Concluziile recente ale comunității științifice ne pun în fața inevitabilului: activitățile umane au provocat, în ultimii 70 de ani, schimbări climatice mai rapide decât vreodată în istoria post-glaciară a planetei, cu consecințe majore asupra vieții. Încălzirea globală, topirea ghețarilor, creșterea nivelurilor oceanelor, deșertificarea extensivă, dispariția speciilor și a ecosistemelor, migrațiile masive de populație sunt doar câteva dintre consecințele care plasează orizontul final al Terrei locuibile și al civilizației umane, așa cum o știm, în jurul anului 2050[1]. Între timp, multimiliardarii lumii planifică terraformarea altor planete și investesc masiv în dezvoltarea tehnologiei necesare – de transport, comunicații, pentru aclimatizare și militare –, în timp ce contribuie major la accelerarea distrugerii propriei planete pentru extragerea resurselor necesare realizării planului. Antropocenul este denumirea dată de oamenii de știință erei geologice actuale, efectul unui sistem economic globalizat orientat spre acumulare nelimitată, colonizarea și epuizarea tuturor corpurilor. Aceasta este povestea reală, firul roșu care leagă trecutul de prezent și viitor. În acest context, ce fel de strategii și dispozitive putem angrena pentru a gestiona anxietatea, trauma și pierderea, pentru a provoca solidarizarea corpurilor epuizate și a preveni, poate,  dezastrul?

Între 25 septembrie – 16 octombrie a avut loc, în cadrul Satelit MATKA la Muzeul Național Tehnic „Dimitrie Leonida” din București, expoziția personală „SIZE & SCALE” a artistului Adrian Preda, curatoriată de Ioana Marinescu și Weronika Kobylińska. Programul a fost completat de ateliere pentru diferite categorii de vârstă și pentru persoane cu deficiențe de vedere, discuții, tururi ghidate, un recital de poezie și un concert al artistxlor[2] experimentalx Diana Miron și Laurențiu Coțac. Expoziția a anunțat încheierea unei etape importante din cariera lui Preda, etapă care i-a ocupat interesele de lucru timp de un deceniu, între 2015-2025.

„SIZE & SCALE” a prezentat lucrări de pictură, desen și în tehnică mixtă, împărțite în subserii în funcție de subiectele reprezentate și de tehnica folosită. Astfel, la o primă privire simplificată, expoziția cuprinde serii de lucrări, în parte intercalate, ale căror subiecte sunt mamifere marine și planete – acrilic și ulei pe pânză, nebuloase – picturi realizate în acrilic pe print digital, asteroizi și exoglife – desene în creion și pastel pe hârtie neagră, și o serie de lucrări de mici dimensiuni, tot picturi în acrilic pe pânză, însă orientate spre cuvânt, mici inserții care ghidează citirea. Așa cum ne-a obișnuit, Preda păstrează un stil de lucru extrem de migălos și atent la detalii, o practică de meditație asupra încercării de cuprindere a formei precise a obiectului. Pe durata celor zece ani de construcție a corpului de lucrări, o parte dintre ele au fost prezentate în mai multe expoziții personale care au marcat, totodată, diversele etape de lucru: „Despre corpuri cerești / On Heavenly Bodies” (2015, H’art Appendix, București), „Distanța și durata / Distance and Duration” (2019, Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi, București), „Masă și greutate / Mass and Weight” (2020, Atelier am Eck, Düsseldorf), „Bound to Spacetime” (2020, H’art, București), „Asteroids and Exoglyphs” (2025, Fundacja Archeologia Fotografii, Varșovia). Cu toate acestea, alăturarea acestor subserii creează un întreg coerent, făcând evident apetitul crescut pentru cercetare și diferitele moduri de abordare a subiectului comun: utilizarea științelor în scopul intereselor extractive capitaliste și repercusiunile unor asemenea practici asupra vieții în comun. În completarea lucrărilor bidimensionale, spațiul expozițional este dominat de o instalație centrală de mari dimensiuni proiectată de arh. Vlad Stoica – un soi de sală de expoziție într-o navă spațială din viitor –, care extinde spațiul expozițional spre un timp și loc indefinit. Atmosfera SF este amplificată de lucrările de sunet create de Moduler, inspirate de sunete spațiale receptate de instrumentele NASA.

