În fiecare an, evenimentele aflate în legătură directă cu absolvirea Universității Naționale de Arte București stârnesc avântul precar al tinerilor binevoitori, curioși (poate) să se poziționeze tacit în legătură cu lucrările de licență/master propuse de către studenții din ani terminali. Și, cu toate că o majoritate considerabilă alege să se supună șablonului clădit în jurul contextului universitar, dintre absolvenți există și câțiva care aleg să se opună în anumite privințe și să păstreze, fără urme lizibile de compromis în demersul lor, o sinceritate nealterată. Despre patru dintre ei putem afla cum au construit proiectele care, în situația dată, reușesc să se dezică de încadrările normative practicate în mediul academic, mizând mai cu seamă pe surclasarea structurilor neactualizate, atente mai degrabă la propria imagine (revelată ca tot unitar) și nu la propagarea identităților neconstrânse. Căci, din nefericire, aici, la fel ca și în alte constructe sociale, libertatea este practicată numai în regim de simulare, iar asumarea unui demers în afara limitelor pretrasate poate fi judecat greșit în baza unei interpretări nefavorabile.

Gabriela Cozma, Maria Mraz, Federica Clincenaru și Baria Q. Von-Carra, parte din expoziția colectivă organizată la SwitchLab sub îndrumarea artistului vizual Nicu Ilfoveanu, lector universitar în cadrul departamentului de Fotografie și Imagine Dinamică al Facultății de Arte Plastice, au susținut lucrările lor de licență, lucrări plasate ușor peste treapta standardului specific categoriei în care un astfel de eveniment poate fi încadrat. Nu de puține ori se întâmplă ca artiștii proveniți din mediul academiilor de artă să incubeze o practică rigidă și ineficientă, pe care mai apoi o eliberează din păcate într-o scenă a artei acum parcă mai debusolată ca niciodată, însă de această dată ei au încercat ca poziționarea lor față de structurile implicate direct ori indirect în context să fie onestă și să se adreseze în primul rând publicului, stabilind astfel un raport de interacțiune primară cu acesta, fără a recurge la lucrul de dragul lucrului. Fiecare în parte a ales traiectoria cea mai precisă pentru a succeda, într-o formă finală, totalitatea experiențelor pozitive acumulate pe durata studiilor, însă nu neapărat în legătură cu acestea.

Around the world in forty days este o publicație foto (deși în tiraj mic, numai 3 exemplare) neclintită în fața oricărui potențial atac mut, o adevărată fortăreață, care însă invită în mod curios spre a fi explorată minuțios până și în cele mai ascunse încăperi. Gabriela Cozma oferă privitorului libertate cu adevărat lipsită de constrângeri în a descoperi o legătură extrem de personală pe care artista o dezvăluie încă din primele pagini ale cărții: relația tată-fiică. Lucrul cu fotografia în forma ei inițială (nealterată și neintercalată cu alte medii) pare a fi din ce în ce mai periculos în prezentul inundat de imagine, iar linia dintre remarcabil și mediocru devine din ce în ce mai subțire; Gabi conștientizează prompt aspectul acesta și, în loc să recurgă la teme unde conceptul nearticulat lucrează împotriva imaginii asemănătoare campaniilor de promovare România100, tratează privitorul cu un respect ieșit din comun, făcând extrem de accesibile, prin intermediul imaginilor alese sau, mai bine spus, prin intermediul discursului vizual, confruntări personale cu privire la simbioză, locuire, (re)adaptare ori dimensiunea variabilă a timpului. Subiectul, prin natura lui intimă, pare că nu are nevoie decât de o refractare bine pusă la punct în baza planificării individuale a întregului proces; Gabriela dovedește o reală modestie față de capacitățile ei artistice și numește, în urma căutărilor personale și a intuiției ascuțite, artiști consacrați care au inspirat-o, de la Stefano Pane Monfeli ori Johan Willner la Agnès Varda ori Larry Sultan, artiști care, la rândul lor, au investigat legături umane consistente în practica lor. Around the world in forty days ne devine nouă, privitorilor, un privilegiu îngăduit de către artistă.

