Spectacolul lui Mihai Lukács, Mama, repetat în condiții de pandemie și care iată, acum, a putut fi văzut și în București la MNAC în weekend-ul 12-13 Septembrie, este despre ce ni se întâmplă în zilele astea. Nu, m-am făcut înțeles greșit, nu e despre spitale, pandemie, alegeri, borduri, metrou ușor, nici despre deschiderea halucinantă a stației de metrou din Drumul Taberei. Nici nu e despre schimbări climatice, care se anunță din ce în ce mai catastrofale.

E mai mult despre un fenomen care se acutizează treptat, și anume o viață petrecută într-o lume în care mecanismele capitaliste și cele spirituale au ajuns să fuzioneze. Cu alte cuvinte, lumea lui Lukács este una în care reclamele de pe clădirile orașului se transformă într-un mod de trăi spiritual, și devine vizibilă mai ales în cazul crizelor și unor dezastre naturale. În propunerea lui Lukács, lumea nouă a apărut și după cutremurul din 77 dar ea se vede, de ce nu, și astăzi, din ce în ce mai mult după Covid-19. Pe model american, ea vine dintr-o politică în care un video de succes pe Facebook combină conspiraționismul, muzica unui performer creștin, și obsesia pentru bani. Lumea nouă este una în care a fi inspirat înseamnă că dumnezeu te-a ales la timpul potrivit, al dezastrului care te va face special. 

Spectacolul jucat pe terasa în Casa Poporului a avut o atmosferă stranie, intensificată de lumina unui apus vânăt și de un vânt care îți dădea din când în când fiori. Mama ne cere să trăim într-un performativ al unui pastor (Oana Rusu) și al discipolei ei angelice (Maria Sgârcitu). Scena a fost demarcată inteligent, iar combinația de alb și negru crea senzația de imersiune în inima unei religii post-apocaliptice (Alex Horghidan și Mișa Dumitriu au fost foarte inspirați aici). Stația de dj era plasată în mijlocul scenei, și actrițele își coordonau mișcările pe fundalul catedralei aurite aflată în plină construcție. Straniul îl resimțeai din plin de când aterizai pe terasă, odată ce erai întâmpinat de o acustică caldă-dulce, în care nu știai dacă te afli în fața unei ședințe de masaj, al unui spectacol de teatru budist, sau al unei slujbe religioase dintr-un nou canon q (de pildă, teoria Qanon face ravagii în zona politică americană). Reprezentația a atins o intensitate și mai ciudată, odată ce câțiva din spectatori s-au așezat pe scaune să primească binecuvântarea mamei, personaj pe care Oana Rusu îl joacă cu o vitalitate care nu te putea decât îngrozi. Ea își spune poveștile direct, parcă mimând naturalețea vloggerițelor de tip Dana Budeanu care devin populare pentru stilul lor frust și neconvențional.

În horror-ul pe care îl trăim în Mama, miracolul, corporația, și bogăția devin o singură entitate, și ea se supune unei logici care are propriul ei lanț de alcătuire: profeții teribile, anecdote, revelații permanente, legături cauzale anarhice, care nu sunt explicate decât de Dumnezeu, dar care sunt foarte eficiente. Logica horror-ului drăguț a ajuns un fel de teorie globală zilele astea, răspândindu-se mai ales prin intermediul literei Q și teoriei copiilor furați și ținuți în subsoluri. Ea a invadat și science fiction-ul de pe HBO, unde în noul serial Raised by Wolves o mamă robot este nouă speranță a umanității. Ca de obicei, războiul pare să fie pe copii care sunt furați. În scena Mamei, scenografia e organizată în jurul unei mame și fiice, care și ea poate fi răpită, dar regizorul lasă inteligent spațiul pentru spectator să îl umple fie cu spiritualitatea noilor corporații, fie cu capitalismul noilor forme de religie.

Mama reușește să captureze bine un moment istoric în care alianța capital-biserică își impune propria teorie devoratoare. Întrebările simple: „De ce purtăm mască? De ce există inegalitate economică? De ce unii se îmbolnăvesc?” capătă în piesă răspunsuri performative seducătoare, în genoflexiuni tai-chi cu profeții despre stupuri și mame albină. Muzica Mariei Sgârcitu te aduce eteric în lumea dulce și lipsită de riscuri a relației între mamă care vede tot și a unor noi discipoli flămânzi de dragoste și sens spiritual.

Riscul de a trăi în horror-ul drăguț este că, până la urmă, te introduce într-o lume care te înspăimântă cu adevărat numai dacă trăiești în ea. Teatrul politic independent își făcuse o metodă de a denunța horror-ul capitalist din folosirea unui ciocan emoțional, care să te lovească cu absurditatea lumii pe care o prezintă. Poate și dintr-o reacție la lumea din care vine, a teatrului care trebuie să te deștepte, piesa nouă a lui Lukács refuză să te cutremure și preferă să nu își asalteze emoțional audiența. Ea se instalează de la început în reacția afectivă a distanțării, de unde poți să te uiți cumva de sus la ce se întâmplă pe scenă. Punctul de vedere al piesei nu este al unui fost convertit care ar vrea să denunțe mascarada spirituală, ci al unui critic care este revoltat și înspăimântat de ceea ce se întâmplă în jur. Aici poate se pierde mult și din miza piesei, pentru că nu ajungi să trăiești în corp horror-ul noilor mame spirituale.

Mama te ține cu un zâmbet pe buze, poate câteodată declanșează și un râs prelungit, dar nu te face să simți horror-ul epidermic, ca și cum ar fi lumea ta. Întrebarea este până la urmă cât de eficient este un spectacol care te faci să vezi horror-ul, fără a te și trece prin visceralitatea anxietății reale, că ți se poate întâmpla și ție ce vezi în fața ochilor. Dacă nu te lovește emoțional, ce face în schimb spectacolul este să se deschidă către o lume în care vom trăi din ce în ce mai mult de acum înainte, în care vloggingul va fi din ce în ce mai mult un act spiritual.

Mama

Distribuția: Oana Rusu, Maria Sgârcitu
Text, regie: Mihai Lukács
Scenografie: Alex Horghidan, Mișa Dumitriu
Muzică, versuri: Maria Sgârcitu