Fascinat de spațiu, legile fizicii, modul în care funcționează lumea naturală, cunoașterea umană și dezvoltarea tehnologică, artistul folosește cosmosul drept fundal pentru o critică ecologică a exploatării capitaliste, distrugerii habitatelor și a mediului, consumerismului și relațiilor dintre uman și non-uman – adică modul în care ne raportăm la resurse, mediu, animale, tehnologie – teme, de altfel, recurente în practica sa artistică. Arhitectura minimalistă și texturile metalice sunt, din nou, elemente specifice esteticii lui Preda și au rolul de a recrea senzația de vid rece al spațiului cosmic, în care regăsim relicve ale civilizației umane a secolului XXI. Dacă în expozițiile trecute, artistul s-a rezumat, de regulă, la spațiul pânzei sau al hârtiei, de data aceasta recurge la diverse dispozitive scenografice pentru a crea o experiență imersivă, coparticipativă, în sensul unei practici a prezenței – vizitatorii devin performeri activi și subiect colectiv în viitorul creat de artist. Într-un asemenea cadru, mi-am imaginat că vizitez expoziția ca o extraterestră sau persoană dintr-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, în care Terra devine nelocuibilă, care intră într-un muzeu spațial al unei istorii care nu trebuie să se repete.

Încă de la începutul traseului, întâlnim un simbol care deschide o citire multidimensională a conceptului propus de artist: Luna sub forma unui Măr care pare să plutească în vid, separată de celelalte corpuri care îi susțin traiectoria. Mărul, element recurent în picturile lui René Magritte, introduce, pe de o parte, o dimensiune suprarealistă, care invită să privim dincolo de ceea ce este vizibil, atrăgând atenția asupra aspectelor ascunse ale realității – care, aici, ar putea semnifica tocmai utilizarea științei pentru exploatare și distrugere în scopul profitului, dar și o critică la adresa individualismului și supraspecializării disciplinelor științifice –, fapt care face dificilă observarea ansamblului și interdependenței dintre elementele care compun și susțin viața. Pe de altă parte, în această instanță, mărul pare să concilieze conflictul dintre spiritualitate și cunoaștere științifică – mărul cunoașterii din Biblie (cunoașterea ca blestem) și mărul care i-a dezvăluit lui Newton teoria gravitației (Perpetual Fall, 2016), o descoperire fundamentală pentru științele spațiului. Ne aflăm așadar între un real obiectiv, care există și în lipsa umanului, și un imaginar distopic, într-un scenariu speculativ în care nu mai există speranță (No Hope, 2015), iar Pământul It’s gone (2025) ca urmare a acțiunii umane, așa cum ne lasă de înțeles artistul din lucrările cu același nume.                                                                    

