Izolarea în doze mari în care ne-a aruncat pe mulți carantina impusă în țări din întreaga lume, primăvara asta, a schimbat în multiple feluri și raportarea fiecăruia la corporalitate. Majoritatea interacțiunilor s-au mutat online – ne-am obișnuit să ne vedem prietenii și colegii pe ecrane, și chiar și când nu ne separă decât aerul, atingerile par ceva aproape interzis. Obligați la a ne mișca pe loc în propriile case, a trebuit să ne contemplăm corpurile, adesea ignorate sau uitate într-un amalgam de lucruri care par mai presante decât simpla ființă. Ne-am lovit de nevoile lor, de limitele lor, de nostalgiile și aspirațiile lor. Le-am îmbrăcat altfel, le-am hrănit altfel. Le-am învățat cu o lume în care mersul la teatru, la film sau la muzeu este o întâlnire pentru care numai mintea se deplasează.

Despre corp și despre mutarea artei pe ecran este și Resilience Test, prima serie de expoziții online organizată de Gaep și cofinanțată de Ministerul Culturii. Prezentând pe rând trei artiști din generații și țări diferite – Marilena Preda Sânc, Vlatka Horvat și Ištvan Išt Huzjan –, pe parcursul a câte trei săptămâni, proiectul curatoriat de Tevž Logar expune „practici conectate prin interesul față de reexaminarea rezilienței și a rolului sociopolitic al corpului”, și o face într-un moment în care tot mai multe galerii de artă încep să apeleze la viewing rooms ca mod de a-și ține publicul aproape. Dacă până acum ele mizau pe târguri pentru a se conecta la un public mai larg, lumea artei vorbește acum despre un shift către online.

„Galeriile sunt într-un model de funcționare care a rămas aproape același din secolul al XIX-lea”, spune Andrei Breahnă, cofondator Gaep. „E frustrant să constați că ai un conținut extrem de valoros și nu îl distribui folosind instrumentele secolului XXI.”

David Zwirner a creat viewing rooms încă de la finalul lui 2017, când și-a dat seama cât de mult contribuiau la creșterea numărului de tranzacții preview-urile virtuale de dinaintea târgurilor. Presantă acum, mutarea în online ridică o problemă de resurse pentru niște structuri mici cum sunt majoritatea galeriilor. Artiștii, galeriștii și publicul colecționar descoperă în același timp acest nou mod de raportare, cu beneficiile și neajunsurile lui. Dar nu sunt puține vocile care spun că posibilitatea de a explora o lucrare în tihnă, din propria locuință, fără a trebui să calci spațiul uneori intimidant al unei galerii, oferă o intimitate a deciziei pe care mulți colecționari, de cursă lungă sau începători, o vor găsi reconfortantă.

MARILENA PREDA SÂNC

E, cumva, ceva ce-ți trece firesc prin minte și privind lucrările Marilenei Preda Sânc (n. 1955), artista cu care a debutat seria de expoziții Resilience Test, pe 29 iunie. O parte dintre ele sunt fotografii cu intervenții din seria Corpul meu e spațiu în spațiu, timp în timp și memorie a tot, creată în anii ’80. Atunci, corpul trebuia să reziste restricțiilor de ordin social, cultural și politic ale regimului comunist. Corpul gol al artistei, pătruns sau încadrat de desene care aduc uneori a armuri, uneori a cuști, pare să exploreze în macro deopotrivă ideea de vulnerabilitate și cea de forță a feminității. „După cum afirmă Judith Butler”, completează textul curatorial, „corpul în sine nu este niciodată doar al tău, ci face parte dintr-o matrice, a societății și a unor procese sociopolitice, prin prisma căreia este înțeles, asignat și distribuit. Aceste colaje rezistă matricei, în mod direct și fără compromis.”

La vremea aceea, Marilena Preda Sânc nu putea expune lucrările în România, așa că se folosea de mail art pentru a le da o șansă de a avea un public în cadrul evenimentelor dedicate din afară. Așa cum a povestit și pentru revista ARTA în 2018, mail art-ul era o punte către o lume interzisă, controlată de cenzură, dar nu complet oprită, un mod de a cunoaște alți artiști și de a dialoga cu ei, o confirmare a muncii din atelier.

