Continuând dilema tipologică a expoziției de grup vs. cea personală, existând certe delimitări și preferințe pentru practicanții uzuali ce formează categoria producătorilor de expoziții, cea de grup este aproape de neimaginat fără o tematică plasată exterior subiectului, căreia lucrările să i se subsumeze, cum s-a tot spus, prinse ca o entomofaună colorată distinct într-un insectar. Mai rar și mai greu de conceput este cea care să plece chiar din interiorul lucrărilor, dată fiind diversitatea stilistică, estetica inaccesibilității și autonomia individuației specifică obiectului artistic de tip contemporan. O anume strategie pe care o vedem că prevalează este cea de a subscrie expoziția unei tematici generaliste, aproape negreșit din domeniul studiilor de gen, feministe sau cele ale ecologiei. Întrebarea pe care v-o adresez dumneavoastră, celor mobili și experimentați în circuitul expozițional de aici și aiurea, cea care a fost pusă de către critica de peste ocean la începutul anilor 1960, când aceste manifestări începeau să devină stindard instituțional, este: ați văzut mulți, chiar și unul mai acătării, antropologi, sociologi, specialiști înmediu sau psihanaliști comportamentali, ori mai șiu eu ce alți –ogi-ști care să participe cu interes, iar ulterior să realizeze studii și să formuleze întrebări și teorii chiar și invalide în baza unei expoziții, cum spuneam, de aici sau de aiurea? Vă spun eu, nu ați văzut.

O altă strategie este de a subsuma expoziția unui motiv-laitmotiv. Îmi aduc aminte aici de o expoziție propusă și organizată de Radu Pandele în urmă cu câțiva ani la galeria ETAJ, care avea, simplu și tentant, tematica și titlul Pâine. Cam așa și cu expoziția de față, propusă, cum aflăm din textul de sală, de „un antropolog (Niculescu), un artist-curator (Cupcencu) și un artist vizual cu experiență în industria beauty (Aristotel)”, care a evitat tentantul generalist antropologic sau sociologic și s-a concentrat pe un obiect specific, clar delimitat, dar tentant atât din perspectiva domeniilor amintite, cât și prin ubicuitatea sa generalizată, părul.

Studiul de la care pleacă expoziția, „Entanglement: The Secret Lives of Hair” (Oneworld Publications, 2016), scris de Emma Tarlo, antropolog care chiar a colaborat la realizarea anticamerei adiacente spațiului expozițional principal, aranjată ca o wunderkammer socio-antropologică, cartografiază circuitele globale ale comerțului cu păr uman. Publicația, asemenea celei apărute cu un an mai devreme, „The Mushroom at the End of the World” a Annei Tsing — carte intens promovată atât în domeniul antropologiei, cât și interdisciplinar, în circuitul artelor vizuale, fiindu-i dedicate expoziții la nivel global, cât și local —, reprezintă o perspectivă nouă în antropologia mobilității. Ambele studii redefinesc domeniul urmărind mărfuri aparent marginale (părul și ciuperca matsutake), unde circulația obiectului devine o veritabilă suprastructură antropologică ce dezvăluie diversitatea societăților umane și modul în care generăm valoare la granița dintre muncă, supraviețuire și ritual.

Selecția artiștilor, deși generoasă și egalitară sub aspectul reprezentativității de gen și al participării generaționale, suferă la capitolul reprezentativității regionale, cred, o dimensiune esențială pentru o expoziție de grup, cu atât mai mult în cazul uneia concepute pentru o instituție muzeală. Majoritatea expozanților provin din centrul București, la care se adaugă câțiva artiști internaționali, în timp ce restul scenei naționale este abia schițat: o singură artistă trăiește și lucrează în Brașov (Aristotel) și, la fel, o alta doar, reprezintă Clujul (Waldorf). Ca punct forte, lucrările cu care aceștia sunt prezenți sunt majoritar realizate special ca răspuns la conceptul expozițional specific (Aristotel, Băltan, Cupcencu, Neagoe, Oană, Popescu, Ranga, Waldorf). Alte opere sunt fie selectate pe baza tematicii din corpusul de lucrări ale artiștilor, fie reprezintă recontextualizări ale unora existente în tematica expoziției (Lucaci, Saint Machine, Zidaru). Având în vedere numărul majoritar de lucrări produse special pentru expoziție, precum și numărul mare de artiști, au existat contextualizări mai mult sau mai puțin reușite, mai firești sau forțate, mai aplicate sau tangențiale. Astfel,  ca și în cercetarea antropologică amintită, au fost surprinse multiplele fațete ale acestui material viu, fiind abordate agentivitatea, procesualitatea, economia, simbolismul sau pur și simplu materialitatea părului. Avem prezentată separat de nucleul expozițional, într-o anticameră, cum aminteam, cercetarea antropologică realizată de către Emma Tarlo în locații precum India, Myanmar, China, America, Europa, conturată în fotografii documentare, mărturii, obiecte și documente și, desigur, păr, într-o instalație participativă care invită publicul să completeze rastelurile lipsa. Acest proiect este și cel care a format expoziția Hair! Human Stories, realizată de cercetătoare la Londra, în 2018, putem spune imboldul celei de față.

În același context al reprezentativității, având în vedere generozitatea componentei colaborative, atât auctorial, cât și în producția expoziției, generozitate surprinsă și ca reprezentativitate a mediilor, dar și în latura interdisciplinară a abordării subiectului, nu pot înțelege de ce persistă acea modă majoritară (fără o statistică anume, vorbim despre un cvasi-monopol) de a subsuma o expoziție de grup, la nivelul promovării, sub o singură imagine a unui singur autor (aici, lucrarea lui Al. Ranga). Afișul și identitatea vizuală ar trebui să fie o temă în sine, ca o altă variațiune la cea propusă spre cercetare și prezentare.

Concluzionând, vorbim despre o expoziție cu o cercetare solidă (surprinsă și în etichetele detaliate și textele informative distribuite în sală), care, lucru rar, a beneficiat chiar de participarea și ghidajul unui antropolog de renume internațional, pe a cărui cercetare se bazează expoziția. Aşadar, nu este un simplu surogat pe teme la modă, așa cum sunt adesea expozițiile din această sferă de subiecte, ci o expoziție care ar fi putut să își ia același răgaz și în alcătuirea componentei artistice, la nivelul selecției și al reprezentativității.

* În limba engleză, expresia „it’s hairy” se folosește pentru a descrie ceva care este periculos sau plin de risc; „este groasă”, cum am spune noi. „Not hairy” devine, astfel, ceva sigur, validat.

„Hair! Hair! Hair! Contemporary Art & Anthropology” [Muzeul de Artă Brașov, în colaborare cu Centre for Visual and Digital Anthropology, 12.06–26.07.2026].
Artiști: Alexandru Ranga, Beniamin Popescu, Diana Oană, Dumitru Gorzo, Emma Tarlo, Elena Waldorf, George Soare, Ioana Băltan, Jenni Dutton, Marina Aristotel, Mihai Zgondoiu, Mircea Modreanu, Misha Diaconu, Nora Cupcencu, Petru Lucaci, Radu Pandele, Răzvan Neagoe, Saint Machine, Victoria Zidaru. Curatori: Gabriela Nicolescu (curator proiect, antropolog), Nora Cupcencu (curator secțiune artă contemporană), Marina Aristotel (asistent curator).