În fiecare primăvară, târgul de artă RAD are loc la Hotelul Caro din București, reunind un număr semnificativ de galerii din România și din străinătate. Parte din programului târgului este RAD Curatorial, un summit pentru desfășurarea căruia sunt selectați curatori din întreaga lume pentru a analiza tendințele scenei artistice din București și a-și împărtăși perspectivele. Programul conex al târgului s-a desfășurat în perioada 21–26 aprilie.

La RAD Curatorial, se regăsesc numeroase persoane inteligente și discuții pe orice temă, unele îndelungate, altele scurte, care variază de la subiecte serioase la cele mai frivole. Aici, informațiile utile și cărțile de vizită sunt schimbate în confortul mașinilor din clasa V, în timpul deplasărilor între galerii. Prin geamurile fumurii, orașul se derulează cu blocurile sale de apartamente, vile și copaci, în timp ce discuțiile se învârt în jurul impozitelor, colecționarilor, reducerilor bugetare, stilurilor de management, artei tocmai vizionate, oportunităților de pe alte continente, ce fel de instituții le-ar plăcea să vadă, the usuals. Are loc un schimb între mai mulți participanți, de dimineață până seara, până la depersonalizare, un efort intensificat pentru o mai mare prezență de spirit, care atrage involuntar încă o carte de vizită ca contrapunct în valsul dintre inconsistența statutului și real life brain rot. Eram cu toții legați de o fragmentare a timpului care apare în munca culturală și, probabil, și în alte meserii din ziua de azi.

În fiecare an, nivelul curatorilor invitați crește, iar candidații provin din toate colțurile fiecărui continent, de la Africa de Sud până în Filipine. „Mi se pare că interesul pentru program a crescut și, în același timp, interesul pentru scene precum cea din București, pe care am putea-o numi semi-periferică”, mărturisește tânăra curatoare Ana-Maria Ștefan, inițiatoarea proiectului. Ana-Maria a simțit încă de la prima ediție a târgului că acesta avea nevoie de o componentă educațională. Asta se întâmpla în jurul anului 2023. Era o perioadă în care se putea spune că România și Bucureștiul aveau în sfârșit o piață de artă, dar una care nu era încă însoțită suficient de aspectul educațional pe care sistemul galeriilor îl poate oferi. „La acea vreme, în timp ce lucram la galerie, eram în dialog cu oameni care erau interesați de contextul românesc, dar care nu avuseră prea mult contact cu acesta sau, dacă avuseră vreun contact, acesta fusese cu mai bine de 10 ani în urmă.”

Tema din acest an a fost „sprijinul”. Într-un mediu atât de complex precum cel al unui summit curatorial, se creează legături care vor conduce, fără îndoială, la ajutor reciproc, așa cum vom vedea în acest an. Sprijinul dintre cei care fac lucrurile să se întâmple, și care pot proveni dintr-o poziție oprimată, este elementul care perturbă reproducerea formelor hegemonice existente în restul societății, forme care sunt camuflate în cadrul artei contemporane. Acest ajutor reciproc le permite celor din lumea artei să continue să fie cine sunt: note discordante în raport cu restul realității. Într-una dintre conferințe, Simon Njami a fost întrebat despre despăgubirile istorice (reparations), la care a răspuns că este inutil să vorbim despre ele, deoarece ceva spart nu poate fi cu adevărat reparat. La urma urmei, termenul „decolonial” conține în sine cuvântul „colonial”. Singurul remediu este să o luăm de la capăt cu ceva nou. Să concepem un sistem cu totul diferit.

O temă fundamentală a acestei ediții, care reflectă o dinamică ce se dezvoltă proporțional și ciclic în sfera culturală, este fragmentarea timpului,  în special în cazul unei munci care nu se sfârșește niciodată, care se ramifică în diverse activități, care necesită o interacțiune intensă cu atât de multe alte persoane și care implică activități pe mai multe fronturi simultan. Curatorii din cadrul programului și-au făcut timp, cu puțin înainte de deschiderea Bienalei de la Veneția – când probabil ar fi trebuit să se afle în mai multe locuri deodată – pentru a veni și a fi cât mai prezenți posibil în experiențele oferite de RAD Curatorial.

„A fost o discuție despre moarte, corp și boală. La fel cum sistemul artei contemporane pare adesea să se destrame, la fel ca trupurile celor care fac lucrurile să se întâmple. Koyo Kouoh era o instituție, de exemplu. Instituțiile sunt oameni. Ceea ce mi-a rămas în minte a fost timpul, umanitatea și corpul. Pentru mine, asta a rezonat cel mai mult: dispersarea atenției și modul în care putem face lucrurile mai stabile, mai consecvente și mai respectuoase față de timpul fiecăruia”, îmi mărturisește Ana-Maria. În timpul conferinței la care a vorbit Philippe van Cauteren, curator al S.M.A.K. din Gent și al viitoarei ediții a Art Encounters, acesta a spus că instituțiile sunt oameni și sunt pentru oameni. Clădirea muzeului în care lucrează ține cont chiar și de cuiburile păsărilor din zona înconjurătoare. Reflectând asupra unor astfel de discuții, curatoarea italiană Giulia Menegale rezumă: „Instituția în sine și procesul de construire instituțională pe care curatorul îl întreprinde în cadrul propriului său demers nu ar trebui privite ca ceva separat, ci mai degrabă ca parte a modului nostru de a curatoria prezentul și viitorul, mai ales într-un climat care se îndreaptă spre demolarea sau, cel puțin, spre vulnerabilitatea instituțiilor.”

