Trăim o epocă a vitezei și a funcționalității, a hibridizărilor infinite, în care omul augmentat de noi puteri tehnologice a mizat periculos pe jocuri de rescriere a istoriei, transformare a naturii în resursă disponibilă, alterare a spațiului, a timpului și a identității. Alienați de regimul „fast”(fast-food, fast-self, fast-art), înstrăinați de adevăr și istorie, izolați de lume, de celălalt uman și nonuman, ne confruntăm cu o ultimă șansă de răsucire către un adevăr al naturii, al lucrurilor, al tehnologiei ce nu poate fi redus la simpla corectitudine și care include relațiilor tuturor acestora cu propriul corp. Reconsiderarea postumanistă a nonumanului ne solicită să privim cu atenție în jur, către insecte, microorganisme și circuite electronice de la care putem prelua noi tactici de comunicare și colaborare, noi moduri de a fi: împreună, în relație.

În acest context, grupul kinema ikon din Arad, grup cu tradiție interdisciplinară și transmedială care de curând a împlinit 50 de ani de activitate artistică în domeniul filmului experimental și al artei new media, și-a propus să construiască kimaera, un organism biotehnologic, o meta-instalație interactivă cu autori multipli care a conectat digital nouă module, combinând noile și vechile media. În ceea ce privește eșafodajul de idei, proiectul colaborativ a îmbinat interpretarea fenomenologică a lumii ca rețea de conexiuni, de trimiteri, cu noua filosofie Internet of Things (IoT).

Inspirată de o încercare din 2002 a liderului grupului Călin Man de a interconecta digital lucrările unor artiști în cadrul proiectului alteridem.exe, kimaera constituie un exemplu de proiect transmedial, fluid, imposibil de fixat pe o axă a timpului. Printre obiecte apar relicve importante precum mouse-ul „sacru” folosit în instalația cu care grupul a reprezentat în 2003 România la Bienala de la Veneția cât și nouă ceasuri perfect rotunde, încadrate de o aură de led. Pe fiecare dintre ceasuri aleargă câte un singur ac de secundar indicând un timp circular al eternei reîntoarcei, imposibil de măsurat, de transformat în timp liniar. Circularitatea timpului, imposibilitatea viitorului în actuala societate post-capitalistă (Mark Fisher) este sugerată și de coexistența limbilor moderne cu latina, limbă moartă, sau de coexistența stilurilor: imagini din cifre alfanumerice (ASCII) proprii anilor 1990, televizoare cu antenă și purici tipice anilor ‘70-’80, instalații divinatorii cu cranii de animale ce ne trimit în vremuri precreștine, imagini VR ce ne readuc în metavers.

Notăm și faptul că instalația kimaera a parcurs faze succesive, acumulând începând din 2022 noi lucrări, noi organe, noi lucruri-agenți. Lista finală a artiștilor care au expus în 2023 la Arad, în contextul Capitalei Europene a Culturii, dar și în București la Muzeul Tehnicii (la invitația Leei Rasovszky, a Mihaelei Cîrjan și a Giei Țidorescu) ori la Linz, în cadrul prestigiosului festival Ars Electronica, reunește patru actori cheie ai kinema ikon Călin Man, Bogdanator, gH, Alex Halka, și invitați din București și Cluj: Floriama Cândea, Suzana Dan, Dragoș Dogioiu, Marina Oprea, Ioana Marșic, Adrian Ganea, Flaviu Rogojan, Thea Lazăr. Programarea modulelor a fost realizată de Mihai Sava și Ilie Ciotir, programator app green screen.

De data aceasta cele nouă module comunică exact cum visa Călin Man. Ele interacționează cu publicul dar în același timp își trimit mesaje via serverul central, ce joacă rol de creier, influențându-se între ele instantaneu și oarecum imprevizibil, asemeni organelor unui corp viu. Luând cazul concret al modulului lui Bogdanator, un animal blănos cu ochi Cyan în care plutesc nori pufoși, viteza respectivilor nori poate varia în funcție de apropierea unui spectator dar, totodată, și în funcție de mesajele trimise de alte module, spre exemplu de craniul negru al lui gH, ce poate fi stârnit la rândul său de jocul unor insecte și tot așa… Devine astfel imposibil de a urmări vreun lanț cauzal, ceea ce este puțin înspăimântător dar totodată frumos. S-ar putea spune că, în acest sens, kimaera recontextualizează digital ambiguitatea organicului, dificultatea de a controla sau de a plasa în corp cu exactitate o anumită plăcere sau durere, aducând totodată în discuție concepte precum chiasmul lui Merleau-Ponty: cine atinge și cine este atins în momentul în care o mână o mângâie pe alta?

