Expoziția lui Dan Mihălțianu de la NR Projects Berlin prezintă cea mai recentă versiune a instalațiilor lui cu bălți negre, umplute recent cu alcool distilat de o mașină tradițională, realizată chiar de artist. Instalația minimală, dar de efect, care a fost prezentată la început în atelierul său în 1984 sub titlul „Canal Grande”, a avut numeroase versiuni în mai multe contexte, iar artistul i-a atașat o sumedenie de interpretări și funcții. Legatură din prezent cu Berlin Food Week se poate sa nu fie cea mai grăitoare în privința straturilor acumulate nu doar semantic, dar și în timp – aceste straturi pot fi privite din punctul de vedere al imaginilor reflectate de suprafața neagră a bălții în peste 30 de ani.

În anii 80, o mână de artiști români treceau la new media, video mai ales, pentru a-și înțelege trecutul și pentru a se reconecta cu prezentul global. Video-ul este un medium definit de fluiditatea sa, atât tehnică cât și estetică – lichiditate este deci un cuvant cheie, conectat cu reflectările teoretice ale lui Bauman asupra condiției post-moderne. Ca parte din subREAL, unul din cele mai influente grupuri experimentale ale României în acea perioadă, Mihălțianu lucra cu video și instalație, axându-se pe probleme personale și de identitatea colectivă. Instalațiile lui solo, deja din anii 80, erau de o natură mai degrabă senzorială și vizuală, dar căutau un mod de expresie semnificativ pentru tema identității. „Canal Grande” este una din acele propuneri artistice care este deja perfect coerentă din punct de vedere al conținutului și al prezentării.

Fotografia alb negru care documentează – sau mai degrabă reprezintă – lucrarea, arată ceea ce pare a fi suprafața unui vas plin cu un lichid de adâncime infinită, care reflectă zidurile lipsite de imagini ale unui coridor din atelierul artistului. Este ușor să-ți fugă gândul la referințe din istoria artei pentru această operă – la urma urmei, arta a fost supranumită oglinda naturii pentru aproape întreaga perioadă dinaintea modernismului. Mai ales artiștii și teoreticienii renascentiști au propus speculații extraordinare despre valoarea acestei relații, luând în considerare toate variabilele sale, de la tipul de suprafață în cauză până la definirea realității pe care s-ar putea fonda o astfel de relație. În cazul suprafeței negre nemișcate a lui Mihălțianu, care aici reflectă un cadru simplu, te întrebi imediat dacă reprezintă un loop de indentitate sau dacă, dimpotrivă, oferă o ieșire rapidă din toate chestionările personale către o serie nesfârșită de contexte. Statement-ul artistic leagă lucrarea cu un aparat de frică și control din acea vreme, canalul Dunăre-Marea Neagră, unde așa-zișii inamici ai statului erau trimiși pentru a munci forțat. Presupun că aceasta referire era mai frapantă atunci. Între timp s-a diluat în coordonate mai abstracte.

Este semnificativ faptul că gestul definitoriu al acestei instalații a devenit repetiția – lucrarea este infinită sieși, fiind simultan diferită de fiecare dată în funcție de imprejurări. Așadar, poate sa fie un statement politic, un apropo către domeniul economic, un comentariu asupra vidului lumii contemporane, ș.a.m.d.

Pot să mă gândesc la o lucrare ce conține aceleași ingrediente, „20:50” a lui Richard Wilson, expusă permanent la galeria Saatchi, o baltă de petrol care ocupă o cameră întreagă și reflectă tavanul într-un cadru uluitor. Dar această lucrare are conotații datorită petrolului și ghidează privitorul către o înțelegere mai dramatică a economiei ca spectacol și fascinație. „Canal Grande” propune un comentariu mai subtil asupra situației noastre curente, venind de la un artist care a lucrat mai întâi într-un cotext marginal și este nerabdător să reflecte asupra validității poziției sale, indiferent dacă este asumată sau impusă. Instalația gândită în 1984 apare atât ca o matrice pentru din ce în ce mai multe prezentări publice, cât și ca cea mai sinceră prezentare – o suprafață care poate susține toate semnificațiile prezentate mai sus fără a se epuiza.

Instalația de la NR nu are nimic din spectacularul lucrării de la Saatchi, nici intimitatea lui „Canal Grande”, iar atenția cade aici asupra tipului de lichid care umple balta – alcool produs în mod tradițional – prezentat alaturi în recipiente de sticlă într-un colț al camerei. Bănuiesc că acest strat are legătură cu rădăcinile artistului, un alt aspect care întărește ideea că această lucrare este un autoportret, sau cel puțin un portret al unei generații așa cum este văzută de un om. Într-un fel, cea mai puternică calitate a operei, abilitatea de a genera nenumărate înțelesuri – de a reflecta literalmente orice aspect al realității – este scurtcircuitată de intervenția acestui element anecdotic care trebuie adresat odata ce ai aflat de prezența sa. Ce rămâne de făcut cu o lucrare abstractă, dar ce poate fii materializată la infinit, atunci când trebuie confruntată cu o narativitate foarte precisă care are tendința de a o confisca? Nu este neapărat necesar ca una să o altereze pe cealaltă. Din punctul meu de vedere, spiritul este numele unei variabile a realității, nu un mix de fructe putrede distilate.

Dan Mihălțianu, Liquid Economy, a fost la NR Projects Berlin în perioada 20 iunie – 21 iulie 2015.