfinit, sugerând că aceasta ar putea evolua dincolo de a fi doar o stare de spirit.

Însă, uneori, speranța pare de neatins, iar imaginarea unui viitor diferit pare prea dificil să o facem singuri. A-i vorbi eterului ar putea aduce un răspuns neașteptat. În Exchange Office: Postcards from Suprainfinit, vizitatorii sunt invitați să-și trimită dorințele și visurile pentru un viitor mai promițător, primind, în schimb, o privire dinspre universul utopic. Ni se oferă o alternativă la modul în care imaginăm lumi. Simplul gest de a schimba cărți poștale deschide un spațiu pentru visare colectivă, un exercițiu de generozitate în care dorințele individuale devin parte dintr-o viziune comună asupra viitorului.

Atunci când visăm la viitor, trebuie să găsim modalități de a naviga prin prezent, recunoscându-i limitările, dar insistând totodată asupra posibilității de a ne imagina lucrurile altfel. Însă a cui utopie o imaginăm? Lucrarea Will you keep the lighthouse bright? invită privitorul să evalueze unde se situează pe spectrul dintre utopie și distopie. Prin întrebări și referințe poetice prezentate sub formă video, lucrarea pune sub semnul întrebării ideea unui viitor dezirabil pentru toată lumea. Dintre citatele prezentate în lucrare, cuvintele lui Arundhati Roy au rezonat cel mai puternic cu propria mea înțelegere a utopiei: „O altă lume nu este doar posibilă, ea este deja pe drum. Într-o zi liniștită, o pot auzi respirând.” Lucrarea m-a pus față în față cu propriile mele presupuneri și mi-a adus puțină speranță.

„Wrestling with Utopia”, descrisă drept „un construct ambiguu între o fantomă gata să capete suflu și o viziune parțială a unor lumi mai bune”, pare să continue și dincolo de spațiul expozițional. Poate că nu am găsit o hartă a viitorului, dar am primit imboldul de a ne pune la îndoială așteptările și de a începe colectiv să ne imaginăm. Putem salva lumea cu o întrebare? Probabil că nu cu una singură, dar am putea zdruncina certitudinile care ne împiedică să ne imaginăm o altă lume. Locul în care începe un viitor dincolo de acest viitor.

„Wrestling with Utopia” [Artwill, București, 12.09–18.10.2026]. Artiști: Apparatus 22 [Erika Olea, Maria Farcaș și Dragoș Olea, împreună cu Ioana Nemeș (1979–2011)]. Curator: KILOBASE BUCHAREST.