Un fapt de necontestat este că în perioada 2022-2023 Timișoara a eclipsat toate celelalte centre culturale românești atrăgând cei mai activi și mai cunoscuți artiști și curatori. Scena bucureșteană s-a mutat practic la Timișoara cu proiecte semnificative, precum cele ale artiștilor Irina Botea și Jon Dean, Suzana Dan, Călin Dan, Irina Gheorghe, Teodor Graur, Iosif Kiraly, Dan Mihălțianu, Sebastian Moldovan, Ioana Nemeș, Mircea Nicolae. Tot aici au migrat curatoare importante precum Valentina Iancu, Iris Ordean, Magda Radu, Alina Șerban dar și artiști recunoscuți sau emergenți din Cluj (Ciprian Mureșan, George Roșu, Flaviu Rogojan, Thea Lazăr, Adrian Ganea, Adrian Ghenie, de ceva timp stabilit la Berlin), Iași (Matei Bejenaru cu o impresionantă instalație de fotografii stradale care au populat centrul orașului și mai apoi hubul cultural din incinta Universității Politehnice), Arad (kinema ikon găzduit de Meta spațiu sau participant prin membrii săi la performance-urile din oraș) sau Sibiu (Lia Perjovschi cu celebrele plase ale anilor 1990 și un puternic și angajat performance la Zona și Dan Perjovchi cu un performance pereche dar și cu iconicul său tramvai desenat). Spații și asociații bine cunoscute, precum Salonul de Proiecte, Institutul Prezentului, One World Romania, Fundația9, SAC, sau emergente ca Marginal, Qolony, Copia Originală au contribuit la conturarea programului Timișoara capitală Europeană a Culturii. Artiști români de prestigiu istoric precum Brauner, Brâncuși, Paul Neagu au fost recuperați și prezentați publicului. Bienala ArtEncounters, festivaluri precum Simultan sau Zona, ample expoziții ca Performing 89. Stări de deziluzie sau După SCULPTURĂ/ SCULPTURĂ după au reușit să interconecteze experimentul sonor cu performance-ul, filmul și artele vizuale, să atragă un număr semnificativ de actori internaționali și să inițieze cercetări artistice bine racordate la direcțiile scenelor europene.

În acest context efervescent, una dintre cele mai importante reușite ale Programului Timișoara Capitală Europeană a Culturii a fost însă modul exemplar în care a integrat scena locală, deschizând relații tematice sau mediale între proiectele curatoriale timișorene și cele cu spectru național și internațional. Un merit important l-au avut aici curatorii timișoreni care au inițiat evenimente artistice complementare bienalei Art Encounters, precum Ileana Pintilie și Maria Orosanu-Telea, profesoare la Facultatea de Arte dar și experte în teoria și critica de artă, cât și o serie de asociații și spații artistice implicate și active precum Balamuc (Ana Kuhn), Contrasens (Dana Sarmeș), Indecis (Sergiu Sas și Mimi Ciora), Meta Spațiu (Mirela Stoeac-Vlăduți), Monotremu (Laura Borotea) și o întreagă constelație de artist-run spaces din perimetrul Faber precum Digital:Canvas (Marius Jurcă) sau Lapsus (Alex Boca).

Observăm, în acest sens, că atât selecțiile internaționale din programul Capitalei Culturale Europene cât și agenda curatorială a scenei timișorene au activat aceleași direcții actuale ale cercetării artistice precum tema afectelor postmediale, critica postumanistă a Antropocenului, noile ontologii ale obiectelor, relaționarea artei cu natura via tehnologie, cât și imperative ale scenei experimentale precum grija, colaborativitatea, locuirea, crearea de legături umane și nonumane.

În expoziția Hiperestezia a grupului Avantpost, curatoriată exemplar de Maria Orosanu-Telea, identificăm astfel un interes susținut pentru experimentul intermedial cât și pentru jocul cu simțurile și spațialitatea, asociate cu un apetit real pentru cercetarea artistică. Studii captivante asupra actului vederii, reflectată și mediată de oglinzi și de tehnologie digitală realizează spre exemplu Miki Velciov, Aura Bălănescu și Marius Jurcă (13m10j), autorul unei instalații interactive în care spectatorii pot compune armonii cosmice și muzicale, construindu-și practic propria galaxie pe cerul liniștit al spațiului de la Bastion. Merită amintit că același Marius Jurcă a inițiat și posterul expoziției, în opinia mea unul dintre cele mai sugestive postere ale Capitalei Europene a Culturii: un H pufos, stelar care invocă rădăcinile grecești ale termenului aesthesis, ce unea facultatea senzației cu posibilitatea de transcendere către cosmosul armonilor inteligibile.