Colajele din expoziție se completează firesc cu picturile ei timpurii – pe care obișnuia să le numească picturi corp-peisaj –, și ele o supradoză de intimitate. Autoizolat de contextul politic sau social, corpul își găsește supape de evadare, dar nu poate fi liber de constrângeri. În timp ce posturile femeii goale din picturi și titlurile acestora din urmă transmit liniște (Meditație, Abandon, Somnul), fundalul lucrărilor transmite exact opusul, conturând o senzație de „niciunde”, de privire spre întuneric. „Pozițiile corpului în picturile mele din anii ’80 reflectă o fugă de realitatea în care nu-mi doream să fiu,” spune artista, „o imersie într-un eu interior, aflat însă întotdeauna într-o relație strânsă cu natura. Pentru mine, ceea ce unește corpul și natura este dorința de libertate.”

Așa cum a declarat în interviuri, Preda Sânc nu a devenit conștientă de încărcătura feministă a lucrărilor ei decât după Revoluție, când a avut acces la expoziții din Europa și a aflat mai multe despre curentul feminist al anilor 1970. Căderea comunismului i-a oferit și ocazia de a descoperi mediul video și de a-și extinde practica prin videouri precum Inside (prezent în expoziție), prin care explorează identitatea de gen.

VLATKA HORVAT

Omul surprins într-o perpetuă stare de incertitudine e reflectat și în lucrările artistei Vlatka Horvat (n. 1974), care investighează în numeroase feluri relațiile dintre corp și spațiu. Născută în Croația și stabilită în prezent la Londra, Horvat e cunoscută la nivel internațional pentru instalații, performance-uri și lucrări pe hârtie prin care explorează cum sistemele sociale transformă și fragmentează imaginea corpului și funcțiile lui. „Mă interesează în mod special relația dintre corpul uman și contextul în care funcționăm”, spune ea. „Adeseori, proiectele mele chestionează cum anume spațiul și felul în care este organizat poate afecta, influența, dicta și chiar determina comportamentul, mișcările, alegerile noastre în el.”

Interacțiunea corpului cu obiecte banale, un alt aspect specific multor lucrări ale ei, se regăsește în Resilience Test. În Monuments, o serie de fotografii din 2018, artista își surprinde mâna ținând materiale și obiecte utilitare: bucăți de lemn, o cărămidă, o mănușă de cauciuc. Deopotrivă observator detașat al propriei mâini, corp contorsionat și obiect „monumental”, Horvat stârnește la o joacă a interpretărilor și unghiurilor din care privești.

„Vulnerabilitatea și diminuarea corpului, pe de-o parte, și prezența lui proeminentă, incontestabilă, pe de altă parte, sunt două elemente centrale în lucrările lui Horvat”, spune Naomi Fry în textul Tragicomicomictragic. Artista are obiceiul de a se ascunde în văzul tuturor în lucrările ei, fie că e vorba despre serii fotografice precum Hiding (Outside) și Searching, sau de Hybrids, o serie de colaje prezentă în expoziție, în care fragmente de imagini cu corpul artistei fuzionează cu imagini de obiecte banale, rezultatul părând să fi ieșit din sertarul unui creator de animații bizare. Corpul e aici un obiect modular, o piesă de lego căreia îi poți schimba oricând identitatea. „Așa cum se întâmplă adesea în colajele mele figurative,” explică Horvat, „corpul și elementele lumii fizice sunt propuse aici ca locuri de fragmentare, prăbușire și eșec, dar sunt și reimaginate ca spații de refacere, posibilitate și joc.”

O ascundere stângace și o fuziune cu un obiect „de prin casă” vedem și în imaginile rezultate din Unhinged, un performance din 2010, cu durata de șase ore, în care Horvat dansează și se luptă cu o ușă scoasă din balamale, prin saloanele unei vile istorice. „Cândva i-am descris practica drept o interminabilă knock-knock joke”, spune artistul american Graham Parker despre artistă, adăugând că ceea ce la suprafață pare un concentrat de umor negru are în substrat o incontestabilă melancolie. Calitatea asta a lucrărilor ei e evidentă în Unhinged, unde ea și obiectul formează un hibrid deopotrivă prins înăuntru și încuiat pe-afară, care destabilizează complet sensul ușii. Artista încearcă să treacă drept ușă și trece cu ușa printre vizitatori, chestionând lucruri precum (in)vizibilitatea lucrătoarei domestice (una dintre temele performance-ului), dar și ideea de limită – unde se termină corpul și începe lumea, unde exteriorul devine interior, unde privatul devine public. Privit în contextul ultimelor luni, în care închiderea ușii a fost un gest de autoprotecție, dar și de supunere a voinței, de ascundere de realitate sau de dificultate de a pleca, dansul acestei femei-ușă printr-o casă imensă care nu pare s-o încapă devine cu atât mai încărcat de semnificații și, prin urmare, cu atât mai enigmatic.

