Orice interpretare a unei opere artistice este pur subiectivă. Interpretarea propriei emanații artistice este și ea, la rândul ei, subiectivă. Deci, inexactă. Interpretări exhaustive nu există, iar limitele interpretării sunt greu de determinat, așa cum și o lucrare de artă nu are coadă de serie decât dacă artistul ia o decizie în acest sens, decizie asupra căreia oricând poate să revină. De când cu inserarea conștiinței AI în aproape oricare aspect al vieții cotidiene, interpretarea poate fi pusă pe seama unui program analitic care adună și extrage date, și produce, la rândul lui, o interpretare. Atunci, care este cheia înțelegerii operei de artă? Heidegger spunea că „numai un lucru care a fost cu adevărat gândit are norocul să fie iar și iar mai bine înțeles decât s-a înțeles chiar el pe sine. Dar, atunci, această mai bună înțelegere nu este meritul interpretului, ci darul oferit de însuși obiectul interpretării.”[1]

Cu alte cuvinte, pornim de la operă să înțelegem artistul. Și/sau vice-versa. Așa am abordat eu (re)întâlnirea cu Magdalena Pelmuș, autoarea expoziției „Gendered Blood”, îngrijită de Adriana Oprea, deschisă la galeria Új Kriterion din Miercurea Ciuc între 16 decembrie 2025 și 10 februarie 2026.

Într-o după-amiază înnorată de mai, ajung în spațiul ticsit cu pânze, caiete, cărți și fragmente de instalații îmbrăcate în mărgele roșii și textile albastre, într-un mic atelier de dimensiunea unei garsoniere, în centrul capitalei, nu departe de Arhivele Naționale. E un spațiu bine organizat pe verticală, optimizând pe cât se poate obiecte găsite, cărți, fragmente pe care le recunosc din diverse instalații expuse în galerii, ca într-o capsulă de curiozități, cumva gata pentru a primi vizite de la curioși. Ultima și cea mai vizibilă, o coasă îmbrăcată total în mărgele roșii se reazemă de un stâlp de lemn.

În dreptul singurei ferestre a atelierului, aceeași masă pe care o știu acolo de câțiva ani, perfectă ca banc de lucru pentru a coase un mâner de ciocan sau o rețea a sistemului circulator pe torso uman, întins pe pânză textilă albastră. Magdalena ascultă muzică în surdină și spune că asta e formula ei de lucru uzuală: nu stă prea mult pe reel-uri pe social media, pe care le consumă rapid la cafea dimineața, axate pe psihologie și dezvoltare personală.

Trec direct la subiect, iscând o conversație de vreo patru ore în care încerc să mă reconectez cu Magda, în al cărei atelier nu mai fusesem din 2024, când am invitat-o într-un proiect AFCN la plusC, în subsolul Muzeului Țăranului, cu seria Fragile Anatomy. O serie a fragilităților în spatele cărora stau și niște măști adăugate cu mult înainte de apariția pandemiei cu regulile ei entropice de izolare fizică.

O întreb pe Magdalena despre expozițiile ei cele mai recente, despre colaborarea cu Ars Monitor, unde a făcut „corp comun” cu partenerul ei de viață și de atelier, Bogdan Pelmuș. Îmi arată un prețios catalog aproape pătrat cu copertă cartonată, cu reproduceri ingenios gândite pe foaie de calc ale firelor cu broderie roșie din boabe de mărgele, lucrate cu ostentație pentru detaliu, într-un efort dus la paroxism. Magdalena recunoaște că, dacă ar fi să-și pună în practică cele mai ambițioase schițe mentale pentru obiectele ei, ar avea nevoie de o echipă de mâini dibace, ca Liza Lou sau Igshaan Adam, doar două nume din multitudinea de artiști internaționali care au dus maniera lucrului cu mărgele în mari muzee și bienale. Dar mai mult decât atât, Magdalena insistă pe procesualitate: „E un ritual de curățare, în care mă încăpățânez să stau să-l duc la capăt. De parcă aș rezolva ceva. Ca și cum coși o rană deschisă.”

Insist să aflu de unde izvorăște această temă a rănii deschise care se revarsă peste obiect, consumându-l simbolic cu un soi de înveliș parazitar intern care îi anulează utilitatea. O coasă și o secure nu mai sunt utile ca instrumente de intervenție în natură odată acoperită de un strat consistent de mărgele roșii. Devine un obiect prețios al unei fragilități la vedere. „Coasa, toporul, obiectele astea sunt greoaie, înăuntru-i fier cu lemn. Deasupra sunt mărgelele astea fine, delicate, care te duc cu gândul la ceva bijuterie și manualitate fină, feminină. Ele au scop utilitar, au fost folosite de-a lungul timpului în războaie, ca să ucidă, dar și în gospodărie, ca să hrănească. Și odată ce le estetizezi, ele își pierd sensul uzual, dar capătă noi valențe. Se fragilizează în același timp.” Pe pereții albi ai spațiului Új Kriterion, stau expuse alături, aceste instrumente uzuale, utilitare sau violente, desene cu trasee însângerate și organe interne încapsulate în cutii din sticlă, ca într-un instrumentar de laborator de curiozități.

Ambivalența e cuvântul-cheie în opera Magdalenei, o spune chiar ea. Roșul care predomină în lucrările din ultimii ani poartă în el această dublă natură: „Îl văd ca ceva care poate simboliza și viața, și moartea în același timp. Poate să fie viu, când e în corp, sau poate să fie ceva care s-a scurs din viu, chiar momentul morții. Poate simboliza violența sau poate simboliza hrana vieții”. Iar în seria de lucrări cu forme rotunde, pe care le-a conceput special pentru a evoca privirea printr-un microscop, roșul devine o mișcare internă a celulelor.

