La intrarea în expoziția semnată de Tatiana-Fiodorova Lefter, ne pregătim să facem călătoria pe care artista a făcut-o de multe ori în copilărie, conturăm aceleași repere, aceleași trasee, plutim pe valurile unei hărți a amintirilor. În fața noastră se află o pânză, cu spații și texte desenate, este piesa centrală, este atât valul serpentin care ne înghite, cât și pânzele unei nave care ne va duce mai departe.

Acum suntem în căutarea reconstruirii călătoriei de colectare a urzicilor pentru terciul preparat frecvent de bunica și mama artistei, moștenim această călătorie prin jungla urbană și o parcurgem în solidaritate cu artista. Ceva profund personal devine o experiență colectivă și unificatoare. Artista nu este străină de a naviga între personal și colectiv, iar în acest proiect ea pune sub semnul întrebării veridicitatea unei narațiuni, optând pentru un fel de intersubiectivitate în locul unei pretinse obiectivități.

Puțin mai încolo, suntem nevoiți să ne oprim, intrăm în cabina de schimbat, așezată cu grijă pe o insulă de nisip, un fel de sanctuar, o cutie pătrată decorată cu atenție, parcă smulsă dintr-o plajă urbană de pe malul unui lac. Odată intrați în cabină, pierdem din vedere restul expoziției, iar prin limitarea câmpului vizual, ne putem cufunda în asocierea cu locul real de unde ar proveni o astfel de cabină. E ca și cum ar trebui să ne izolăm în acest mic fragment pentru a ne putea imagina locul de referință.

Per ansamblu, expoziția pare a fi o pătură tricotată din amintiri și obiecte citate, asamblată și creată în egală măsură, cu obiecte delicate și frumoase, fie ele sculpturi din ceramică sau acuarele fermecătoare, răspândite cu delicatețe peste tot. Spațiul pe care îl parcurgem pare o bibliotecă de amintiri, în care fiecare obiect sau construcție servește ca punct de intrare într-un moment sau o experiență specifică.

Există leitmotive, precum albastrul distinct al caselor și porților din Moldova, porumbul, natura care răsare prin structuri urbane abandonate, prezente în căutarea mai amplă a artistei prezentată aici din perspectiva unei analize postcoloniale.

Artista este o colecționară de obiecte consolidate sau smulse din mediul lor, așa cum sunt, obiecte care accentuează natura aproape întâmplătoare a ceea ce devine emblematic, a ceea ce ajunge să fie considerat „tradițional” sau „autentic” și a călătoriei pe care o parcurge, de regulă, pentru a atinge acest statut. Este atât o rememorare, cât și o investigație. Ceea ce este autentic cultural este și autohton în mod natural? Porumbul a traversat oceanul pentru a deveni o parte indispensabilă a dietei noastre și pentru a-și găsi nuanța galbenă, cea mai emblematică pentru pământurile noastre.

O caracteristică unică a acestei expoziții este că pare atât statică, cât și în mișcare. Porumbul crește în curtea de lângă vestigiul sovietic fără viață, monumentul dedicat poetului M. Gorky, pânza ondulată șerpuind printre acuarele delicate și obiecte. Covorul – o casă de melci fără sfârșit, cu circumferința în continuă expansiune prin eforturile țesătorilor care continuă să vină.

Mergem pe drumul urzicilor. Căutăm o experiență autentică, extrapolată din narațiunile dictate de „câștigător”, și descoperim prin privirea artistei că natura, ca purtător de informație, este la fel de puternică precum cultura și poate chiar mai imparțială. În esență, această expoziție este o dorință de adevăr mai concret, mai intim, întrucât nu rezonează cu toate versiunile povestite și repovestite de toate iterațiile statului prin care a trecut artista. Ea nu caută să se alinieze unei narațiuni specifice și nici nu încearcă să le desființeze brutal pe niciuna dintre ele, ci încearcă să înglobeze personalul în universal. Pentru a ne decoloniza propria istorie, trebuie să ne detașăm de narațiunea oferită în favoarea recuperării experienței personale, subiective.

Ar fi o greșeală simplă și de înțeles să confunzi personalul cu apoliticul, cu o fantezie de evadare. Dar într-un loc ca acesta, cu reverberații coloniale și imperiale complexe, privatul și personalul, poveștile oamenilor și ale naturii, pot deveni o lumină călăuzitoare prin istoriile răspândite de forțele dominante.

Grădina Urzica, ca capitol al cercetării mai largi „In the Ruins / In Search of Identity”, a fost prezentată în expoziția fellows „The Secret Life of Plants and Trees” (Innsbruck, 2023), la Săptămâna Artei Contemporane (Plovdiv, 2024), în expoziția de grup „Grey is a Cube, Blue is an Ellipse” (Amiens, 2025), la Green and Just Transition Summit (Chișinău, 2025), la „Nature After Nature” (Timișoara, 2025), la „Affective Ecologies” (Iași, 2025), iar lucrarea audio „Urzica”, parte a cercetării, a fost prezentată în proiectul „Borders are nocturnal animals” la Palais de Tokyo (Paris, 2025), la Contemporary Art Centre (Vilnius, 2025) și în cadrul The Listening Biennial (Berlin, 2025), precum și în expozițiile personale la Galeria Plai (Chișinău, 2025) și la Galeria Camera K’ARTE (Târgu Mureș, 2025), explorând interdisciplinar teme de identitate, memorie și ecologie.