Ultima expoziție a Liei Perjovschi deschisă în spațiul Galeriei Ivan din cadrul Atelierelor Malmaison, sub incitantul titlu: Culori. O pictură deconstruită solicită o întoarcere la culoare în toată complexitatea și imaterialitatea sa, ca lungime de undă, pigment și afect. După o jumătate de viață încastrată în culorile comunismului, în nuanțe de gri, după o pandemie în care cotidianitatea ne-a fost tuturor mediată de ecrane, filtre și codificări RGB, nevoia artistei de reconectare la verdele frunzelor, la sângeriul fructelor de pădure, se dovedește o cură necesară. Această operațiune nu este însă nici simplă nici automat hedonică. În era prefixelor post, puțini își mai fac iluzii legate de interpretarea așa numitei întoarceri la culoare ca o simplă transfuzie de optimism ori ca o romanțioasă refugiere în natură (la drept vorbind singurele frunze verzi din expoziție sunt cele de pe un fragment de material decupat din primul așternut cumpărat de Lia de la IKEA).

Mai degrabă, ceea ce artista livrează în contextul acestei serii de fragile obiecte din hârtie sau materiale textile, fotografii luate de pe net și pânze de mărimea plăcilor de faianță pe care intervine cu cerneală, culoare, zeamă de fructe de pădure, avocado sau cafea, reprezintă o captivantă analiză asupra modului în care afectele și culorile influențează structura discursului, fie acesta artistic sau politic. Constatăm de altfel că întreaga creație a Liei Perjovschi, fie că este vorba despre performance-uri, fie despre picturi, instalații și obiecte ori despre celebra arhivă AAC/CAA (Arhiva de Artă Contemporană înființată în 1985 / Centrul de Analiza Artei demarat în 1999), se structurează ca un relevant argument în favoarea tezei că arta, dacă a supraviețuit șirului de condamnări la moarte (de la Hegel la Heidegger), nu poate subzista în contemporanitate decât ca artă socio-politică. Ceea ce nu înseamnă deloc că și-ar fi pierdut transgresiunea și poezia. După cum afirma însuși Jean-Jacques Gleizal, autorul celebrei Arta și Politicul, „Beuys și ceilalți sunt niște poeți și numai astfel pot fi cu adevărat sculptori ai socialului.”

Prin urmare, nu greșim afirmând că arta Liei Perjovschi este poezie. Scriind asta îmi vin în minte două pânze de mărimea plăcilor de faianță pe care artista figurează din câteva linii scamele negre ce ne apar în albul ochilor atunci când ne încumetăm să privim spre soare, spre o suprafață de lumină. Mă gândesc de asemenea la lucrarea de dimensiuni mai mari care pare o explozie solară în nuanțe de galben și brun dar pe care Lia o deconspiră a fi povestea unui pumn: încasat de la posibili „părinți”, „maeștri”, bătăuși din copilărie și alte persoane „încărcate de autoritate”. Se alătură cele două mici pânze care ironizează subtil succesul de piață al ”școlii de la Cluj”. Toate aceste lucrări încapsulează sentiment și desigur culoare dar, exemplar și neașteptat, recuperează totodată sensul de inconștiență metafizic-inspirată dat “Poeziei” de romanticii germani, curajul transgresiv al lui Hölderlin de a te juca pe tine însuți de dragul adevărului, cu riscul de a te pierde, curajul ulterior al lui Beuys de a-ți face propria școală dacă Academia nu te merită. În acest mod își întemeiază artista poetica și critica socio-politică, mereu la limita corpului și a îndrăznelii, în afara cercurilor puterii și a micilor favoruri (premii, ateliere), creându-și propriile instituții și propriile curricule de istoria artei atunci când în jur materialele și cunoașterea lipsesc, lăsând în urmă maeștrii și “tătuci” abuzivi, cucerind de una singură teritorii îndepărtate, bienale și expoziții la a căror selecții adevărul încă primează.

Înțelegem că pentru Lia Perjovschi culoarea recuperează cele mai pure conotații ale libertății politice sau artistice, ironizând astfel atât stridentele codificări neoliberale ale mărfurilor argintii, citron sau magenta, cât și mimesisul artei vizuale academiste, în acord cu îndemnul inspirat al lui Baudelaire: vreau câmpii colorate în roșu și copaci colorați în albastru! Alăturarea de părintele cosmopolit al romantismului, al modernității și al paradisurilor artificiale nu e întâmplătoare. Debutând în anii ‘80 în contextul întâlnirii neo-expresionismului cu „decadentele” valuri intermediale, Lia Perjovschi preia în complexa țesătură estetică a proiectelor sale o deschidere către demersul centrat pe corp, pe colajele de materiale sărace, democratizare și impact mediatic, pe serialism și mai ales pe expresia trăirii brute, nedisimulate.