Pe scurt, organismul biotehnologic se compune dintr-un ochi digital pe a cărui retină imaginea se reduce la nuanțe de gri și zone discrete construite din cod ASCII alfanumeric (modulul lui Călin Man, kalimaera), un monstru blănos al cărui corp portocaliu atârnă de tavan cu blana fâlfâind în bătaia unui ventilator în vreme ce capul, expus pe un mic piedestal, deschide doi ochi prin care întrezărim un cer limpede cu nori pufoși (modulul lui Bogdanator, Befall everything else matters), un acvariu locuit de insecte și de un craniu negru ce inițiază un ritual dionisiac tradus în lumini și cuvinte taumaturgice (modulul lui gH, 0r4c13_th{3,33333…}_s33r), un ochi ce pare că înghite lumea, și care, asemeni ochiului lui Sauron, vede tot și controlează tot ceea ce vede, furând imaginea privitorului (modulul lui Alex Halka, Nod), o serie de globuri transparente de sticlă care adăpostesc plante hibride – frunze albe cu nervuri fine de silicon și flori negre, compacte – ce pot fi acționate de pulsul cardiac al privitorului (modulul Floriamei Cândea, Somatizing Object), un oracol ce transmite mesaje de divinație în cod morse prin ochii de led ai unui cor de bivoli și capre (modulul Suzanei Dan, Time Flies), o instalație de VR în care privitorul este imersat pe fundul unei mări de corali la sfârșitul lumii (modulul lui Dragoș Dogioiu, Sea of no Tomorrow), o serie de organe translucide din plastic ce emit sunete viscerale și palpită în căutarea unui corp (modulul Marinei Oprea și al Ioanei Marșic, Enthralling Entrails) și nu în ultimul rând un televizor vechi a cărui antenă se rotește în spațiu și timp receptând mesaje utopice revoluționare dar și mesajele distopice ale unor specii de flori în prag de dispariție (modulul lui Adrian Ganea, Flaviu Rogojan, Thea Lazăr, Fragmented Echoes).

Modulele își trimit unele altora imagini capturate de pe ecran sau din casca VR (Alex Halka, Dragoș Dogioiu), sunete emise de inima, stomacul sau uterul de silicon (Marina Oprea, Ioana Marșic), cuvinte generate de craniul negru din acvariu (gH), cod morse (Suzana Dan) sau ASCII (Călin Man), ritmuri de mișcare precum cel al antenei TV (Adrian Ganea, Flaviu Rogojan, Thea Lazăr), cel al ventilatorului sau al norilor (Bogdanator), ritmuri de respirație precum cel al plămânilor negri ori cel al frunzelor albe (Floriama Cândea). Frunzele pot influența astfel norii, insectele din acvariu pot aprinde luminile psihedelice ale craniului (gH), portretul unui spectator abstractizat în cod ASCII (Călin Man) poate influența viteza ventilatorului. Apăsarea unui buton roșu trezește din somn oracolul Suzanei Dan și corul bahic de bivoli și capre performează mesaje alambicate în latină, codificate ulterior în morse și trimise mai departe craniului sau frunzelor. Frumoasele imagini VR ale mării la sfârșit de lume, când oamenii au fost înlocuiți de corali (Dragoș Dogioiu), determină organele translucide să transmită la rândul lor în rețeaua de conexiuni bătăi de inimă sau sunete viscerale. O privire atentă pe fundul mării descoperă printre corali opt forme asemănătoare celorlalte opt module. Cu ajutorul unei aplicații de realitate augmentată (AR) realizată în colaborare cu colectivul austriac DARV, kimaera MNMNTS, o creatură digitală hibridă ce asamblează virtual cele 9 module, devine vizibilă pe ecranul telefonului în peisajul urban din Arad, București, Timișoara și Linz. Toate modulele comunică între ele. Totul este viu, complex, imprevizibil ca natura însăși. Totul este în mișcare și în relație. Imaginea lumii înseși ca rețea interconectată iese la iveală.

Protocolul de comunicare se sprijină pe așa numitului hash code, un număr de identificare asociat fiecărui obiect digital, fie sunet, imagine sau text. Acesta este obținut prin aplicarea unui algoritm care transformă un fișier de o lungime variabilă într-un cod de lungime fixă (124 biti). Interesant de observat este că o cât de mică variație a obiectului digital, modificarea unui singur bit din structura sa, adăugarea imperceptibilă a unui punct minuscul într-o imagine, produce generarea unui cod complet nou, deschizând dezbaterea către noi criterii de stabilire a egalității și a identității și, de ce nu, către analiza unei noi categorii de percepție supraumană și a unui nou sublim mașinic.

Realizarea importantă a grupului de artiști rămâne astfel introducerea unei mici scântei de haos în comportamentul matematic determinat al mașinii, un procent de indeterminanță care în general caracterizează lumea naturalului. Demersul întâlnește, nu doar prin includerea proiectului VR al lui Dragoș Dogioiu bazat pe imagini generate de AI, ci ca orientare generală, ultimele descoperiri din zona inteligenței artificiale unde noile tipuri de rețele neuronale, a căror complexitate a devenit similară cu cea a sistemului nervos uman, au scos mașina din zona comportamentelor algoritmice, a simplelor explicații cauzale, a poveștilor liniare. Ne aflăm pe teritoriul unde devenirea-mașină a omului întâlnește umanizarea tehnologiei. Acolo unde se performează dansuri simbiotice la nivelul biților și al circuitelor și se deschid spații afective de imersiune în cosmosul animal sau vegetal ce încurajează hibridizări diverse cu tentă ludică și întâlnirea lui Eros cu Thanatos.