E greu să privești Resilience Test detașat de răsturnarea lumii așa cum o știam, și de-asta highlight-ul segmentului ocupat de Horvat e, probabil, Balance Beam #0320, o instalație realizată la începutul anului pentru Kunsthalle Wien, pe care artista o consideră una politică și care constă în trei bârne lungi din lemn sprijinite pe spătarele unor scaune, ocupând o lungime de 15 metri. Pe bârne sunt înșirate zeci de obiecte, toate sferice sau cilindrice, toate într-un echilibru de gimnaste. Prinse între o stabilitate fragilă și o iminentă cădere, obiectele au o poziție asemănătoare cu certitudinile privind viitorul imediat. „E echilibru, dar la limită,” explică Horvat în videoul în care prezintă instalația. „Structuri, instituții și țări, tot ce părea la un moment dat solid și era luat ca atare, acum e cam instabil.” Vocea lui Horvat ghidează, umplând golurile iscate de imposibilitatea de a fi în aceeași cameră cu lucrarea și relevând, totodată, limitările unei expoziții online și cât de mult mizează ea pe imaginație, pe a-ți lua răgaz să închizi celelalte tab-uri și să fii, pentru câteva minute, atent. Horvat vorbește despre un gest în spațiul încăperii, care poate fi văzut și ca pod, și ca barieră, despre o relație activă cu vizitatorul confruntat cu un echilibru atât de nesigur.

„De la prima mea expoziție axată pe sculpturi – la The Kitchen în New York, în 2009 –, prezența privitorului în spațiu și apropierea lui de construcțiile mele au fost extrem de importante”, a detaliat artista pentru acest articol. „Vizitatorii activează un set de întrebări pe care le pun lucrările, prin faptul că sunt invitați să se poziționeze și repoziționeze în relație cu propunerile mele sculpturale. În Balance Beam, de exemplu, (…) prezența privitorului e crucială pentru menținerea obiectelor în echilibru (sau nu). Dacă te apropii prea tare, te lovești de structură sau doar tulburi un pic prea tare aerul din jurul obiectelor prin mișcările tale – toate aceste acțiuni și accidente pot răsturna starea extrem de temporară de stabilitate și cauza căderea unui obiect. Și odată ce un obiect cade, altele pot urma!” Horvat vede construcția ca pe un sistem în care starea de echilibru depinde de o relație a tuturor elementelor implicate – a mutually affecting economy –, incluzându-l aici pe vizitator care devine și el, prin simpla lui prezență, responsabil de menținerea stării precare de fapt și de felul în care se vor desfășura lucrurile. Dacă pică, obiectele vor fi puse la loc, precizează artista zâmbind în videoul expus în viewing room, și mixul caracteristic de umor și melancolie sfârâie ca o tabletă efervescentă. Dar nevoia de complicitate rămâne. Suntem toți responsabili.

IŠTVAN IŠT HUZJAN

Resilience Test a pornit de la corp în micile lui amănunte și se încheie, în august, cu o meditație despre ce putem descoperi și transmite când ne punem corpurile în mișcare.

Declarându-se apropiat în gândire de grupurile artistice Gutai și OHO și amintind de practica unor walking artists ai anilor 1960-1970 precum Richard Long, Hamish Fulton sau Neša Paripović, slovenul Ištvan Išt Huzjan (n.1981) folosește mersul pentru a analiza distanțele dintre oameni și spații. Pentru el, relația foarte specială cu mersul a început devreme. A crescut în extremitatea sudică a capitalei slovene, care în Al Doilea Război Mondial fusese ocupată de Italia fascistă. După eliberarea zonei de către partizanii sloveni pe 9 mai 1945, bariera de sârmă ghimpată instalată de italieni a fost înlocuită de un scurt drum care să amintească de ocupație. Din 1957, la aniversarea eliberării, cetățenii capitalei merg împreună pe acea potecă. „Eu m-am născut în apropierea acestui drum, acum pavat, cu o lățime de 7m și cu monumente comemorative în lungul lui”, a povestit Huzjan pentru acest articol. „În fiecare an, pe 9 mai, mă alăturam marșului împreună cu familia mea. Era minunat. Oamenii se întâlneau, mâncau împreună, discutau chestiuni politice și, mai presus de toate, își aminteau de trecutul sumbru. Experiența asta m-a învățat de mic că uneori mergem nu ca să ajungem undeva sau ca să facem mișcare, ci și ca să protestăm. În cazul nostru, să ne asigurăm că Ljubljana nu va deveni niciodată un loc fascist.”