O altă lucrare ce deschide noi căi de comunicare către o gamă de teme de interes internațional, remarcabilă atât din punct de vedere conceptual cât și ca realizare artistică, este (Hiper)obiecte de Liliana Mercioiu-Popa. Instalația în care o amplă serie de ustensile cotidiene au fost extrase din mediul lor obișnuit și acoperite complet de vopsea argintie, reflectantă, readuce în discuție dezbaterile fenomenologice pe tema locuirii și a lucrului (ne)autentic. Mă refer aici în principal la diferența dintre lucrurile apreciate în sine, pentru sine și cele exploatate în baza unei funcționalități oarecare, limitate. Predilecția noastră către exploatarea și reducerea lucrurilor la triviale meniri funcționale este deconspirată de observația heideggeriană potrivit căreia singurele momente în care un obiect cotidian iese cu adevărat în evidență sunt cele în care acesta se dovedește stricat sau de negăsit și astfel incapabil de a-și performa funcția. În acest sens, obiectele argintii ale Lilianei Mercioiu-Popa, asemeni unui „ustensil” heideggerian nesupus, devin paradoxal de vizibile, capabile de a scoate din ascundere proprietăți esențiale ale omului și ale relației sale deficitare cu lucrurile în epoca Tehnicii.

Este interesant de observat cum aceste obiecte vedetă, relocate pe scena expozițională și eliberate de triviala lor menire funcțională, deschid traiectorii subtile de comunicare cu alte lucrări, precum sublimele și totodată inutilele pietre de hârtie construite la sfârșitul lumii de personajele din instalația lui Sebastian Moldovan, expusă la Art Encounters. Interesante conexiuni se pot face mai departe, în cazul ambelor proiecte, cu noile ontologii ale obiectelor și reconsiderarea nonumanului proprie paradigmei postumaniste. În cazul instalației (Hiper)obiecte, al cărei nume trimite el însuși către filosofia lui Timoty Morton, posibilitatea de a te reflecta în obiectele oglindă, grație suprafeței argintii reflectorizante, invocă statutul lor necesar de agenți, aducându-ne aminte că omul se definește numai în lume, prin locurile și lucrurile sale, că suntem peisajele și casele pe care le locuim, suntem creioanele, telefoanele și pensulele pe care le mânuim. Suntem preveniți astfel că reducerea lucrurilor și a naturii la o trivială funcționalitate este secondată de o iremediabilă reducere a individului la statutul de resursă (umană) disponibilă și disponibilizabilă.

Nu în ultimul rând, proiectul cel mai aparte al expoziției Hiperestezia, care conectează spațiul de la Bastion cu o locație neobișnuită, poșta din Timișoara, aparține aceleiași valoroase artiste a scenei timișorene. Purtând un titlu inspirat de Hannah Arendt, Without Wandering There Would be no History, acesta propune o investigație asupra peisajului ca specie artistică ce poate scoate din ascundere relaționările umanului cu natura dintr-o anumită perioadă istorică. Pe scurt, Liliana Mercioiu-Popa repictează aici în nuanțe de gri peisaje celebre din istoria artei eliminând prezențele umane, animale sau supranaturale și înlocuindu-le cu buline roșii, galbene sau turquoise. Picturile panotate în spațiul poștei sunt însoțite de jardiniere cu pământ, pietre și plante naturale. Este analizată astfel, de pe noi poziții nonantropocentrice, evoluția peisajului de la obiect sublim de contemplare și personaj principal al picturii la simplu element decorativ, auxiliar prezenței umane.

Trebuie amintit că un similar interes fenomenologic pentru corp, actul vederii și pentru chestionarea postumanistă a relației dintre om și natură, via tehnologie, marchează și programul curatorial Art Encounters, în cazul căruia aș aminti, în principal, paradoxala replică minusculă, sculptată 3D, a sublimului munte Piz Linard, de Karin Sander, fluturii lui Carlos Amorales, ferigile lui Zheng Bo și o serie de lucrări ecoart de Floriama Cândea, Ioana Cârlig, Giulia Crețulescu, Sebastian Moldovan.

Important de observat este că aceleași teme de interes se regăseseau încă din anul 2022 în agenda curatoarei, profesoarei și specialistei în istoria și teoria artei Ileana Pintilie. Remarcăm cu admirație, în acest nou caz, o dezvoltare organică și relațională a cercetării axate pe triada om – artă – natură. Dacă în 2022 Ileana Pintilie organiza la Universitatea de Vest ampla conferință internațională Nature Arts-Interconnections, cu participarea unei largi comunități academice de artiști și teoreticieni, în 2023 aceeași Ileana Pintilie, de astă dată din poziție de curator, dădea startul unei expoziții maraton Expanded Nature, desfășurată în nu mai puțin de patru spații: Muzeul apei, proaspăt deschis, Galeria Mansarda a Facultății de Arte, Galeria 28 și Meta Spațiu.