Cele nouă instalații pot fi descrise astfel atât ca nouă instanțe digitale eliberate de funcții și determinisme cât și ca tot atâția ochi, creiere, viscere, ce încearcă să își câștige dreptul de a visa, de a simți, de a greși, pe scurt, de a evada din strâmtele teritorii ale raționalității și ale explicațiilor cauzale. Animalul rațional devine animal digital, kimaeră compusă din afecte, hrănită de imaginație. Corpul renunță bucuros la integritatea sa acceptând fragmentări, rearanjări, augmentări ce inițiază noi funcții, noi posibilități de conectare și afectare. Țesuturile moi se desprind de exterioarele dure. Inima, ficatul, uterul pot fi distribuie astfel fiecare în rol de super-star, pentru a anima propriul spectacol. (Marina Oprea, Ioana Marșic).

Observăm că atât organele fără corp, cât și coralii lui Dragoș Dogioiu, norii virtuali ai lui Bogdanator, plantele cyborg ale Floriamei Cândea, tigvele cu ochi de led ale Suzanei Dan, craniul digital bâzâit de insecte al lui gH se plasează la interferența naturalului cu artificialul, a realului cu virtualul, scapând în acest sens oricăror vechi clasificări și normări. Ele propun regândirea lumii dincolo de genuri și specii, după noi categorii ale artei (forme, sunete, culori) și cotidianității (lucrurile, tehnologia).

Ne găsim în fața unor subtile exerciții de apropriere tehnologică a mișcării, a respirației, a curgerii, a duratei. Modulele lui Alex Halka și Călin Man captează imaginea kinetică a privitorului așezându-i în față o oglindă de biți, virtualul la puterea a doua. După cum sugerează titlul, Enthralling Entrails, modulul Marinei Oprea și al Ioanei Marșic reinterpretează digital bătăile inimii și palpitația celorlalte viscere. Cu ajutorul unui asamblaj de pulsoximetre, cabluri și plăci Arduino, modulul Floriamei Cândea transformă pulsul cardiac al privitorului într-un flux de energie vegetală ce animă plantele, făcând frunzele albe să palpite și florile să respire asemeni unui țesut pulmonar prins într-o pleură neagră. Instalația VR a lui Dragoș Dogioiu scufundă privitorul prizonier într-o lume fără orizont și fără timp. Corul bahic de bivoli și capre al Suzanei Dan, Time flies, dă viață digitală și curgere unei limbi moarte:  Qui non communicat, digitos adustos accipit, [He who doesn’t communicate, gets his fingers burnt].

Deconspirarea paradoxului legat de imposibilitatea comunicării într-o lume atât de conectată tehnologic cum este cea de azi este o altă idee ce aparține nucleului greu al kimaerei. Sufocați de mesaje, de „prieteni” adunați de pe rețelele de socializare, dependenți de „like”-uri, supravegheați pe internet cu zeci de filtre și norme de bună purtare, ce mai îndrăznim să spunem și cui ne adresăm? Care mai este semnificația logosului în lumea digitală și cât adevăr mai trimitem în rețea către celălalt, pare să se întrebe gH atunci când își codifică titlul lucrării în leetspeak, alfabetul cifrat al hackerilor, cât și Suzana Dan al cărui oracol transmite prin cod morse mesaje în latină greu de descifrat chiar pentru un spectator atent.

Soluția nu pare să vină de la oameni ci, mai curând, de la rețeaua însăși, de la noul rizom tehnologic IoT, Internet of things, în care lucrurile, ca elemente centrale, sunt regândite dincolo de funcționalitățile rigide ale perspectivei antropocentrice. Această nouă plasă a lumii, ce leagă dispozitive inteligente dar și animale biochipate sau oameni augmentați de monitoare cardiace, extinde forma umană în direcția devenirii-mașină și simultan redefinește lucrul ca agent capabil a interacționa și a transmite date autonom. Tehnologia chestionează în acest caz capacitatea pe care o avem de a acționa asupra lumii, de a transforma plantele și lucrurile în propriile extensii corporale. Revelând schimburile și negocierile constante dintre om, artă și natură ea joacă rolul de mediator ce monitorizează stările noastre fiziologice, conferă sculpturii corp viu, sincronizează omul și natura artificială în respirație și percepție.

* Acest material jurnalistic a fost realizat printr-o finanțare Energie! Burse de creație, acordată de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte, în cadrul Programului cultural național „Timișoara – Capitală Europeană a Culturii în anul 2023″.

Materialul  nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte al Municipiului Timișoara, iar acesta nu este responsabil de conținutul său sau de modul în care poate fi folosit.