Timp de secole, poveștile folclorice au reprezentat principalul instrument cultural prin care membrii comunitărții aflau cum se pot proteja de primejdiile care îi inconjoară. Fiecare astfel de narațiune are un personaj negativ ce întruchipează pericolul și care primește caracteristicile definitorii pentru ce sau cine este omul negru și rău. Însă povestea, ca mijloc de comunicare pentru transmiterea cunoașterii asupra binelui și a răului, este depășită din punct de vedere tehnologic. A fost înlocuită de cascadele de update–uri, favorizând creșterea unei jungle de informație dezorientantă. Fiecare act de terorism este prezentat drept o rușine națională, orice fanatic degenerat care care comite o crimă este un demon ce s-a strecurat în lumea noastră. Cu excepția cazului în care este creștin și alb – situație în care nu sunt decât știri.

Printre breșele gândirii raționale, ale obiectivității politice, regurilor și dogmelor, ia formă cu violență furia oamenilor; dintr-un mecanism defensiv, the boogeyman este transformat într-un trofeu de vânătoare. Frica de celălalt devine o justificare culturală care protejează puterea hegemonică în contextul politicii internaționale. Expoziția „Omul Negru” ce a avut loc la Galeria Nicodim din București, a adus laolaltă lucrările a 34 de artiști ce ridică numeroase probleme asupra sistemelor de ierarhie, hegemoniei culturale, tehnicilor de manipulare a cunoașterii și a formelor vizuale pe care acestea le iau în rețelele informaționale și de comunicare în masă. Astfel, expoziția ne provoacă să ridicăm o întrebare relevantă pentru realitatea actuală: cum a devenit percepția asupra „celuilalt”  spectacolul unui fetiș colectiv?

Expoziția Omul Negru este un spectacol de umbre pentru care curatorul Aaron Moulton a luat rolul povestitorului. Narațiunea ne aduce în atenție confruntarea directă dintre cultura vizuală a secolului prezent și un sistem social de moralitate care s-a dezvoltat de-a lungul a mii de ani. Suntem purtați tot mai adânc în întunericul unei alegorii, grotească în abundența ei de clișee vizuale. Frica de celălalt ne este examinată și asmuțită  printr-un discurs flamboyant cu aură ocultă, punându-ne la încercare prezumțiile moștenite despre credință și adevăr. Este dat curs liber unui spațiu heterogen, care unifică internetul cu dimensiunile geografică, culturală și simbolică. Canalul Youtube al curatorului anunță semne de pericol (Omul Negru – The Omen Trailer) și îngână un imn împotriva hegemoniei (OMUL NEGRU — The Omegamale Trailer). Alegerea zilei (6.06.2016) și a locului de deschidere al expoziției angajează superstiții și concepții universale (fie datorită bogatei culturi folclorice și orale din spațiul est-european, fie ca epitome ale ignoranței). Un ritual păgân de sacrificiu ia loc în fața ochilor noștri, pe retina HD a telefonului personal (OMUL NEGRU – Chunga Exhibition Walkthrough). Astfel, povestitorul vrea nu doar să ne convingă de faptul că omul negru există, ci și de cum arată el, ce anume îl caracterizează.

Omul de știință Richard Dawkins scria în The Blind Watchmaker faptul că înțelegerea noastră asupra vieții este condiționată de implicațiile pe care le are tehnologia informațională în procesul de cunoaștere.[i] Ceea ce subliniază această observație este fenomenul care mediază  contactul nostru cu datele realității. Precum în situația de a asculta o poveste, ceea ce urmează să aflăm este dependent de spusele oratorului și influențat de felul în care sunt prezentate premizele poveștii. În John Houck’s Portrait Landscape (2015) observăm suprapunerea sincronizată dintre fenomenul psihologic numit pareidolia cu erorile unui software de recunoaștere facială. Această poetică reconciliere dintre mintea umană și tehnologie ne ajută să conștientizăm faptul că vedem ceea ce suntem programați să vedem și ca urmare credem că imaginea obținută este ceea ce se presupunea a fi (ca de exemplu, recunoașterea unei o figuri umanoide într-o pată). Cu toate acestea, este de la sine înțeles faptul că știm că în fața noastră nu se află desenul unui chip, chiar dacă este perceput în mod instantaneu a fi unul. În procesul gândirii, logica rațională și certitudinea (o convingere nejustificată) sunt interconectate.[ii] Așa cum presupune teoria modelului mental, gândirea este un proces fenomenologic în care ne imaginăm modele de situații, pe care le proiectăm apoi în rațiune. În structura expoziției Omul Negru regăsim acest mix între o structură logică formală și certitudine nejustificabilă într-un sistem dinamic complex. Acesta construiește într-un mod surprinzător atât discursul critic, precum și caracterul său himeric.