O luăm cronologic și alunec spre bazele desenului artistei. Îmi arată caietele de desen conservate de bunica ei. Desenele din interior revelează o direcție rococo rafinată, o măreție a tratării imaginii cu decorum pe care doar la copiii cu sclipire către detaliu o poți identifica. Prințese împodobite, cocoși cu coroane, lustre cu biluțe, personaje privind de la fereastră un afară inaccesibil. Transpare obsesia pentru punctulețe, cercuri și detalii repetitive. „Nu mi-am dat seama până acum că aveam obsesie pentru punctulețe”, spune Magdalena, uitându-se la foile îngălbenite ca la niște probe dintr-un dosar pe care l-a deschis prea târziu. Adaugă: „Aveam atenție la detalii de mică. Și m-am întors acum la lucrul ăsta, în detaliu amănunțit.”

Continuitatea dintre caietele de grădiniță și coasa acoperită cu sute de mărgele roșii nu e metaforică, e literală. Aceeași mână care trasa cerculețe compulsive pe hârtie în Balta Albă, acum coase biluță cu biluță pe obiecte găsite la țară, la bunicii lui Bogdan. „E ca o meditație. Intru ca într-un flow. Mă concentrez doar acolo și mă rup de toate. Îmi place să simt pattern-urile cum curg: nuanțele, texturile, le introduc acolo unde trebuie. E o decizie în timp real și m-aș lipsi de bucuria de a le face dacă aș delega asta cuiva.” Este curios în ce măsură acțiunea repetitivă a coaserii nu ține loc și de o cvasi-penitență sisifică, auto-indusă aproape inconștient.

Există, desigur, o reverberație mai profundă a acestei practici, pe care Magdalena o formulează cu o economie de cuvinte care spune totul fără să dezvăluie nimic: „Ceea ce fac eu are legătură cu viața mea. Toată această fragilitate pe care o port o îmbrac cu mărgelele care strălucesc, care sunt frumoase, care acoperă cu blândețe și o transformă în ceva mai prețios.” Coaja care sângerează, dar strălucește. Masca prin care te recunoști mai mult decât fără ea.

Întrebată despre opțiunea pentru acest material foarte specific, artista americană Liza Lou, precizează: „Ceea ce este de remarcat la acest material este caracterul său prețios. Mărgelele au o mulțime de conotații încă dinainte de a crea ceva cu ele — legate de frumusețe, prețiozitate și chiar de muncă. Sunt realizate cu multă grijă; au propria lor valoare. Sunt încărcate de semnificații. Dacă îmi cad mărgelele pe podea, mă aplec și le adun. Nu le arunc pur și simplu la gunoi.”[2] Într-o lume cvasi-digitalizată, practica cusutului pare o încăpățânare a muncii și manualității, de unul singur sau în comunitate de tipul șezătorii, Liza Lou fiind cunoscută pentru proiectele în care cooptează cusătorese, fiind autoarea unor obiecte și instalații de mari dimensiuni.

Ideea de mască, recurentă în corpusul operei Magdalenei, a apărut cu mult înaintea pandemiei, cam din 2011, când a început să coasă pe fotografii. „Ca formulă de protecție mi-a venit ideea asta cu masca. Prima oară a fost pentru că lucram pe fotografii, ca formulă de a transforma fotografia și de a proteja figura de a nu mai fi vizibilă.” O anonimizare, mai degrabă, nu o ascundere. Distincția e importantă.

Seria albastră la care lucrează acum, și care apare timid în colțul atelierului pe un suport textil, e o schimbare de ton deliberată: „Am simțit nevoia să fac asta cu albastru ca un contrabalans la roșu. Personajul ăsta se leagă de sistemul nervos. Am vrut să transmită un calm, un altceva. E ca o țesătură a unui sistem nervos și în același timp să aducă cu om, dar și cu plantă.” Un răgaz cromatic, că de roșu Magdalena spune că nu s-a săturat, îl va continua. O cred, văzând că în caietele ei timpurii doar roșul trăiește ca accente.

Atelierul, în jurul orei cinci după-amiaza, se întunecă. Caietele de copil pe care tocmai le-am analizat din scoarță în scoarță, dau un indiciu al verigii lipsă, în contextual stivelor de cataloage tipărite de curând cu „Corp Comun”. Coasa cu mii de mărgele tronează imperturbabilă lângă stivele cu cataloage. Există o coerență a întregului care e greu de articulat în cuvinte, dar plutește în spațiu: o artistă care și-a construit, timp de treizeci de ani, un limbaj capabil să conțină contrastele fără să le rezolve: un balans, un dans între viață și moarte, fragilitate și rezistență, finețe și violență, vizibil și ascuns, discreție și ostentație. O prințesă cu bobul de mazăre care știe exact de ce nu poate dormi.

Expoziția „Gendered Blood” de Magdalena Pelmuș, curatoriat de Adriana Oprea, a fost deschisă la galeria Új Kriterion din Miercurea Ciuc între 16 decembrie 2025 și 10 februarie 2026.

[1] Martin Heidegger, Heraclitus: The Inception of Occidental Thinking and Logic: Heraclitus’s Doctrine of the Logos, trans. Julia Goesser Assaiante și S. Montgomery Ewegen (Bloomsbury Academic, 2018), 50.

[2] Sarah Cascone, How Liza Lou’s Obsession With Beads Transformed a Village in South Africa, ArtNet, 2018, https://news.artnet.com/art-world/liza-lou-clouds-lehmann-maupin-1345115