O serie de mamifere marine – diferite specii de delfin și o beluga – apar prinse în plasa spațiu-timp ca în plasele vaselor de pescuit comercial. Visul american de colonizare a altor corpuri apare ștanțat pe suprafața planetei Marte, iar exportul de capitalism cucerește spațiul în picturile în acrilic pe print digital de mari dimensiuni, care așază simboluri ale profitului peste imagini emblematice ale unor fenomene cosmice capturate de telescoapele NASA. Această suprapunere este sugestivă pentru mecanismele tipice de colonizare, numire și apropriere – odată un spațiu „nou descoperit” și denumit sau redenumit de puterea colonizatoare, devine un spațiu subordonat, inferior, care trebuie „civilizat”, unde civilizarea înseamnă întotdeauna importul de capitalism. Astfel, istoria colonizării americilor continuă prin colonizarea spațiului extraterestru, iar unor nebuloase numite în cultura populară Pillars of Creation sau The Eye of God / of the Universe le sunt asociate ironic ruinele bursei de valori din New York (Creation and Destruction 2, 2025). Un cazinou din Las Vegas în formă de piramidă (Eye of Providence, 2025) se află în tensiune cu o altă piramidă, de data asta una antică nubiană (Reaching Back 2, 2025), semnalizând visul milenar al omului de a cunoaște secretele universului, iar astfel, într-un anume sens, de a cuceri cosmosul. În aceeași suită, regăsim și imaginea unui jandarm călare într-o poziție de luptă specifică statuilor ecvestre ale conducătorilor eroici – o formă de artă reprezentativă propagandei militare și de glorificare a războiului –, cu simbolul falic al bastonului ridicat în loc de sabie deasupra capului, pregătit să aducă ordinea în univers (Order and Chaos 2, 2025). Chiar dacă ne aflăm într-un timp-spațiu care poate fi asociat metamodernului – definit de o mutație dinspre individual spre spațiile comune dintre, prin investigarea multiplelor perspective și rețele care fac posibilă, dar și care afectează existența în complexitatea sa –, tot acest imaginar iconic se înscrie, așa cum indică Jameson, acelui hiperspațiu definitoriu postmodernismului, afiliat capitalismului târziu. Astfel, aceste construcții „respectă țesutul orașului american”, ceea ce semnifică că ele – construcțiile reprezentate, nu lucrările – „nu mai încearcă să insereze un nou limbaj utopic, diferit, distinct și elevat în sistemul de semne stridente și comerciale ale orașului înconjurător, (…), ci mai degrabă încearcă să vorbească tocmai acel limbaj, folosindu-și lexicul și sintaxa specifice, învățate în Las Vegas”. Cu alte cuvinte, construcția capitalismului târziu își transferă cultura economică în spațiu. Aceste edificii „aspiră să fie un spațiu total, o lume completă, un fel de oraș în miniatură”, căruia „îi corespunde o nouă practică colectivă, un nou mod în care indivizii se deplasează și se adună, un fel de practică nouă și originală din punct de vedere istoric a hipermulțimii”[3] – mai exact, practica consumerismului organizată în malluri, cazinouri, resorturi și alte asemenea organisme, rețele de exploatare și distribuție.

Traseul ne conduce mai departe spre seria de desene minuțioase în pastel, introdusă de imaginile unor simboluri mistice antice gravate pe suprafața unor corpuri planetare (Exoglyph 2, 1, 3, pastel pe hârtie, 2019), un fel de semnal S.O.S. gigant transmis spre civilizații necunoscute, în apropierea dezastrului terestru final. Cele trei simboluri – Triquetra, Spirala și Chakra – chei de citire ale universului aflate la intersecția dintre cunoaștere profundă și gândire magică, conțin concepte considerate universale, precum ciclicitatea vieții, evoluție spirituală sau interdependență, și aduc totodată aminte că umanitatea este doar un element efemer în infinitul spațiu-timp. În același timp, devoalează interesul artistului spre asemenea forme de cunoaștere, dar și o recunoaștere a dificultății de a le înțelege pe deplin, de a le extrage total sensul în lumea experiențială. Așa cum menționează și Weronika Kobylińska în textul curatorial, seria „explorează esența comunicării între diverse forme de viață și culturi” și este inspirată de încercările umane (încă) eșuate de a iniția dialogul cu civilizații extraterestre prin transmiterea de sunete și imagini reprezentative pentru multitudinea formelor de existență terestră. O asemenea reflecție deschide întrebări legate de practica recunoașterii celxilaltx, în sensul propus de filozoxfx Judith Butler în „Cadre de război. Figurile umanului și politicile suferinței”. Așadar, practica recunoașterii ar trebui să integreze o înțelegere a precarității împărtășite dincolo de diferențele aparente care ne despart, mai exact că „precaritatea implică viețuirea în societate, adică faptul că viața cuiva este întotdeauna, dintr-un anumit punct de vedere, în mâinile altuia”[4]. Fie că ne gândim la societate la nivel micro, macro sau universal, interdependența în precaritate rămâne un principiu unificator, ceea ce mă duce cu gândul, în contextul propus de Preda, la pădurea întunecată a lui Liu Cixin în romanul-trilogie „Amintiri din trecutul Terrei”. Aici, mesajul transmis de umanitate în spațiu este receptat, într-un final, de civilizații extraterestre, care distrug atât Terra, cât și Calea Lactee, în numele autoapărării – ceea ce ne întoarce gândul la conflicte terestre recente și curente (intervențiile SUA în Irak și Afganistan, genocidul israelian asupra poporului palestinian, printre alte exemple posibile). Preda nu ne oferă, însă, indicii despre ce s-a întâmplat și nici măcar dacă umanitatea și Terra au dispărut complet într-un spațiu bidimensional, ca în romanul lui Liu, ci numai despre cauza dezastrului – lăcomia progresului înțeles în sens capitalist și exploatarea infinită a resurselor finite. El folosește această tensiune dintre real și imaginarul distopic pentru a aduce în conștiință problematici urgente legate de conviețuirea în interdependență și se aliniază, astfel, unor curente artistice și teoretice actuale importante, care privesc dinamicile vieții în sensul unui continuu naturăcultură manifestat în toate straturile existenței, care pune la îndoială posibilitatea deținerii, proprietății asupra a ceva, a unxi celxilaltx uman sau non-uman. Într-un final, acexsta se va răzvrăti împotriva celui care încearcă să o dețină, distrugându-l, cu riscul propriei dispariții.

