Alina, te iau în serios când spui că vrei să-ți trăiești arta – când spui că transformi arta în viață. Acesta a fost poate un exercițiu de suveranitate, fix până în momentul în care boala, deși ea trebuie să fie o stare de excepție, te-a făcut la fel ca ceilalți – te-a transformat într-unul din acei oameni sacri a căror stare de excepție reprezintă doar îmbrățișarea puterii. În loc să trăiești viața privilegiată a celui ce se află în același timp înăuntrul și în afara legii, boala te-a obligat să te tocmești cu sacrificiul. Ai fost nevoită să reinstitui credința în sacrificiu într-o lume care trăiește mai degrabă după preceptele lui homo sacer, nu al sacrificiului (chiar și Agamben face referință la Bataille, pentru care sacrificiul e, în ultimă instanță, comic).

Dragă Alina, vreau să gândesc sacrificiul împreună cu tine. Vreau să merg unde mă poartă gândurile tale, de la subversiune politică la abstracție pură, de la melodramă la aporie. „Poate că merită a se cerceta originea dogmei despre sacralitatea vieții. Poate, ba chiar probabil, e ceva recent ca ultima rătăcire a șubredei tradiții occidentale să caute sacrul, pe care l-a pierdut, în de nepătrunsul cosmologic.”[i]

Ai decis să te rupi de gândirea politică concretă din primele ediții din Bezna și să treci de partea teoriei post-umane: cu cât te adânceai mai mult în ea, cu atât te purta mai departe de viață, într-o zonă abstractă pe care nu o mai puteai apoi conecta cu realul, cu oamenii, cu prietenii, cu o comunitate. Te aflai acolo singură, o prezență diafană dar capabilă încă să strălucească asupra noastră.

Alina, niciunul din acei bărbați albi inteligenți cu care te-ai aliat nu ar fi îndrăznit să facă ce ai făcut tu. Ei se joacă doar cu metafizica occidentală. Sunt mai șireți, și-au dat seama de la început că jocul e mânuit: toate drumurile duc într-un zid. Din acest punct de vedere, nu există niciun „în afară”, după cum tot dezbăteam noi în clubul nostru de lectură. Nu există „în afară”, dar contează foarte mult ce faci apoi cu această observație. Unii vor încerca să profite de ea, în timp ce alții vor simți nevoia să răscumpere umanitatea. Draga mea, tu i-ai permis bolii să-ți pătrundă în corp și să rămână.

Încercând să lupți cu boala vestului, ai hotărât să te lepezi de reperele spirituale precedente – poate într-un gest biografic, nu știu. Câțiva ani ai adoptat ceva ce eu încă consider fantezist, și anume modernismul brazilian, care pentru brazilienii de astăzi reprezintă o urgență ceva mai mică decât, de pildă, prăduirea capitalistă a pădurii amazoniene. De ce ți-ai tăiat rădăcinile? Nu înțelegeam lucrul acesta atunci când dezbăteam și eu îmi manifestam neliniștea față de morbiditatea asta „speculativă” – tot ce îți puteam răspunde atunci era că acea cale pe care o apucasei e deja bătătorită și nu duce decât la moartea imaginației. Dar atât de profundă era dragostea ta de cunoaștere că nu-mi puteam aduna gândurile să te contrazic. Prietenii din jurul tău au apucat-o pe alte căi în căutarea vieții. Adâncită-n lumea ta, nu găseai nimic vrednic în afară.

Homo sacer e în același timp sacru și damnat. Este o situație imposibilă. Față-n față cu boala, tu ai construit de asemenea o situație imposibilă: nu i-ai permis medicinei occidentale să te vindece. Te-ai orientat în schimb spre o gamă fantezistă de practici pre-moderne ce ar fi trebuit să te vindece. Însă nu putem intra și ieși din sisteme după voința noastră: când boala ta aparține vestului, nu se poate vindeca prin deteritorializare. Situația imposibilă e de a vrea să fii mai occidental ca occidentul, întorcându-te împotriva lui într-o situație de criză, așteptând ca celălalt să-ți fie leac. Ai performat aporia vestului pe propriul tău corp, cu un curaj în același timp magic și nebunesc.