Ceea ce remarcă mulți dintre curatori este un spirit de cooperare pe scena bucureșteană, cel puțin din exterior, are este foarte evident între proprietarii de galerii și ceilalți actori ai scenei artistice. Cel puțin în contextul târgului, din perspectiva noastră, se poate observa modul în care aceștia colaborează, cum un grup de proprietari de galerii își pun deoparte orgoliile și se coordonează pentru a organiza un târg și activitățile conexe. Curatoarea germană Julika Bosch remarcă modul în care întâlnește oameni și numele lor, dintr-un context în altul: artiștii prezenți la târg se regăsesc și în spațiile de depozitare ale unor galerii; o curatoare română care participă la program semnează texte în cataloage deschise la întâmplare și urmează să curatorieze o viitoare (la acea dată) mare expoziție pregătită de un proprietar de galerie prezent la târg; membrii echipei de organizare a târgului colaborează vizibil cu această ocazie și cu alte organizații, de pe alte roluri. Julika îmi spune: „Am participat la summituri curatoriale foarte diferite. Ultimul la care am fost a avut loc la Tunis, iar înainte de asta am fost și la unul la Amsterdam. Aici mi-a plăcut foarte mult ospitalitatea. Ca în fiecare loc în care am fost, s-a depus un efort. Îmi place să văd oameni care se pregătesc pentru diferite roluri. În alte locuri în care am fost, uneori îi revedeai pe oameni, dar nu în roluri diferite; asta mi s-a părut unic. Mi-a plăcut foarte mult faptul că oamenii apăreau mereu, mereu, mereu. Am simțit că pot să-mi fac o idee despre scenă. Iar pentru mine, ca persoană din afară, care nu sunt familiarizată cu numele românești, nu sunt familiarizată cu pronunția, este stimulant. La un summit al curatorilor ajungi să cunoști pe cineva foarte repede, dar nu ai ocazia să-i vezi numele și îți este greu să ți-l amintești. Însă, pentru că ai avut ocazia să vezi același nume într-o expoziție, într-un catalog, chiar am simțit că fac parte dintr-o comunitate.”

Referindu-se la Summitul Curatorial RAD, una dintre participante, Adina Drinceanu, afirmă: „Modul în care a fost conceput acest summit curatorial a reușit să mute accentul de pe experiența târgului – de la privire la gândire. Astfel, a creat un spațiu în care conversațiile despre artă au devenit la fel de importante ca lucrările în sine… așa că există o oarecare estompare a graniței dintre contemplarea artei și conversațiile din perspective diferite, ceea ce a scos la iveală structurile invizibile care stau la baza ecosistemului artei contemporane. Pentru mine, asta a fost mult mai interesant decât târgul în sine.” Ca rezultat al programului, Adina concluzionează: „Scena artistică românească este din ce în ce mai încrezătoare în definirea propriilor limbaje decât a fost în ultimii 15 ani, iar anxietatea legată de validarea externă este mai redusă, se acordă mai multă atenție metodologiei și modului în care sunt construite instituțiile, dar și accesul și modul în care sunt menținute relațiile culturale pe termen lung.”

Curatoarea italiană Giulia Colletti remarcă: „Provenind din Italia, o țară destul de învechită din toate punctele de vedere imaginabile, am considerat extrem de pozitiv faptul că persoane foarte tinere sau relativ tinere, cum ar fi cele sub 30 de ani, au fost expuse și foarte bine integrate în aceste procese, ceva ce mi-aș fi dorit să se întâmple în Italia pentru generația mea, dar care, în prezent, nu se întâmplă neapărat. În timp ce ești încă student sau urmezi un program de masterat, adică în plin proces de conturare a propriilor cercetări, ești deja expus și provocat de așa-numitul sistem. Acest lucru este extrem de rar în Italia, deoarece la 40 de ani ești considerat un curator tânăr sau un profesionist tânăr, iar la 60 de ani vei fi un profesionist consacrat, așa că, pentru mine, acest aspect a fost excepțional în acest sens. Dar m-am gândit: ce se întâmplă dacă sunt „arși” de sistem atât de devreme, într-o etapă incipientă a carierei lor? Ceea ce se întâmplă destul de des în sisteme care doar exploatează potențialul tău doar pentru că porți eticheta de „tânăr” sau „generație tânără”. Aici se facilitează procesul de integrare în sistem selectând câțiva artiști imediat după terminarea studiilor universitare și cu mult înainte ca aceștia să se afirme, oferindu-le astfel o platformă unde se pot dezvolta în continuare într-un fel de stare temporară de siguranță. Acesta este un aspect care, din nou, mi-a dat impresia că seconsideră cu adevărat că acești artiști sunt o resursă în sensul pozitiv al termenului. Nu este o resursă din care să extragem, ci o resursă pe care să o cultivăm, o resursă pe care să o îngrijim și o resursă cu ajutorul căreia să gândim”.

