De

Desculț prin iarbă și cu capul în nori

„Când norii trec între soare și peisaj, verdele pădurilor va avea umbre prea puțin deosebite între ele, iar deosebirile dintre clar și obscur la lumini vor fi mici. Fiind luminate de marea lumină a bolții cerului, umbrele izgonite se ascund spre mijlocul arborilor și prin acele părți care răsfrâng întunecimea pământului”.

Leonardo Da Vinci, Tratat despre pictură, Ed. Meridiane Bucureşti, 1971

 

Îl cunosc pe Doru Tulcan de la începutul anilor ’70 când mi-a fost profesor la Liceul de Arte din Timișoara. Făcea pe atunci parte din Grupul Sigma și mi se părea foarte talentat, îndemânatic și cu multiple abilități tehnice. Fotografia, filma, developa și monta ce a filmat, tăia bucăți de aluminiu pe care le asambla în structuri constructiviste sofisticate, combinate cu rețele de sârme lipite cu letconul. De formație sculptor, era un virtuos al noilor tehnologii de la acea vreme. Chiar fotografiile care inițial aveau rolul de a documenta anumite structuri tridimensionale, acțiuni de-ale lui sau colegilor de grup, sunt în sine imagini plastice, fiind mult mai mult decat simple documente. Ulterior, în anii ’80 chiar am făcut împreună cu el și Constantin Flondor câteva proiecte colaborative, din zona earth (sau land) art dar și mail art, și care implicau într-o mare măsură fotografia.

Doru Tulcan s-a născut la sat, e copil de preot și a crescut în natură, departe de zgomotul orașului. Când însă părinții l-au trimis să studieze la gimnaziul și liceu la Timișoara, el a fost atât de fascinat de forfota, tehnologia și zgomotele orașului încât în primele săptămâni, în loc să se ducă la școală se plimba ore întregi cu tramvaiul…

Acest amuzant amănunt biografic timpuriu a prevestit o lungă și fructuoasă perioadă în care elevul, studentul și tânărul artist Doru Tulcan avea să o petreacă în stransă legătură cu mediul urban, făcând proiecte pentru spațiul urban și locuitorii săi, ce implicau sculptura, designul, arhitectura, filmul experimental, fotografia și tehnologia în general. Toată această prodigioasă activitate artistică a fost dublată de una de educator, împărtășind din cercetările sale artistice numeroaselor generații de elevi și studenți pe care i-a îndrumat de-a lungul anilor.

Pe la începutul anilor ’80, într-un context politic tot mai sufocant și într-o Românie tot mai apasată de un regim dictatorial, interesul lui Doru Tulcan avea să se mute încet dar hotărât de la proiecte sociale, ce deveniseră tot mai mult controlate politic spre căutări spirituale în care natura era o interfață sau un drum ce unea prezentul cu eternitatea.

Un moment de cotitură în acest drum cred că a fost practica cu elevii de la Liceul de Arte din Timișoara pe care a organizat-o împreună cu Elena Tulcan la Strungari (jud. Alba) în vara anului 1975. Atunci elevilor (printre care am avut șansa să mă număr și eu) nu li s-a mai cerut să reprezinte peisajul sau detalii ale acestuia folosindu-se de pensule sau creioane cu care să picteze și să deseneze pe pânză și hârtie ci să observe natura și să o continue prin intervenții în spiritul acesteia însă în mod nemijlocit, folosindu-se de roci, baghete de lemn, brazde de pământ, apă, fân, etc.

La fel ca toți participanții la acea tabără am trăit o interacțiune extrem de profundă, sinceră și neobișnuită cu dealurile, copacii, pârâul, bolovanii din acel loc. Pot spune, după aproape 50 de ani că a fost un punct de deschidere în relația mea atât cu natura cât și cu arta.

Și preocupările lui Doru Tulcan au continuat de atunci să fie tot mai legate de natură. Transpunerea în artă a acestui interes s-a făcut inițial mai mult prin fotografie, apoi prin desen, serigrafie și ulterior prin pictură.

În anii din urmă, artistul își petrece din ce în ce mai mult timp din nou la țară, la Brebu, o zonă minunată din sudul Banatului, situată între dealuri. Acolo el meșterește prin ogradă și livadă, tunde iarba cu tractorașul, și… privește și pictează pomi, căpițe, dealuri și nori, tot mai mulți nori.

Norii au fost din totdeauna și continuă să fie fascinanți pentru artiști. Voi numi doar câțiva, dintre clasici: Tițian, El Greco, Constable, Turner, Caspar David Friedrich, Georgia O’Keeffe, dar și artiști contemporani ca Gerhard Richter, Anish Kapoor, Antony Gormley, Geoffrey Hendrics, Karen LaMonte sau Berndnaut Smilde.

Pentru unii fotografi sau teoreticieni ai fotografiei, norii, la fel ca și fotografiile pot sugera echivalenţe (equivalents) sau simboluri ale realității. Alfred Stieglitz, Minor White[1], Vik Muniz şi alţii au fotografiat şi teoretizat pe această temă. Chiar şi noul model de generare video dezvoltat de compania OpenAI, lansat pe piaţă la începutul anului 2024, a fost introdus publicului printr-o imagine ce reprezintă numele produsului – SORA (care în limba japoneză înseamnă CER) scris cu litere ce par făcute din nori.

De ce îi atrag norii pe toți acești creatori și pe mulți alții, fie că sunt pictori, sculptori, artiști multimedia sau fotografi? Explicațiile cu siguranță că variază de la caz la caz, și sunt de ordin estetic, religios și chiar politic.

Nu l-am întrebat niciodată pe Doru Tulcan de ce pictează în ultimii ani cu predilecție nori, de ce s-a întors la natură printr-o tehnică tradițională și nu a continuat să facă proiecte multimedia, la granița dintre arhitectură, design și instalație.

Am observat însă că odată cu trecerea timpului, amintirile din anii copilăriei, cu seturile de valori dobândite atunci devin din ce în ce mai pregnante și sunt determinante pentru modul de raportare la realitate în perioada senectuții. Educația religioasă primită de la părinți în primii ani de viaţă, faptul că a crescut la țară în proximitatea naturii cred că sunt elemente care marchează profund această perioadă din viața omului și artistului Doru Tulcan.

 

[1] Minor White – Equivalence: The Perennial Trend, PSA Journal, Vol. 29, No. 7, pp. 17-21, 1963

POSTAT DE

Iosif Király

Iosif Király este unul dintre cei mai renumiți artiști care lucrează cu fotografia în România. Lucrările sale investighează relația dintre percepție, timp, sincronicitate și memorie prin in...

Comentariile sunt închise.