Artistul a măsurat și explorat lumea cu propriul corp și când studia la Accademia di Belle Arti din Veneția, și o face și în prezent, când își împarte timpul între Ljubljana și Bruxelles. În practica lui, pașii devin o unitate de măsură nu numai a experiențelor personale sau a relațiilor interpersonale, ci și a societății și a numeroaselor lui curiozități de ordin istoric sau geografic.

În Wanderlust, o odă adusă mersului pe jos, scriitoarea Rebecca Solnit se oprește asupra „artiștilor mergători” și spune despre Richard Long ceva ce se aplică și artei lui Huzjan: „Textele lui scurte și imaginile lui nelocuite lasă mare parte din călătorie în seama imaginației privitorului, și ăsta este unul dintre lucrurile prin care se evidențiază acest tip de artă contemporană – îi cere privitorului să muncească mai mult, să interpreteze ambiguitatea, să-și imagineze nevăzutul.” 

Line Umpire este un performance din 2018 în care Huzjan a mers trei zile, timp de 8-10 ore pe zi, pe granița invizibilă de 65 de kilometri a regiunii municipale Bruxelles, îmbrăcat într-un costum în culorile steagului Belgiei – un picior negru, un picior roșu, un trunchi galben. Un localnic care nu vorbea nici franceză, nici neerlandeză și al cărui parcurs a fost documentat vizual de prietena lui.

La fel ca Richard Long în anii 1960, Huzjan face performance-uri pe care le documentează nu neapărat exhaustiv și prin care patrulează o tensiune între material și imaterial. Expune ulterior fotografii care-i marchează demersul, obiecte găsite, sculpturi făcute în atelier și cărți de artist, un soi de jurnale de călătorie. Resilience Test evidențiază MERA, trei cărți despre trei performance-uri. Un drum de-a lungul coastei belgiene, de la granița cu Olanda până la granița cu Franța, cu un picior în apă și celălalt pe uscat, este marcat cu ajutorul unei fotografii a orizontului cu fața spre sud, făcută din oră-n oră. Cu ocazia unei expoziții la New York, artistul strânge gunoiul de pe 5^th Avenue în șase saci transparenți de 60 de litri pe care îi lasă în fața galeriei. La vernisajul expoziției personale de Métrico a Imperial din Mexic, strânge mâna tuturor vizitatorilor (aproximativ 100 de oameni), întâmpinându-l pe fiecare cu un „Mulțumesc că ați venit.” „Oamenii s-au simțit respectați și chiar au simțit că sunt acolo”, mi-a spus Huzjan, „nu ca o referință istorică, nu într-un magazin, nu la un cocktail, ci acolo cu artistul. Așa că mi-au pus o mulțime de întrebări și au interacționat cu arta.”

Huzjan folosește adesea în expoziții obiecte găsite sau păstrate, asupra cărora intervine uneori în atelier. Șase bețe de drumeție, copii din ipsos ale unor bețe folosite sau culese în timpul performance-urilor, devin urme ale unor drumuri prin Slovenia, Belgia sau SUA, unele solitare, altele în compania unui curator, a unui artist sau a unor grupuri mai mari.

De la corpul cenzurat de comunism și închis între granițe, dar profund liber al Marilenei Preda Sânc, Resilience Test se oprește în imensitatea spațiului dintre un artist și un curator care creează ceva împreună din capete opuse ale lumii – unul în arhipelagul râului Mekong, celălalt în Anzii peruani. From Sunrise to Sunset pune cea mai mare distanță posibilă între ei, iar momentul pe care îl împărtășesc – solstițiul – e documentat fotografiind deplasarea soarelui pe cer, care pentru artist apune, în timp ce pentru curator răsare.

Distanța transformată în artă apare fericit și în discuția online pe care curatorul Tevž Logar a avut-o cu Vlatka Horvat, cu ocazia Resilience Test. Horvat povestește că, începând cu luna aprilie, ea și partenerul ei de viață, artistul Tim Etchells, au folosit GPS-ul pentru a genera un desen al plimbării zilnice, fiecare pe telefonul propriu, desen pe care-l adnotau cu imagini, mici observații sau situații pe care le întâlneau. Obiceiul s-a prelins dincolo de carantină, astfel încât acum au peste 160 de astfel de diptice, povestește artista într-un video care completează cu zeci de fragmente puzzle-ul experienței online oferit vara asta de Gaep. „Obiectivul a fost de a crea o conversație cu publicul, de aici și din afară”, spune Andrei Breahnă, la finalul unui maraton organizatoric pe care îl termină optimist. „Suntem într-o situație extraordinară, anume că producem aceste expoziții în același timp cu galeriile mari din lume. Nu suntem în urmă cu acest subiect.”