Acest tip de trăire comentat în definiția baudelairiană, potrivit căreia poezia și pictura exprimă același lucru pe care îl exprimă confuz emoțiile, strigătele, lacrimile, sărutările, mângâierile, reapare la Lia Perjovschi, în primul rând în lucrările extrase din proiecte mai vechi: seria de Umbre, siluete 2D de pânză subțire, agățate pe umerașe gata de a fi purtate la ocazie, asemeni unor măști, unor heteronimi sau identități multiple, seria de sculpturi din carton și material textil intitulate Costume ori manechinul tridimensional, Păpușa, care replică corpul artistei evitând a arăta orice fel de trăsături, de afecte pe chip. Câteva prețioase lucrări din seria Costume (Hărți de impresii), fragile mulaje ale corpului artistei cu intervenții grafice sau textuale, au fost incluse și în solo show-ul de la Art Basel organizat aproape simultan de aceeași galerie Ivan. În expoziția de la Basel Costumele sunt însoțite de documentări ale performance-urilor din perioada 1988-1994, axate și acestea pe corp și afect, pe legături și comunicări discrete ce revelează importanța acordată de Lia situării în relație cu celălalt, cu lumea și cunoașterea, cât și coordonării corpului individual cu corpul social. Nu fără importanță în această hartă afectivă este relația personală cu galeristul Marian Ivan și curatoarea Diana Ursan, care susțin cu metafizică grijă demersurile Liei încă din 2016.

Întorcându-ne la expoziția de la Malmaison, seria de pânze de mărimea faianței, dispuse circular și echidistant, alături de mici extrase din dezbateri social media, readuce în discuție mecanismele arhivei, capacitatea acesteia de a rescrie istoria, de a fixa memoria recentă cât și datoria artistului de a activa ca mediator al evenimentelor socio-politice importante. Imaginile de pe ultimul perete, dedicat războiului și copiilor care i-au căzut victime în Siria sau Ucraina, reprezintă o inevitabilă întoarcere la paleta de griuri, la alb și negru – culori ale morții în culturi orientale sau occidentale. Imaginile acestor copii care acoperă ochii păpușii sau ridică speriați mâinile sus în fața camerei de filmat luate drept armă, copii pierduți (în urma unui accident, în noi înșine sau în lume), copii pe care i-am dorit dar nu i-am putut avea ori i-am avut dar nu i-am putut iubi destul, reactivează conotațiile deținute de arhivă în zona răului și a morții (Derrida, Mal d’Archive).

Structura circulară a discursului permite totuși o depășire (chiar dacă iluzorie) a acestui perete al durerii. Întorcându-ne către intrare descoperim o strălucitoare pereche de ochelari 3D, o invitație de explorare a lumilor virtuale, a metaversului care deschide înaintea noastră ultima Societate a spectacolului, noi specii de simulacre și paradisuri artificiale. La o privire atentă descoperim în jur o mulțime de culori asumat artificiale: un eșantion cu nuanțe atent codificate, o pictură galben citron panotată aproape de podea, două cutii cu sfere magenta, cyan și alte culori asociabile esteticilor Vapor Wave, NFT și altor evaziuni digitale.

Se trasează astfel o inedită punte de legătură între neo-expresionismul practicat în comunism, unde infuzia de culoare se baza pe plicuri, timbre, ambalaje din vest, pagini și reclame rupte din rarele reviste străine care ajungeau în țară, proiectele anilor ‘90 bazate pe tehnologii xerox de copiere rapidă (aplicate în tranziția economică și politică dar și în recuperarea istoriei artei), respectiv estetica media centrată astăzi de Hito Steyrl în jurul imaginii sărace.

Expoziția poate fi în concluzie interpretată ca un manifest de eliberare a culorii în epoca neoliberală a codificărilor mediatice și digitale, în care roșul, galbenul sau portocaliul au devenit codurile fricii, ale separării și ale interdicțiilor diverse. Pentru a ne opune afectelor mediatice, valurilor de teroare ale oceanelor media, culoarea și sentimentul trebuie recuperate. Alături de Lia Perjovschi, ne vom elibera astfel, cu toții, de albastrul UE, de galbenul PNL-ist, de roșul PSD-ist dar și de roșul garoafelor depuse de Putin la ceremonii naționaliste ce readuc la prezență „fiorul” epocii ceaușiste. Vom căuta în schimb în jur propriile noastre culori și nuanțe, vom recupera de la fenomenologi materia ca materie, culoarea în și pentru sine, cât și sentimentele autentice, greu de redus la seturi de emoticoane sau frici declanșate de coduri portocalii de caniculă și coduri roșii de pandemie sau furtună.