Proiectul recent al artistului român Cătălin Petrişor, The Illusion of Depth, este încununarea tuturor proiectelor sale de până acum: o afirmare a crezului său artistic (arta este o ştiinţă), o confesiune adresată privitorului, dar şi o nouă provocare de a-şi etala măiestria artistică. Asemeni marilor maeştri ai Renaşterii, acesta demonstrează cu succes că este un artist complet (pictor, desenator, fotograf, artist video), capabil să decripteze mecanismele secrete ale imaginilor, să transforme spaţiul plan al suportului într-un spaţiu tridimensional şi să dezvăluie privitorului o parte din ştiinţa care stă la baza procesului de creaţie. Modul jucăuş, dar în acelaşi timp studiat, în care sunt expuse lucrările, nu face decât să accentueze caracterul ludic al expoziţiei.

Iluzia profunzimii spaţiale, paradigma care dă coerenţă întregii istorii a artei, a fost una dintre preocupările majore ale pictorilor încă din Renaştere (Fra Angelico, Masaccio, Mantegna, Leon Battista Alberti şi Leonardo da Vinci) şi până în contemporaneitate, când a primit noi conotaţii semantice. Definită, construită şi teoretizată în diferite perioade ale umanităţii, perspectiva este, în continuare, un subiect extrem de controversat al artei, subiect interpretat prin soluţii paradoxal de variate, un mijloc de-a înşela privirea spectatorului prin artificii optice, dar şi o încercare de reconstruire / de punere în scenă a realităţii, după reguli stabilite numai de artist şi acceptate tacit de spectator. Uneori participanţi, alteori pur şi simplu privitori, artistul şi spectatorul devin, prin intermediul iluziei, părtaşi la construirea aceleiaşi realităţi.

Plăsmuire artificială a minţii umane, iluzia spaţiului au făcut posibilă apariţia picturii, aşa cum o cunoaştem noi astăzi. Spre deosebire de sculptura în ronde-bosse, care este tridimensională în fapt, pictura, dezavantajată, trebuie să-şi folosească toate resursele ca să creeze, pe un suport bidimensional, propria profunzime spaţială. Folosindu-se de un limbaj destul de restrictiv, artistul, asemeni oricărui creator, îşi găseşte noi modalităţi pentru a crea cea de-a treia dimensiune (restricţiile sunt impuse de suportul bidimensional, de construcţia structurii compoziţionale, de redarea formei, a materialităţii şi volumului obiectelor), uneori ajungând la soluţii utopice neconforme cu realitatea. Rigorii renascentiste, artistul contemporan (şi aici facem trimitere la Categoriile lui Aristotel), în efortul lui susţinut de a descoperi esenţa lucrurilor, îi adaugă studiul mecanismelor care stau la baza imaginilor. Pictura, prin suprapunerea nivelurilor diferite de înţelegere a ideii sau mesajului premergător creării operei de artă, ne propune o lectură, eşalonată, a realităţii. Iluzia spaţială, de care vorbim, este înlocuită printr-o încercare de cunoaştere, de explorare şi de sintetizare a structurilor succesive ale realităţii.

Înţelegerea acestui proiect, dificilă din pricina jocului permanent între categorii antitetice precum: esenţă-aparenţă, real-imaginar şi prezenţă-absenţă, devine accesibilă prin parcurgerea multiplelor straturi semiotice ale demersului său expoziţional: pornind de la ideea premergătoare (exerciţiul meditativ) şi până la mesajul explicit al operei de artă. Lucrările sale, deşi pornesc de la un demers ştiinţific, nu sunt lipsite de un conţinut senzorial, artistul simţind nevoia de-a ne dezvălui frânturi din propria sa identitate. Gândirea sa ştiinţifică (raţională) coexistă în operele sale intervenţia fermă, clară şi precisă a instinctului creator. Desenul, omniprezent în acest proiect, este cel care precede actul creator, dar îl şi finalizează. Multor picturi din acest ciclu li se suprapun intervenţii ale desenului peste imaginea iniţială, ca şi cum artistul ar recunoaşte supremaţia desenului ca regină a artelor.

Raportul dintre obiect şi spaţiul înconjurător, dialogul dintre formă şi ansamblu şi relaţia dintre prezenţa şi absenţa mesajului intrinsec au devenit nişte constante în creaţia lui Cătălin Petrişor şi o expresie a maturităţii viziunii sale artistice. Fie că ne referim la o instalaţie, fie că ne referim la o fotografie, un desen sau o pictură, acestea coexistă într-o simbioză perfectă, construind cu ajutorul privirii un discurs coerent, consistent şi raţional. Policromia sau monocromia nu fac altceva decât să sublinieze starea emoţională transmisă de artist privitorului, scăpând de sub dominaţia logicii. Oscilând de la accente grave până la tonuri exuberante, pictorul variază retorica discursului şi îi dă o notă personală. Amprenta personalităţii artistului este evidentă atât la nivel formal, cât şi la nivelul conţinutului ideatic al lucrărilor sale.

Din păcate pentru arta românească actuală, puţini artişti sunt capabili, asemenea lui Cătălin Petrişor, să preia moştenirea artei tradiţionale (cunoştinţele şi descoperirile predecesorilor săi), să-i de o formă atât de coerentă şi s-o adapteze la noile cerinţe artistice în continuă evoluţie şi transformare. Succesul demersului său expoziţional este conferit de conţinutul ideatic al operelor expuse, de explorarea mecanismelor lor intrinseci, dar şi de prezenţa mesajului extrem de personal. Cătălin Petrişor reuşeşte să îmbine arta cu ştiinţa, să surprindă etapele de pregătire ale creaţiei şi să creeze un dialog permanent între obiect şi spaţiul expoziţional. Proiectul este creaţia unui artist matur, capabil oricând să dea dovada talentului său.

Cătălin Petrişor, The Illusion of Depth a fos în perioada 11 aprilie – 9 mai 2015 la Mind Set Art Center, Taipei.