Maria Mraz aduce și ea, de data aceasta în centrul spațiului de la SwitchLab, un board game multidimensional, plasat în sfera ludicului, proiect care, în ciuda prezentării prietenoase, justificate prin plăcerea de a lucra cu un subiect viu și plăcut, revelat prin prisma parcurilor de distracție, redă în realitate concepte cât se poate de serioase și de actuale. Maria, dând dovadă de un fin simț al perceperii prezentului real și nu posibil, alege să atragă atenția asupra unei schimbări de paradigmă în mentalitatea umană: trecerea de la magicul specific bâlciurilor și circului în trecutul nu foarte îndepărtat la automatizarea și transpunerea unor stări fluctuante în mecanisme normative, repetitive, private din ce în ce mai mult de elementele variabile de care dispune (încă) natura umană. Artista nu face din practica ei o deriziune aproximativ aluzivă cu privire la tema tratată; dimpotrivă, ea reușește cu succes să închege între limitele unui leporello, utilizând atent fondul teoretic ales, o observație apropiată mai degrabă unui semnal de alarmă tras nouă, celor care cădem din ce în ce mai des în modelul repetiției constante, stârnite de ritmul monoton al umanului perpetuat în prezent.

Hello, world! (asemenea Bonjour Monde, numele colectivului francez cu o practică eclectică în sfera digitalului), lucrarea Federicăi Clincenaru pare complementara ideală a board game-ului Mariei. În cazul acesta însă, Federica alege să alcătuiască un proiect ambițios pentru un proaspăt absolvent foto-video, anume o aplicație plasată de aceasta, cu ajutorul discursului teoretic al lucrării, în categoria jocurilor video. Și deși, la o primă vedere, pare că încadrarea ar putea fi una potrivită, într-o analiză ceva mai riguroasă poate fi constatat faptul că artista nu numai că depășește modesta arie (încă) de desfășurare a categoriei alese în spațiul autohton, ci mai mult de atât, demersul ei pare că, prin intermediul mediului de lucru, îl chestionează chiar pe acesta din urmă. Așadar, cei care aleg să interacționeze cu lucrarea au parte de o relaționare directă cu ideile care stau în spatele ecranului populat de personajele modelate și programate să răspundă la nevoile caracterului principal, controlat prin intermediul clasicelor dispozitive periferice, anume o tastatură și un mouse. Federica creează un spațiu virtual al unui server în care, pe parcursul a patru nivele diferite, interacționăm cu un sistem alcătuit din puncte de vedere oarecum unidirecționale cu privire la mediul online, circulația extrem de rapidă a informației și siguranța datelor cu un caracter personal atunci când ele sunt puse în pericol de autorități îndoielnice ori de centralizare. Jocul video ajunge să fie mai mult de un simplu joc, devine mai cu seamă o metodă abilă de dialog între două entități separate (player/game).

Dacă cele trei proiecte menționate până acum pun pe masa discuțiilor problematici concrete, consistente, un al patrulea atrage atenția prin aparenta lipsă de fond, Degeaba, propunerea lui Baria Q. Von-Carra. Artistul propune o anchetă cu privire la porțiuni selectate din jurnalul grafic pe care acesta îl întregește încă din adolescență cu un pattern grafic singular, multiplicat manual pe fiecare dintre paginile caietelor de lucru, sub influența stărilor variabile generate atât natural, cât și artificial. Baria își justifică întregul demers (care include, desigur, și publicația propusă) prin intermediul lipsei de raportare la un scop concret ori a valorii inerente, îndreptând astfel atenția asupra repetiției practicate și nu asupra finalității acesteia. La fel ca în cazul Mitului lui Sisif, actul susținut înlocuiește deznodământul, iar centrul discuției ajunge căutarea în forma exercițiului potențial infinit, fără un scop clar trasat, a ceva ce în realitate nu poate fi găsit. Deși relativ problematică, lucrarea dispune de forța necesară pentru a răzbate printre celelalte proiecte abordate dintr-un unghi cu totul diferit.

Gabriela, Maria, Federica și Baria îmi oferă încrederea că posibilitatea de a activa pe scena de artă într-o manieră necompromisă este (încă) tangibilă, iar cooptarea acestora în viitoare proiecte clădite pe o fundație sănătoasă ar trebui să fie dorită de cât mai mulți practicanți emergenți (și nu numai) ai artei prezentului.

Flat of the Blade a fost la SwitchLab în București pe 27 iunie 2019.