Când am intrat pentru prima dată în atelierul Gloriei Grati, printr-o grădină aflată în plină floare, am avut senzația că pășesc într-un spațiu suspendat între realitate și mit. Pe pereți și pe mesele de lucru, aripi (de păsări sau poate de îngeri), ochi ceramici adunați în coșuri grămadă și fragmente de corpuri păreau desprinse dintr-o arheologie imaginară. Practica sa îmi produce senzația unei lumi în care pământul ars păstrează urmele unui arhetip originar, cum mărturisește chiar artista: „Analizându-mi în linii mari creația artistică, pot remarca abordarea cu precădere a formelor line, organice cu rotunjimi, sferoidale sau figurative; urmăresc să transmit mesaje legate de protecție, vigilență, introspecție, folosind simboluri arhetipale, cum ar fi ochiul, aripa, cheia, norul, inima sau diverse personaje, în special cele feminine inspirate din preistorie. Îmi plac armoniile cromatice și nuanțele naturale, iar pentru decorare folosesc patina ce amintește de forme arheologice accentuând valoarea terestră-arhetipală”.

Aripile desprinse de trupuri, ochii fără chip, pisica ce se strecoară printre obiectele ceramice gata parcă să se prăbușească și cuptorul de ars ceramică transformă atelierul într-un loc al metamorfozei. În jurul cuptorului se concentrează așteptarea: lutul urmează să treacă prin foc pentru a-și schimba definitiv natura. După această primă vizită, i-am urmărit parcursul artistic în numeroase expoziții personale și de grup, dar și activitatea pedagogică din cadrul Facultății de Arte și Design din Timișoara, unde predă ceramică.

Pe 13 martie 2026, i-am vizitat cea mai recentă expoziție personală, intitulată „Solaris”, prezentată la galeria Galateea din București, singura galerie din România dedicată artei ceramice și sticlei. Intrigată de noua serie de zeițe solare, care par să răstoarne imaginea tradițională a zeiței materne, telurice și lunare, am încercat să descifrez sensurile acestor noi lucrări.

Tema zeiței continuă o cercetare pe care Gloria Grati a aprofundat-o în teza sa doctorală, „Antropomorfismul arhaic și demersul artistic actual”. Studiind plastica preistorică, în special cultura Cucuteni și teoriile formulate de arheoloaga Marija Gimbutas, artista urmărește felul în care corpul feminin a devenit, timp de milenii, suport pentru reprezentările fertilității și reînnoirii, amintind de religiile politeiste ale vechii Europe, dominate de zeităţi feminine.

Statuete feminine, cultura Cucuteni

Gimbutas observa că interpretarea modernă a figurinelor neolitice este adesea limitată de propriile noastre prejudecăți culturale. Astăzi, asociem nuditatea cu erotismul și reducem reprezentările feminine la simple „figurine ale fertilității”. În realitate, corpul feminin avea o semnificație religioasă mult mai amplă. „Numeroasele forme artistice neolitice sofisticate care accentuează corpul feminin dezvăluie o sexualitate naturală și sacră, neglijată de cultura modernă.”

În arta religioasă, corpul uman simbolizează nenumărate funcții dincolo de cea sexuală, în special pe cele procreative, protectoare și dătătoare de viață. Cred că, în epocile timpurii, obscenitatea ca noțiune asociată corpului masculin sau feminin nu exista. Reprezentările corpului exprimau alte funcții, în mod special aspectele hrănitoare și procreative ale corpului feminin și calitățile stimulatoare de viață ale corpului masculin. Forța feminină, în ipostaza zeiței vegetației însărcinate, întruchipa în mod intim fertilitatea pământului. Însă arta sofisticată și complexă care înconjoară zeița neolitică formează un caleidoscop de sensuri în continuă schimbare: „ea personifica fiecare fază a vieții, morții și regenerării. Era Creatoarea din care a luat naștere întreaga viață – umană, vegetală și animală – și către care totul se întorcea. Rolul ei depășea cu mult erotismul”.^[1]

Zeițele din „Solaris”, asemenea celor neolitice, nu au cap, mâini sau labele picioarelor, însă siluetele lor sunt mai apropiate de anatomia corpului feminin contemporan. Pielea lor păstrează amprenta turtei de floarea-soarelui, care, privită de la distanță, amintește de solzii unui pește sau de pielea unei reptile. Aceste ființe hibride, situate la intersecția dintre regnul vegetal, animal și uman, sunt modelate din gresie ceramică și patinate cu oxizi de cupru și cobalt. Împreună, ele alcătuiesc un adevărat altar dedicat Marii Zeițe.

Credit foto: Verronica Negrilă.

Dar această Mare Zeiță nu mai este exclusiv una telurică. Capabilă de autogenerare și asociată tradițional cu fertilitatea pământului, ea devine aici o prezență solară. Gloria Grati inversează astfel o opoziție simbolică bine înrădăcinată în cultura occidentală, unde soarele este asociat principiului masculin, activ, iar luna, celui feminin, pasiv.

În centrul galeriei, se află turtele de floarea-soarelui, modelate din diferite tipuri de gresie și arse în nuanțe de negru, ocru și roșu. Acestea păstrează amprenta florilor culese de pe câmpurile din jurul Timișoarei: forme imperfecte, ciugulite de păsări sau fragmentate de timp. Așezate alături de volume ovoide care amintesc de planete și dispuse circular pe un suport suspendat, ele evocă un sistem solar miniatural.

Femeia devine ea însăși soarele, simbolul regelui, dătător de viață și lumină, steaua în jurul căreia gravitează întregul nostru sistem planetar. Trimiterea poate fi pusă în dialog cu Gaia, personificarea Pământului în mitologia greacă, mama Cerului (Uranus) cu care și concepe primii copii-zei. Echivalentul său roman, Terra sau Tellus, este, la rândul ei, zeița fertilității și a agriculturii. Atributul de „mamă” acordat acestor divinități depășește, însă, dimensiunea biologică, câteodată fiind atribuit zeițelor virgine și desemnează respectul datorat mamei-creatoare.

În această nouă serie, femeia-zeiță, o existență situată între uman și cosmic, revine ca simbol al fertilității universale și al creației. Prin argila ceramicii (unul dintre cele mai vechi și mai pământești materiale), elementul teluric este transfigurat prin foc și devine, astfel, solar.

^[1] The Living Goddesses, Marija Gimbutas. Editura University of California Press, 2001.