Discursul vizual al Omului Negru se insinuează îndoială și suspiniune față de echivalarea dintre ceea ce este bizar ori îngrozitor și o putere transcedentală întunecată ori forțe demonice imanente unui obiect. În schimb boogeyman este propus a fi înțeles ca un mecanism de control care stabilește ierarhia unei puteri. În 100 Reasons, lucrarea video rezultată în urma colaborării dintre Bob Flanagan, Sheeree Rose and Mike Kelley (1991), cele o sută de denumiri ale unei palete devin un rozariu. Impunerea acestuia ca parte dintr-o practică S&M ne arată cum este generată o structură antinomică, cineva luând rolul de păcătos, iar celălalt, pe cel de legislator. Husserl, prin intermediul studiilor sale fenomenologice, ne oferă o articulare mai puternică asupra viziunii relaționale. El afirmă că ceea ce este concret în lumea înconjurătoare sunt relații, și că ceea ce denumim drept „subiect” sau „obiect” sunt abstracții ale relațiilor concrete din jurul lor. Lucrarea lui Benja Sachau are, în acest context, un impact cutremurător. O înregistrare sonoră taie liniștea galeriei la un interval de 60 de minute – FBI QO42 (That’s Right!), 2010, detonează euforia din ultimele minute de viață ale populației din Jonestown, Guyana. Relația de putere care a oferit liderului Jim Jones control în masă ne este dezvăluit ca fiind un spectacol de ventrilocie în care mâna colectivă este obligată să comită actul de sinucidere în cazul fiecărui individ în parte.

Structura critică dezvoltată de Aaron Moulton este în tocmai centrată asupra revoltei în fața birocratizării spiritualității și a distincției dintre „cunoaștere obiectivă” și „experiență subiectivă”, a hierarhiei etico-ideologice și a hegemoniei culturale. Desigur, niciuna dintre acestea nu este manifestată într-o stare pură. Din contră, caracteristicile acestora se interpun, devin subiectul legii interdependenței și se creează o dinamică în care fiecare element se transformă simultan cu impactul pe care îl generează altui element. Sistemul rezultat funcționează ca o acumulare progresivă de imagini mentale. Cu fiecare pas pe care îl facem în acest spațiu public al imaginarului colectiv, ”Răul” este reprezentat într-o nouă semantică. În video-ul lui Brock Enright, Wellwater (2005) este imaginea unui erotic abandon în fața puterii. Tumultul pasional și deznădejdea de pe chipul lui Enright ne provoacă să vedem Extazul Sfintei Tereza (ansamblu sculptural al artistului G.L. Bernini, 1647-52) într-o estetică contemporană. Voința divină este înlocuită de violența caracteristică unui sistem decizional. Scena extazului a este transmutată într-un cadru-clișeu pe care industria filmul ni l-a făcut familiar. Inovația pe care o aduce artistul în această situație este poziția critică pe care o adoptă față de condițiile cauzale ale percepției. Artistul construiește o scenografie minimală: un cadru close up a expresiei faciale și o scenă finală abruptă. Angajând atât memoria culturală, cât și memoria vizuală, el reușește să ne inducă printr-o sugestie vagă a unei scene de sinucidere, că este momentul unei sinucideri. Mai mult, ne aduce în poziția în care credem că vedem ceea ce trebuia să vedem. Astfel, Wellwater aduce în lumină entitatea agent care mediază acest proces și influențează gândirea: memoria. Certitudinea pe care o resimțim față de subiectul videoului, însă, ne distrage atenția de la situația în care suntem puși.

În cadrul expoziției are loc o hibridare intrigantă între practica curatorială și producția artistică. Observăm cum nihilismul cinic al discursului visual al Omului Negru este deviat de umbra ritualurilor gnostice. Acțiunile ritual ale artistului Lazaros (***, 2016 și chemarea spiritului lui Ed Gein), sacrificiul simbolic al lui Max Hooper-Schneider (Pet Food Effigies, 2016 și video-ul The Canine-Grade Effigy) ori dispunerea unor semne cripto-esoterice în spațiul galeriei (Brian Butler, Circle and Triangle of Art for the Evocation of Bartzabel, the Deamon of Mars, 2012) realizează o suprapunere perfectă între realitate și ficțiune. Memoria cuturală, clișeele vizuale, credința religioasă și superstițiile sunt invocate cu intenția de a deschide „cutia Pandorei” a iraționalului uman. Ne găsim urmând un tipar critic de gândire deviat spre o concluzie (mai mult sau mai puțin) credibilă, dar absolut ilogică – precum apariția unui eveniment supranatural. Aceasta este gluma macabră a expoziției Omul Negru: ne aflăm în era în care, în fapt, raționăm din ce în ce mai puțin. Alegem, în schimb, să ne folosim de clișee din cultura pop sau descrieri literare pentru a interpreta realitatea. Astfel, expoziția ne confruntă cu o slăbiciune îngrozitoare: când suntem față în față cu fricile noastre cele mai profunde, suntem dispuși să acceptăm primele concluzii „credibile” prin natura habitusurile culturale moștenite. Și cu cât deznodământul ne este mai familiar, mai de așteptat, cu atât mai puțin o să ne întrebăm dacă logica din spatele ei este validă – capcana unui silogism invalid.

