Sexomarxiștii în România sunt un grup de oameni care au un public ostil. Ei au tot felul de bube cum ar fi ideologia de gen, marxismul, gaynessul, lipsa de vână românească, ca să le identificăm pe cele mai vizibile. Nu-i de mirare, ei sunt un fel de belea și pentru cei care apară românitatea de vestul colonizator și de îndrăgostiții de vest care sunt deranjați de corectitudinea politică.

Nu prea își fac prieteni sexomarxiștii, nu-i așa? Ei sunt ca amicii din liceu care nu erau foarte cool și care nu înțelegeau că trebuie să aduci o floare profei de istorie ca să treci. Dar sexomarxiștii locali au și ei omologii lor în universitățile angloamericane. Persoanele amintite sunt multe și par că se ignoră unele pe altele. Cartea lui McKenzie Wark nu este numai despre această ignorare reciprocă, ci și despre orientarea lor de a deveni suverani pe propria bucățică de sexomarxism. Provocarea pe care ei (pentru că Wark este un ei) ne-o pun în carte este următoarea: poți să îți imaginezi un proces de producție care s-ar muta dincolo de o versiune suverană și individuală de teorie critică? Ar produce în comun prietenii lui Žižek cu anarhiștii de gen cărora le place Paul B. Preciado, cu marxiștii cărora le plac autonomiștii care s-au născut în Italia neorealistă (cum sunt Bifo Berardi), cu tehnomarxiștii care nu cred în caracterul agentic al acțiunii umane? Wark ne spune: păi, trebuie să discuți cu tovarășii care și-au petrecut ultimii douăzeci de ani în lupte asemănătoare să producă ceva ce poate fi numit un intelect general.

Intelecte generale e ca un film făcut în anii ’70 în România socialistă, unde personajul rău e acuzat că e prea individualist. Teoreticienii critici sunt chemați la treabă de Wark în maniera în care muncitorii din Beans and Dots ar fi chemați să clicăie împreună la laptopuri ca să genereze un nou proces de producție. O versiune românească a experimentului lui Wark ar fi ca o chemare la colaborare între cei care scriu și muncesc la Scena9 și Radio România Cultural cu cei de la dezarticulat, pe podiumul de la One World Romania, și să fie jurizați de cei de la Macaz și Observatorul Cultural. Evident, răspunsul la un astfel de experiment este „nu chiar”. Wark vrea să încerce, dar jocul e deja aranjat. Autorii cred că răspunsul la întrebare se află într-un tehnomarxism fără multă capacitate de acțiune umană, dar ei pretind că pot deturna capitalismul către țeluri egalitariste. Din punctul lor de vedere, ceilalți sexomarxiști vor eșua să mai reducă din violența capitalismului pentru că nu îl înțeleg.

De ce nu îl înțeleg?

Prima problemă e Foucault. Wendy Brown e un critic al neoliberalismului, dar ea nu înțelege că critica ei influențată de Foucault este parte din războiul rece care a generat situația actuală. Foucault este un prieten bun al anti-marxismului global. Judith Butler are problema opusă. Ea nu este îndeajuns de foucauldiană, pentru că nu înțelege că media produce corpuri și afecte care sunt deja alese pentru a fi reprezentate. Implicația e aici că proteste publice cum sunt cele Occupy sunt deja capitaliste pentru că sunt făcute să reprezinte moduri capitaliste de a acționa și gândi. Un gânditor mai interesant e Preciado, care ne propune că teoria queer și trans înțelege capitalismul. Futaiul Liber și Genul Deschis sunt posibile pentru că te poți opune societăților disciplinatoare dacă hăckuiești și devii trans. Până la urmă, teoria critică de tipul Foucault și Deleuze este pentru Wark un produs secundar al tehnologiei informatice: ele sunt deja un derivat al unui cod pe care nu l-am analizat încă. A doua problemă este că marxiștii autonomiști sunt ca o versiune datată a unui telefon făcut pentru alt proces de producție. Paolo Virno lucrează cu categorii depășite cum sunt omul și munca vie. Problema lui Maurizio Lazzarato e că discută despre subiectivități capitaliste, dar e prea abstract să ne ofere o hartă a schimbărilor actuale din tehnologie și subiectivitate.

Cartea ne indică direcții de gândire care merită parcurse. Cine sunt eroii lui Wark? Ei sunt autorii care înțeleg că agențialitatea umană e supraevaluată și că ordinea capitalistă poate fi deturnată colectiv de la îmbrățișarea fetișistică a valorii de schimb. Amy Wedling ne propune să vedem cum tehnologia ne oferă condițiile să acționăm și rezistăm în capitalismul actual, iar Karatani ne spune că organizarea colectivă și împărtășirea informației e o tactică să înfruntăm capitalismul global. Angela McRobbie ne sugerează acțiunea stradală cu fibre croșetate, Paul Gilroy ne spune de hibridizare ca răspuns la reificarea ideii de rasă, Jodi Dean vrea un simbolic (lacanian probabil) care produce subiecți egalitari și mai puțin ierarhici, Galloway ne învață că technologia computerului poate fi hăckuită, Donna Haraway ne spune că ne putem vedea ca trăind înconjurați de mici zei care se sparg încontinuu unii în alții.

Cartea e o colecție de cursuri concentrate pe gânditori individuali și poate fi citită așa. Sau nu. Ce e important în metoda lui Wark este că ne îndeamnă să-l uităm pe Foucault, să ne întoarcem la problema tehnologiei și a muncii, să fim sceptici în legătură cu rezistența față de putere, să fim ușor încrezători în politica deturnării și transpunk.

O să le placă cartea sexomarxiștilor locali? Greu de crezut, probabil că nu. Îi lipsește cărții o investigare a istoriei, și mai ales a dinamicilor coloniale și imperiale, așa că cei care se adună la Telciu nu o s-o citească. Nu-i pasă de rasializare și etnicitate, așa că decolonialiștii și anti-rasiștii vor fi sceptici. Nu menționează istorii ale muncii, socialismului și vânătorii anti-comuniste, așa că activiștii locali interesați de socialismul din Romania nu o vor găsi folositoare. Singurul grup care ar putea fi interesat e cel format din teoreticieni și artiști media care vor să gândească cu categorii marxiste. Și de asta citești tu acum recenzia asta în Revista ARTA.

McKenzie Wark, Intelecte Generale: Douăzeci și unu de gânditori pentru secolul douăzeci și unu (Tracus Arte, 2018, traducere coordonată de Vasile Mihalache).