Performance-ul a fost pentru tine încă un mijloc de a negocia situația asta imposibilă. La început, colaborarea cu Irina în cadrul Biroului de cercetări melodramatice a fost ca un joc cu suprafața în stil Baudrillard, un amestec de referințe care să te ducă cât mai departe de local – și de localizabil. Într-o configurație neobișnuită, pe o scenă care era în cel mai bun caz politică într-o manieră didactică iar în cel mai rău ignorantă față de orice posibilitate de transgresiune, voi două erați inteligibile doar outsider-ilor, jucând o ironie deadpan la o distanță sigură față de dramă, ca o fantezie ce nu putea fi cuprinsă. Un echilibru fragil ce a colapsat când urgența lumii artei s-a făcut văzută. Prin imaterialitatea pentru care ai luptat, împotriva unei corectitudini retrograde, ai trezit dorință în mințile celor pe care speranța i-a părăsit – iar aceștia nu puteau decât să vă coopteze. În spații sigure precum PAF sau ImpulsTanz, teorie = practică = viață = teorie. Mai departe, solipsismul a devenit poziția ta politică.

Un suflet neliniștit prins în diverse Entități Estetice – vreau să povestesc acum despre magia Black Hyperbox și cum eram de acord cu tine, prin practica mea proprie, că arta contemporană e aceea care creează cadre. Desigur, echivalențele între termenii de mai sus ne păreau multora îndreptățite, iar tu ai reușit să adaugi tensiunea performance-ului pentru a deplasa liniile de confort. Ne aflam, din nou, înăuntru, dar pe un teren fertil: mințile noastre făceau călătorii incredibile, iar corpurile, deseori abstractizate prin mișcare, se conectau la coregrafia universului. Însă tu, Alina, deja alunecai înspre situația imposibilă a artei ca viață, iar de data aceasta fără umorul de la Congresul pesimismului. Cereai un adevăr, precum în drama noastră națională, în care Iona își spintecă propria burtă când realizează că dincolo de burta balenei se află doar o altă burtă a balenei.

După cum remarcă Negri, există doi Agamben, unul paralizat de „orizontul totalitar și static” și cel în a cărui gândire „dialectica e cu adevărat depășită deoare biopoliticul e traversat intern”. [ii] Aceasta este poate contradicția ce ne definește pe noi, subiecții periferici, mai ales după ce am decis să înțelegem, să vorbim despre și, în final, să luptăm împotriva gândirii occidentale. Viața experimentală vine cu un scenariu, complet redactat de la interpelarea zeilor până la salvarea finală. În jocul acesta din start pierdut ne rămâne doar, în cuvintele lui Buden, „mizeria prinsului din urmă” – și vreau aici să îți laud curajul de a lupta pe teren inamic, voința de a schimba însăși întrebarea. Ai fost sub influența dorinței moderniste către puritate, o demonstrație eroică a ceva ce lumea a abandonat dezgustată de sine. Te-am pus în rând cu hibrizii, iar modul în care traversai disciplinele i-a păcălit pe mulți în a-mi da dreptate – însă claritatea matematică a gândirii tale ar fi trebuit să mă facă să realizez mai curând că tu aparțineai lumii serene a modrnismului, o abstracție căreia i-ai dat viață. Biopolitica era o realitate violentă căreia nu voiai să i te conformezi. Într-un anumit sens, nepermițându-ți să te hibridizezi, te-ai decuplat de la o lume ce nu avea să fie niciodată pură. Când mă uit la deciziile recente ale Irinei, pornind din punctul în care s-a oprit Biroul, văd cum negocierile ei cu impuritatea iau forma umorului – și mi doresc să ne fi putut întâlni cu toții pentru a-ți transformăm surâsul delicat într-un râs al iubirii de sine și al jocului.

Femininul întrupează viața experimentală: extazul e singura modalitate a experienței, iar bucuria îți este interzisă. Sacrificiu fără râs, moarte fără viață. Dragă Alina, nu mai faci parte din lumea asta ca să-ți pot cere să răspunzi acestor gânduri – pot doar să-ți spun că alegerea ta e acum parte din istoriile noastre.

[i] Benjamin, W., „Critica violenței”, apărut în Walter Benjamin, Jacques Derrida, Despre violență, Traduceri de George State și Bogdan Ghiu / Ediție îngrijită de Ciprian Mihali, Idea Design &Print, Cluj, 2004, publicat cu acordul editurii la http://www.criticatac.ro/critica-violenei-walter-benjamin/

[ii] Negri, A., „The Discreet Taste of the Dialectic”, în Calarco, M., DeCaroli, S. (coord.), Giorgio Agamben. Sovereignty and Life, Stanford University Press, 2007, pp. 118-119. În original: „the dialectic is truly overcome because the biopolitical is traversed internally”.

Le sunt recunoscătoare Irinei Gheorghe și Vedei Popovici pentru sprijinul pe care mi l-au acordat la scrierea acestui text.

Traducere din engleză de Rareș Grozea.