Un amănunt relevant pentru Expanded Nature este că nucleul de artiști pornind de la care s-a structurat expoziția a fost alcătuit tocmai din participanții la conferință, printre care Dana Catona, Ciprian Ciuclea, Liliana Mercioiu Popa, Marilena Preda Sânc, Sașa-Liviu Stoianovici etc. Acestora li s-au adăugat alți artiști importanți și preocupați de noi definiții și categorii ale naturii și naturalului precum Geta Brătescu, Ion Grigorescu, Constantin Flondor, Iosif Kiraly, Dan Perjovschi, Matei Bejenaru, Anca Benera și Arnold Estefan.

În acord cu alte evenimente remarcabile ale Capitalei Culturale Europene, expoziția și-a asumat o manieră de lucru inter/multi-medială, cu mențiunea că în acest caz ”intermedialitatea” a fost tratată în cunoștință de cauză, ca o trăsătură definitorie a artei contemporane românești. Este vorba aici despre un fenomen cunoscut de Ileana Pintilie în profunzime, anume disocierea treptată a scenei artistice locale de coordonatele artei moderne și formarea unei noi orientări prin sedimentarea  succesivelor valuri experimentale care, începând cu anii 1960, au investigat atât prin desen cât și prin fotografie și film teme contemporane esențiale precum utopiile spațiului sau natura ca lecție de formă și funcționalitate, iar după anii 1990 au sondat cu aceleași mijloce intermediale criza identitară a unei Românii scindate între un trecut comunist și un viitor european nesigur. Amintim că din aceste ”valuri intermediale” au făcut parte, pe rând, Grupul Sigma, Ion Grigorescu, Geta Brătescu și mai apoi succesori ai lor direcți și indirecți: Iosif Kiraly, Dan Perjovschi, Liliana Mercioiu Popa, Matei Bejenaru, Ciprian Ciuclea. Martoră a acestui proces și responsabilă de consemnarea istoriei recente (sarcină de care s-a achitat cu brio prin editarea celor două importante publicații Acționismul în România și Zona), Ileana Pintilie a reușit să integreze în expoziția Expanded Nature importante performance-uri, fotografie, sunet, experiment neoconstructivist din zona graficii sau a instalației.

Recunoaștem în țesătura densă de idei influența difuză a grupului Sigma, interesul acestora pentru arhitectură, spațiu și pentru studiul și ocrotirea naturii. Privind desenul și instalația Lilianei Mercioiu cât și re-construcțiile fotografice ale lui Iosif Kiraly, expuse la Meta-Spațiu, remarcăm că nu se poate vorbi însă despre recontextualizări sau existența unor elemente comune ci mai curând despre un aer de familie. Accente constructiviste transpar și în lucrările mai tânărului Ciprian Ciuclea, ale cărui instalații încastrate în dreptunghiuri de lemn natur, perfect construite se îmbină cu perspectiva arhitecturală asupra fotografiei. De asemenea, tema seriei de fotografii argentice prezentate la Muzeul Apei în contextul Expanded nature este dinamica pădurii Băneasa, fostul codru al Vlăsiei, în lupta sa cu extensia orașului București.

În ceea ce privește selecția de proiecte de la Muzeul Apei, un experimentslism al materialității și al spațiului întâlnim în sculptura sonoră cu albine a lui Sașa-Liviu Stoianovici cât și în sculptura lui Bogdan Rață, imersată total în habitatul natural. În acest al doilea caz este vorba, mai precis, despre două lucrări procesuale instalate în iazurile din curtea Muzeului Apei, două siluete umane din rășină pe care mușchiul, mormolocii, broaștele le pot invada încet redându-le naturii. Prima dintre ele este un corp hibrid, inundat, care ține apa asemeni unei cochilii de scoici, amintind compoziția acvatică a corpului uman și înrudirea ontologică a umanului cu elementele cosmice. Cea de-a doua reprezintă un corp descentrat, fără cap sau o rochie care se dizolvă sub presiunea unor roci, un posibil studiu după Ofelia lui Millais, care ne amintește poziția privilegiată pe care o ocupau femeia și natura în arta perioadei romantice dar și interpretările reducționiste ale secolului al XIX lea pentru așa numita femeie-floare (vezi duritatea adjectivelor lui Kierkegaard din Jurnalul seducătorului – femeia este frumoasă dar lipsită de spirit, asemeni naturii vegetale).