Intrăm cu aceste reflecții în nava spațială centrală și încheiem călătoria cu seria de asteroizi colonizați de umanitate după mutarea parțială sau totală în spațiu: orașe construite în corpurile extraterestre, chipurile celor cinci președinți americani de pe Muntele Rushmore cioplite în stânci plutind prin spațiu, doar la câteva UA de Măneciu Pământeni, trecând printre deșeurile de plastic eliberate în oceanul infinit al cosmosului, pe lângă minele de aur ale Gold Corporation – a cărei intenție de exploatare a zăcămintelor de aur de la Roșia Montana a fost oprită de protestele masive din România în toamna lui 2013. Artistul extinde, astfel, critica anticapitalistă spre o critică – de altfel, inseparabilă – a pretenției eurocentriste de universalitate, transpusă în istoria recentă în misiuni civilizatoare prin violență (militarizare) și exploatare (neocolonialism) în scopul impunerii capitalismului drept evoluția firească a democrației.

Și, totuși, unde se mai găsește speranța într-un peisaj ce pare golit de speranță? Printre ruinele postumane ale capitalismului tehnologic, ea se întrevede în figura și energia vitală a celxiltx, în acele unduiri și salturi ale mamiferelor marine, care distorsionează istoria și cunoașterea ce păreau imuabile, care provoacă tocmai liniaritatea timpului, ierarhiile și categoriile care produc disocierea de ceea ce e înțeles ca alteritate și, astfel, lasă loc epuizării sale. Știința și tehnologia sub puterea capitalului devin cel mai mare dușman atunci când se infiltrează în cotidian pentru a stimula, în cele mai subtile moduri, ruperea legăturilor și consumarea discriminatorie a vieții, un fel de consimțământ tacit mascat în individualism, concurență, progres și bunăstare, pe fundalul căruia se desfășoară o violență mai mult sau mai puțin vizibilă. Dar, în același timp, tot ele – știința și tehnologia – ne pot fi cele mai bune aliate într-un proces de reconstrucție bazat pe interdependența vitală a corpurilor și spațiilor. Indiferent dacă umanitatea trece sau nu pragul prevestit de concluziile sumbre ale analizelor științifice, cel mai probabil, ceea ce e dincolo de uman, fără adevăr și binarități, va continua să-și împletească ritmurile în infinite spectre imperceptibile simțurilor modelate social, ca o demonstrație a evidenței ignoranței pretențiilor umane de superioritate și dominație. Speranța stă în posibilitatea lărgirii perspectivelor și identificării acelor metode responsabile de solidarizare cu corpurile epuizate, dincolo de nevoia indusă a consumului nelimitat și de ceea ce pare să ne pună în opoziție, înspre ceea ce conectează și menține viața în mod esențial. Undeva în acest peisaj tensionat, Preda așază o plută (Raft, 2019), o tehnologie primară, invocarea speranței, a deplasării și, din nou, o suprapunere a timpurilor, undeva la intersecția dintre cunoscut și necunoscutul marcat de spațiul negru din partea superioară a lucrării. Nu se știe dacă cineva se va urca pe plută și nici încotro ar naviga, având în vedere că navigația e mereu un act de colaborare cu diferite elemente din afara noastră, care pot căpăta forme imprevizibile. Dar, cu toate acestea, prezența simbolică a posibilității alternativei apelează imaginarul creativ spre producția de noi conexiuni – empatice, neurologice, în practicile de zi cu zi, dar, mai ales, în modurile de organizare socială și comunitară. Mai e oare posibil, astăzi, acest exercițiu de imaginare a viitorului diferit de propunerea epuizării capitaliste?

