Aș fi preferat să păstrez un ton sobru, aproape academic, fiindcă expoziția „Numai Pictura. Colecționarii” merită o astfel de abordare, dar am zis să nu urmez calea asta, pentru că nu am cum să fiu imparțială, iar formatul de rubrică „Cronica dintre noi” îmi oferă această libertate.

Mi-au plăcut selecția lucrărilor, panotarea și arhitectura întregului parcurs expozițional, dar mai ales interviurile cu cei care dau substanță acestui proiect, de la colecționarul Daniel Ștefănică la artiști precum George Anghelescu, Roman Tolici sau Codruța Cernea. Ce reușește să facă foarte bine curatorul, Erwin Kessler, este să dea proiectului o deschidere mai largă decât o simplă expoziție despre Daniel Ștefănică și o înșiruire de lucrări importante. Ajunge să construiască un discurs despre timpul care tocmai a trecut și la care cei mai mulți dintre noi nu am apucat încă să reflectăm cu seriozitate. Unii sunt încă prea aproape de el ca să-l numească istorie, alții prea departe ca să-i zică prezent.

Mi se pare că miza expoziției „Numai Pictura. Colecționarii” depășește simpla prezentare a unui corpus de opere. Este unul dintre primele momente în care o colecție construită aproape în timp real, cu artiștii care au produs-o, începe să funcționeze ca document al unei generații. Pe lângă lucrări și decizii curatoriale, vedem și alegerea colecționarului, a celui care „a pus mâna” activ să ducă o idee vizuală mai departe. Vedem gustul unui colecționar, relațiile dintre artiști, dar și începutul unei istorii care, până nu demult, era încă „prezent”.

Ce nu mi-a plăcut a fost polemica din jurul acestui demers, declanșată chiar înainte de vernisaj, care părea să sugereze că anumite locuri și, prin extensie, cultura însăși, nu sunt pentru toată lumea. Mi s-au părut formulări nefericite și un mesaj care riscă să excludă tocmai publicul pe care arta încearcă, de regulă, să-l apropie. Cu atât mai mult într-un ecosistem cultural fragil, în care foarte mulți oameni investesc constant timp, energie și resurse personale pentru a produce și susține arta contemporană. O fac în fiecare an, în ciuda presiunilor financiare, a competiției inegale cu alte scene culturale mai bine finanțate și a unui context în care educația artistică și accesul la cultură au încă nevoie de susținere.

În același timp, cred că discuția despre acces nu trebuie confundată cu cea despre valoare. Mi se pare firesc ca o expoziție să aibă bilet de intrare; este o practică obișnuită în București și pretutindeni în lume. Problema nu este existența biletului, ci cum alegem să vorbim despre public și despre cine se simte binevenit într-un spațiu cultural. Există însă și un efect pervers al gratuității: ne face să credem că anumite evenimente nu au nicio valoare. Și că nimeni nu plătește… Când, de fapt, orice proprietar de spațiu și orice organizator de evenimente au o chirie de dat, niște facturi de achitat, un om care păzește spațiul de găsit și așa mai departe. Pare un mister, dar mereu altcineva scoate bani din buzunar pentru toate astea (spațiul, galeria, artistul, curatorul, familiile acestora). Și altcineva intră senin și disprețuitor și spune: „Doar atât? Meritam mai mult și mai bine!”

Și cred că Daniel Ștefănică știe exact la ce mă refer. Și el, și artiștii din expoziție. Probabil de aceea mi-e atât de greu să privesc expoziția cu detașare: cu o parte din cei expuși am lucrat peste 13 ani, la H’art Gallery (sau galeria lui Dan Popescu) în care am organizat zeci de expoziții personale, am prezentat și am primit pe toată lumea, gratis. Și a fost o lecție bună și interesantă.

E o experiență surprinzătoare să revăd lucrări cunoscute și foarte cunoscute integrate într-un discurs curatorial rafinat și într-un context complet diferit de cel în care le-am descoperit și în care m-am format. Lucrările abia montate în expoziția personală a artistului, strânse în folia cu bule sau agățate temporar la mine în birou. Este, poate pentru prima dată, momentul în care mă întâlnesc atât de direct cu istoria recentă. Și observ, aproape la prima mână, diferența dintre istoria trăită și istoria deja construită prin memorie, selecție și interpretare. Dintre ceea ce credeam că a însemnat perioada 2010–2020 și felul în care colecționarii, curatorii și, în cele din urmă, artiștii aleg astăzi să și-o amintească. Și cred că exercițiul ăsta e doar primul element dintr-o lungă serie care urmează.

Ideea cu care aș vrea să închei este că această expoziție vorbește despre acel „ceva în plus”,  despre alegerile și încrederea pe care Daniel Ștefănică le-a acordat artiștilor de-a lungul timpului. O încredere construită foarte concret, lună de lună și an de an, prin achiziții, susținere și prezență. Un ritm aproape frenetic și, dacă ne gândim cât ar trebui să poată susțină un singur om, probabil nesustenabil. Ne-am obișnuit să privim modele precum cel al lui Roger Akoury, care și-a transformat colecția într-un muzeu. În cazul lui Ștefănică, gestul a fost însă mai discret și mai personal. A văzut potențialul unor artiști înainte ca acesta să fie validat de alții și a înțeles sacrificiul din spatele muncii lor. Iar poate cea mai mare calitate a lui a fost că a știut să-i facă vizibili și relevanți, fără să-și revendice vreodată prim-planul, așteptându-și, liniștit, rândul. Iar așa cum arată evenimentele din ultimii ani, colecționarul este un personaj extrem de cool, iar  Ștefănică a fost încă de la început unul dintre ei.

„Numai Pictura. Colecționarii” [La Mița Biciclista Stabiliment Creativ, București, 21.05–20.09.2026]. Artiști: Nicolae Comănescu, Gili Mocanu, Dumitru Gorzo, Ecaterina Vrana, Roman Tolici, Florin Tudor, Bogdan Vlăduță, Ștefan Ungureanu, George Anghelescu, Ioana-Carolina Ursa, Ciprian Paleologu, Codruța Cernea, Angela Bontaș, Tara von Neudorf, Simona Vilău, Adrian Preda, Suzana Dan, Anca Mureșan, Florin Ciulache, Alina Pențac, Cristian Todor. Colecția privată Daniel Ștefănică. Curator: Erwin Kessler. Arhitectură și design: Attila Kim.