Două întâlniri s-au potrivit perfect pentru curatorul american Job Piston: operele tânărului Brâncuși de la Muzeul Național de Artă, acei ultimi pași înainte de avangardă și primii pași în avangardă, și apoi întâlnirea cu Paul Neagu la artwill – o punte care „acoperă” istoria avangardei, un înainte și un după, cel din urmă fiind cu adevărat o „istorie ascunsă la vedere”. „Am privit cu adevărat opera lui Paul Neagu în ansamblu, de-a lungul deceniilor. Și apoi am putut urmări anii ’60, explorarea materialelor și a performance-ului. Am putut parcurge toate aceste abordări conceptuale avangardiste diferite ale secolului al XX-lea prin intermediul operei sale. Am o mențiune specială pentru Magda Radu, curatoarea. Ea vorbea despre lucrările video și despre colajele de pe pereți. Brusc, m-a făcut să mă uit de două ori, să le privesc din nou. A fost foarte important când a explicat obsesia pentru „Hyphen”.

O altă vizită importantă a fost turul expoziției lui Ștefan Bertalan de la Muzeul de Artă Recentă. Kelly Krugman, curatoare la SAVVY Contemporary, l-a văzut angajat într-un dialog cu un artist din Amazon, preocupat de cosmologie, atât în opoziție, cât și în tandem.

În cadrul summitului a avut loc și un scurt moment performativ-participativ. În cadrul conversației cu Atabay, coregraf de origine columbiană și curator de spectacole la HKW, acesta a vorbit despre principiile de convivialitate ale instituției, subliniind importanța creării unui spațiu în care „oamenii se simt confortabil să fie deschiși unii față de alții, unde corpurile lor nu sunt lăsate în afara ușii. Și prin corpuri mă refer la trecutul lor cultural, identitatea lor, amintirile stocate în experiențele lor, visurile, dorințele și procesele lor.”

În acest context, participanții au fost invitați să ia parte la un scurt exercițiu inspirat din bullerengue, un stil muzical afro-columbian caracterizat prin lamentații cu semnificații antiopresive. În timpul exercițiului, pe melodia „Déjala Dí” a lui Etelvina Maldonaldo, Atabay i-a invitat pe participanți să se ridice în picioare și să-și transfere în mod repetat greutatea pe un picior, lăsând restul corpului să urmeze mișcarea, apoi să-și lase șoldurile să înceapă să se miște, urmată de o invitație de a-și masa zona pelviană. Participanții au fost apoi încurajați să închidă ochii și să-și atingă întregul corp, cufundându-se în propriile senzații înainte de a-și redeschide ochii și de a continua conferința. Acest episod a funcționat ca o trecere de la reflecția logocentrică către un mod multisenzorial de înțelegere.

În urma interviurilor cu curatorii, realizate între vizitele la ateliere, vizita la atelierul Larisei Crunțeanu de la Malmaison a fost menționată cel mai des; aceasta s-a remarcat prin diversitatea practicilor, a mediilor și a conceptelor, precum și prin generozitatea artistei în explicarea acestora. Printre acestea, tema extractivistă recent explorată în videoclipul „Hélène F. A (post)mining allegory” a fost apreciată de mai mulți dintre distinșii vizitatori.

Printre lucrările preferate de la RAD, marea majoritate a curatorilor au ales „Donate a Word” de Victoria Zidaru. Lucrarea domina zona centrală a pavilionului expozițional: tentacule textile umplute cu fân și inscripționate cu versete biblice atârnau de tavanul de sticlă. Iluminarea naturală a lucrării a conferit „în același timp un anumit tip de solemnitate târgului”, potrivit Adinei Drinceanu. La baza lucrării Victoriei Zidaru se află o grămadă de „conuri de pin, bețe și frunze uscate, toate acoperite cu ceară de albine și legate cu o fâșie de pânză”, pe care sunt inscripționate cuvinte de binecuvântare. Pentru Kelly Krugman, lucrarea Victoriei Zidaru îi amintește de „Disappearing Quipu” a Ceciliei Vicuña: în ambele cazuri, „tentacule” textile inscripționate coboară de sus, cu excepția faptului că, în cel de-al doilea caz, este utilizat sistemul mnemonic andin. Lucrarea Victoriei Zidaru s-ar încadra cu ușurință într-un dialog cu lucrări din orice altă parte a lumii care stabilesc o legătură între pământ și forțele cosmice.

După RAD, reacția lui Job Piston a fost să-l citeze pe fostul său guvernator: „O să mă întorc” (I will be back).