Adrian Preda este un artist adânc ancorat în contemporaneitate. Temele sale au atras mereu atenția spre asemenea tendințe care i-au marcat dezvoltarea în extinsa perioadă de tranziție românească spre capitalismul feroce, specific mai mult SUA decât Europei. De aceea, Preda rămâne un artist relevant atât pentru spațiul românesc, cât și pentru cel internațional, dacă asemenea portițe ar putea fi cu adevărat deschise de aici. El reușește să conecteze și să comunice printre geografii, printre politici și forme de organizare micro și macro, evidențiind acele legături și rețele care ne creează existența, uimit-și-umil în fața grandorii și imposibilității de cuprindere și înțelegere deplină, situându-se constant critic față de mecanismele necropolitice care distrug habitatele și ecosistemele. Preda propune o conștiință și-o prezență ecologică, socială și politică activă și abordează distopia ca tehnică de ieșire din impas, de provocare a imaginației spre limită, pentru a o readuce într-un conștient dincolo de individual, de imediatul perceptibil și cunoscut, pentru a semnala urgența acțiunii responsabile în prezent.

[1] „We project that the safe and just climate ESB [Earth-system boundaries] will be overshot by 2050, even if everybody in the world lives with only the minimum required access to resources (no more, no less), unless there are transformations of, for example, the energy and food systems. Thus, a safe and just corridor will only be possible with radical societal transformations and technological changes”, Prof. Joyeeta Gupta, PhDa,b, Prof. Xuemei Bai, PhDc, Prof. Diana M Liverman, PhDd, Prof. Johan Rockström, PhDe,f, Prof. Dahe Qin, PhDh,i,j, Ben Stewart-Koster, PhDk et al., A just world on a safe planet: a Lancet Planetary Health–Earth Commission report on Earth-system boundaries, translations, and transformations, 2024, disponibil la https://www.thelancet.com/journals/lanplh/article/PIIS2542-5196(24)00042-1/fulltext accesat ultima dată la 02.12.2025.

[2] Cu toate că poate îngreuna parcurgerea textului, folosirea scrierii neutre prin introducerea literei x are atât scopul de a-l simplifica prin reducerea repetițiilor (de exemplu: artiste și artiști), cât și de a produce o prezență, un spațiu de afirmare, dislocare și reflecție, o mică piedică care încurajează imaginația. Personal, folosesc x-ul exclusiv ca simbol vizual și prefer articularea și citirea la forma de feminin, însă propun tratarea sa ca un simbol fluid, adaptabil la mediul cititoxrxlor.

[3] Fredric Jameson, Postmodernismul sau logica culturală a capitalismului târziu, trad. Alex Văsieș, Vlad Pojoga, Sibiu, Editura Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, 2021, p. 39-41.

[4] Judith Butler, Cadre de război. Figurile umanului și politicile suferinței, trad. Lelia Marcău, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2014, p. 25.