Adevărul crunt pe care expoziția Omul Negru ni-l dezvăluie este vulnerabilitatea care ne caracterizează în fața unei povești credibile și arhaicitatea aparatului critic pe care îl folosim.  În cazul unei narațiuni folclorice, s-ar putea să fim sceptici. Civilizația noastră a dezvoltat sute de ani un adevărat cult pentru rațiune și frica pentru celălalt, preferând să aibă întâi dovezi pentru a judeca dacă o poveste este adevărată sau nu. Astăzi, rețelele de comunicare ne permit narațiuni live-streaming, situație în care apărem ca fiind absolut naivi și orbiți de bidimensionalitatea imaginii. Prin intermediul expoziției, curatorul Aaron Moulton ne oferă imaginile unei colecții variate de „monștri umani” ai modernității.  Se devoalează sistemul de valori din spatele judecății noastre, precum și felul în care arhetipul boogeyman migrează, se transformă în cadrul sistemului informațional. Omul Negru este, așadar, o poveste-cadru, o poveste în poveste. Narațiunea ne dezvăluie frica de celălalt ca fiind o problemă politică datorită puterii pe care o oferă celui care o instrumentează. Nu mai puțin, pentru a reprezenta aspectul ideologic al omului negru, curatorul își construiește un sistem cameleonic, care se camuflează printre valorile unui sistem de gândire diferit. Intenția este de a revela implicațiile echivalării cuvântului cu imaginea, și a imaginii cu dovada veridicității ori a falsității poveștii. Într-un mod bizar, am putea spune că ultima noastră dorință este a ne satisface povestitorul, întrucât suntem prinși în visul său indiferent dacă acceptăm sau nu povestea ca fiind adevărată.

În contextul erei digitale, a comunica o poveste înseamnă a transgresa limitele dintre realitate și ficțiune, imagine și informație. Ne aflăm deja în situața unei realității augmentate. Iar în această nouă lume, Omul Negru ne face conștienți de o nouă aplicabilitate pentru boogeyman, un monstru născut din mândrie, cu o forță structurală: a conferi credibilitate unei povești. În fața acestei alegorii seducătoare a poveștii ca sistem informațional, expoziția ne oferă o experiență la limita dintre disperare și revelație, undeva pe acest tărâm al tuturor oportunităților și a satisfacției de sine.  Omul Negru e mort, trăiască Omul Negru!

[i] “ What lies at the heart of every living thing is not a fire, not warm breath, not a ‘spark of life’. It is information, words, instructions. (…) If you want to understand life don’t think about vibrant, throbbing gels and oozes, think about information technology.” Richard Dawkins, The Blind Watchmaker. Why the Evidence of Revolution Reveals a Universe Without Design, W.W. Norton & Company, New York and London, 1996 (1986), p.112

[ii] Johnson-Laird, P.N., Legrenzi, P., Girotto, V., Legrenzi, M., Caverni, J., ”Naive probability: A mental model theory of extensional reasoning”, Psychological Review, 1999, Vol. 106, No. 1, pp.62-88

Omul negru a fost la Galeria Nicodim din București în perioada 6 iunie – 7 iulie 2016. Expoziția este prima parte dintr-o trilogie folclorică, numită Trito Ursitori.

Artiști: Daniel Albrigo, Will Boone, Mike Bouchet, BREYER P-ORRIDGE, Gunter Brus, Brian Butler, Church of Euthanasia, John Duncan, Damien Echols, Brock Enright, Bob Flanagan, John Wayne Gacy, Ed Gein, Adrian Ghenie, Douglas Gordon, John Houck, Jim Jones, Jamian Juliano-Villani, Ted Kaczynski, Daniel Keller, Mike Kelley, Lazaros, Lionel Maunz, Asger Kali Mason Ravnkilde Moulton, Alban Muja, Ciprian Muresan, Steven Parrino, Hamid Piccardo (Marco Lavagetto), Ana Prvacki, Jon Rafman, Sheree Rose, Sterling Ruby, Benja Sachau, Max Hooper Schneider, Richard Serra, Robert Therrien, Ecaterina Vrana, and Zhou Yilun.

Un catalog color a fost produs de Galeria Nicodim în care sunt incluse texte semnate de Aaron Moulton, Alissa Bennett, un interviu cu Dr. Philip Zimbardo și o antologie de blesteme și imagini malefice.