Două sate de pe litoralul Mării Negre au devenit, în imaginația românească, sinonime pentru ideile de refugiu exotic și libertate creativă, însă nu știm cum s-a ajuns la asta. Știm doar că retragerea în satele de la mare a adunat laolaltă mai multe seturi de interese, de la izolarea artistului/ei împotriva turismului de masă (ca în cazul generației anilor 1960, cu Nina Cassian și Geta Brătescu) la „hai să salvăm Vama Veche” (o deviză a ecologiștilor în fața pericolelor uniformizării și colectivismului). Mai știm și că refugiul local este o țintă în mișcare, de când spații noi, precum Krapets, au devenit hot spots ale izolării și producției artistice.

Ambele sate sunt în în procesul de a deveni stațiuni cu o industrie înfloritoare a serviciilor. Se poate că gentrificarea capitalistă vine în urma artiștilor, cum a fost cazul în Brooklyn și în alte spații reinventate ale capitalismului global. Se poate că artiștii sunt avangarda capitalului, astfel că aceștia au de câștigat din introducerea forțelor pe care le resping și disprețuiesc. Însă pare a fi un mister de ce imaginația românească a constituit aceste spații drept exotice, spații plasate atât în afara cât și înăuntrul imaginarului național. Fascinația pentru un nou teritoriu (Dobrogea) care a devenit parte din Regatul României în epoca expansiunii imperialiste ar fi parte din răspuns.

De la aproape către departe nu oferă răspuns la aceste întrebări, însă pune la dispoziție o arhivă de obiecte de artă care să-l facă pe vizitator să vadă lucrurile în altă lumină. Expoziția oferă astfel viziunea iubitoare a unui ochi antrenat în antropologie și istoria artei, care încearcă să pună laolaltă obiecte pentru a crea o percepție inovatoare a spațiului. Cartografierea este o operațiune de organizare și clasificare, însă expoziția nu încearcă atât să ofere o grilă de lectură, cât să creeze o structură afectivă care să-i ofere vizitatorului o înțelegere mai amplă a semnificației acestor spații. În centrul expoziției se află câteva structuri din lemn și metal (proiectate de Alex Axinte) care au rolul de a recrea structura unei escapade la litoral. Deoarece De la aproape către departe se află panotată la Muzeul Țăranului Român, curatoarea Iuliana Dumitru a ales să pună laolaltă obiecte populare și de avangardă pentru a recrea experiența unui mediu în care coabitează artiști, scriitori și săteni. De aceea vedem, de pildă, obiecte improvizate de către săteni, precum țesături românești și tătărești, scaune pictate, obiecte lipovene de cult, alăturate unor imagini cu corpuri la plajă (redate în cărbune de Geta Brătescu) și fotografii ce îl întâmpină pe vizitator cu forța lor remarcabilă chiar de la intrarea în expoziție (semnate de Adrian și Alexandru Maftei).

În completarea amestecului de cultură înaltă și populară, spațiul conceptual se dezvoltă prin jocul cu alte seturi de opoziții, precum orașul industrial vs. cel litoral. Prima fotografie a expoziției, făcută în anii 1980 de către Viorel Simionescu, prezintă două femei în costum de plajă, în spatele cărora, în fundal, lucrează macaralele socialiste. Vizitatorul este apoi încurajat să vadă scurtmetrajul 2 Mai evening, unde urbanitatea și sofisticarea turiștilor contrastează puternic cu mediul înconjurător. Tablourile făcute de Anamaria Smigelschi și Constantin Pacea oferă de asemenea un contrast urban față de peisajul rural. Puterea acestei combinații stă în capturarea magiei acestui spațiu din alt timp, ce transcende binarul convențional.

Dacă ar fi să menționez părțile mele favorite din expoziție, aș putea spune că m-a frapat finalul filmului După sezon, făcut de Miruna Târcă în 2006. Panotarea acestui obiect este strategică, semnalând sfârșitul produselor de artă convenționale bazate pe distincția dintre cultură înaltă și joasă. Scurtmetrajul se axează pe imaginea satelor în lipsa turiștilor și artiștilor, creând un alt imaginar, la care turistul nu are acces. În timp ce filmul, după cum era de așteptat, înfățișează săteanul dubios sau pescarii, filmul are momente în care pune la îndoială percepțiile obișnuite despre populația locală. Când regizoarea îi ia interviu unui sătean, acesta vorbește despre cum s-ar duce la pescuit, ar veni înapoi, ar sta la bar să bea ceva, ar ieși, ar citi o carte, apoi iar la pescuit, apoi iar citit o vreme îndelungată. În această scenă, se pare că nu mai ține opoziția dintre sătenii needucați și artiștii stilați. Suntem martori, în schimb, la o parte din timpii morți ai unui sătean care apreciază rutina cititului în timp ce privește marea.

Alte obiecte care mi-a atras atenția au fost desenele prezentate ca diapozitive, fascinante deoarece operau cu un sentiment straniu al timpului. Desenele de Geta Brătescu și Cristian Pepino, făcute în anii 1960 și, respectiv, după 1980, par plasate într-o structură care nu mai este contemporană. Tehnologia diapozitivului, pe care eu aș plasa-o în anii 1980, reprezintă un mod fascinant de a vorbi despre trecut fără înțelegerile noastre contemporane ale tehnologiei.

În final, am părăsit expoziția cu gândul că dacă aceasta i-ar fi abordat pe săteni printr-o prismă sociologică mai amplă, aceasta ar fi fost mult mai de impact. Paradisurile pierdute și stațiunile sunt un mod convenabil de a vinde locuri atractive capitaliste, iar, precum Brighton, Hamptons, Odessa, Vama Veche și 2 Mai încep să-și construiască propriile mitologii naționale. Artiștii critici pot și trebuie să articuleze mai bine de ce povestea sătenilor pierduți trebuie să intre în dialog cu alte spații globale ale expansiunii capitaliste.

Expoziția De la aproape către departe. Cartografieri vizuale ale spațiului 2 Mai și Vama Veche a avut loc la Muzeul Țăranului Român în perioada 15 octombrie – 15 noiembrie 2020.

Traducere de Rareș Grozea