Un proiect care abordează aceeași temă a vegetalului, de această dată îngemănat cu artificialul, este seria de fotografiile de mari dimensiuni Modele a lui Matei Bejenaru, expusă la Meta Spațiu. Ea portretizează o fascinantă gamă de flori-simulacru, bazate pe un set de modele botanice importate din RDG în anii 1970-1980, set recuperat de artist dintr-un laborator al Facultății de Biologie din Iași. Expoziția deconspiră în acest sens o serie de constante ale laboratorului conceptual al artistului care îl plasează în proximitatea cercetărilor bionice ale aceluiași grup Sigma: disponibilitatea pentru cercetare și lucrul cu arhive, interesul structuralist pentru investigarea ochiului mașinic, contrapus cu nevoia organică de a lansa investigații pe tema multiplicității calitative, a timpului durată nemăsurabil în secunde, a spațialității afective ce nu se cuantifică în metri ci în sentiment și culoare.

În acest context, reținem că florile lui Matei Bejenaru pot fi privite atât ca o mostră a gândirii și trăirii arhivistice (vezi legătura dintre moarte și arhivă, semnalată de Derrida în Archive Fever) cât și ca un manifest al hibridizării vegetalului cu animalul și umanul dar și cu mașinicul. Mărite și privite din unghiuri neașteptate, petalele voluptoase, corolele roz de culoare cărnii, caliciile mustind de sevă și pistilele albe sângerii invocă astfel organe umane sau animale dar și amenințătoare mecanisme, sublime flori mașinice. Întâlnim la aceste uriașe flori-cyborg o nouă specie de sublim care împrumută mecanismul înspăimântătorului de la vechiul sublim kantian, sublimul dinamic al naturii. Ceea ce este însă invocat aici nu este gracilitatea vegetalului cât mai degrabă forța sa.

Nu în ultimul rând, interesul fenomenologic pentru natură, arhitectură și lucrul cu spațiul al grupului Sigma transpare din instalația Lilianei Mercioiu-Popa, Spațialități con(-)centrice, expusă la Meta-Spațiu, atât în galerie cât și în curtea exterioară. Este vorba despre o serie de stâlpi de lemn dispuși circular, pe care sunt gravate cu o tehnică laser fără poluare, fosile, plante, insecte delicate și pagini din manuale de biologie. Dispunerea lor în grădină, pe iarbă, sub soare, în bătaia vântului, trasează și unește teritorii, construiește trasee ce invită spactatorul la plimbare dar și la o lecție despre physis (termen folosit de greci pentru a descrie ieșirea spontană din sine cât și ascunderea, misterul propriu naturalului). Văzuți de aproape stâlpii par a alcătui o arhivă, o bibliotecă a naturii, în natură, ce amintește sublima instalație construită de Roni Horn din apa ghețarilor islandezi: The Library of Water. Văzuți de sus, aceiași stâlpi formează două cercuri, corespunzătoare micro și macro-cosmosului, trei dintre ei penetrând chiar spațiul construit al galeriei. Această geometrie ne-euclidiană, bazată pe cerc și forme naturale, așează omul față în față cu sublimul elementelor naturii iar frecvența scăzută a gravurilor ce tratează individul uman (doar doi dintre stâlpi poartă cîteva trimiteri la columna lui Traian si la desenele renascentiste ale artistului-medic Robert Flud, ce încă raporta proporția de aur la corpul uman) sugerează un atașament postuman pentru natura extinsă și împuternicită.

Față în față cu amenințările noii ere geologice a Antropocenului, cu moartea naturii în și pentru sine, acest mesaj infuzează întreaga expoziție Expanded Nature, demers care militează pentru reconsiderarea viului și critica antropocentrismelor. Reținem analiza subtilă a unor noi categorii estetice ale sublimului vegetal sau temporal, hotărârea cu care curatoarea Ileana Pintilie înlocuiește perspectiva tributară finitudinii umane cu una a eternității geologice cât și fina privilegiere a elementelor naturii – apă, aer, foc, pământ – interpretate de pe poziții ecofenomenologice în direcția ”non-posedabilului care învăluie sau conține fără a putea fi conținut sau învăluit.” (Levinas)

* Acest articol a fost realizat prin finanțarea Energie! Burse de creație, acordată de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte, în cadrul Programului cultural național „Timișoara – Capitală Europeană a Culturii în anul 2023″.

Creația nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte al Municipiului Timișoara, iar acesta nu este responsabil de conținutul ei sau de modul în care poate fi folosită.