Dubla expoziție Simt ceva – nu știu exact ce^[1] a fost cu siguranță un eveniment. Proiectul ar putea servi drept model bun de urmat pentru viitoare expoziții cu caracter național. Gândită în colaborare dintre Locul de proiecții Zahenta (LPZ) din Varșovia, un spațiu adiacent Galeriei Naționale de Artă Zahenta – de curatoarea Magda Kardaș – și fundația timișoreană Art Encounters – de curatoarea Diana Marincu – a reușit cu desăvârșire să creeze o punte creativă între Lera Kelemen, Ana Kun, Andreea Medar, Carmen Nicolau, Pusha Petrov & Miki Velciov, Sorina Vazelina, artiștii activi pe scena timișoreană (de ce nu un fel de selecționată a României?) și artiștii polonezi Zofia Gramz, Januș Uukovici, Paulina Panchevici, Anna Siekierska, Mikouai Șpacinschi și Marta Venglinska, participanți la expoziții anterioare din LPZ. Până și lucrările prezentate parcă intrau în dialog simbolic între ele. S-au comunicat năstrușnic pe mai multe planuri tematice: ecosisteme și intruziuni umane, cyborgi, și nu în ultimul rând, activism civic.

Întâmplarea a făcut că expoziția din Varșovia a coincis cu desfășurarea crizei umanitare de proporții la hotarul Polono-Belarus, în Codrii Bialoviejei. Multă lume care încearcă să urmărească atent frânturile de știri de la hotar simt ceva și nu știu exact ce. Guvernul a declarat stare de urgență și a interzis accesul jurnaliștilor, medicilor și activiștilor în zonă. Deveniți pioni ai marii politici, refugiații sunt prinși între cordoane de grăniceri, polițiști de frontieră și sârmă lamată. Sunt îmbrânciți și rebruscați, nu contează de-s copii sau femei, și lăsați să moară de frig, de istovire, de foame și de sete. Grăitor e cazul celor 32 de persoane înțepenite în regiunea cătunului Usnaj Gurnîi. În alte localități de-a lungul hotarului au fost înregistrate patru decese prin hipotermie. E probabil că în codrii Bialovejii se află mai multe cadavre. Guvernul Polon, a legalizat postfactum efectuarea de rebruscări (pushbackuri) ce contravine cu Convenția Drepturilor Omului de la Geneva. Circumstanțe mi-au impus, așadar, o anumită citire a expoziției, mai mult etică decât estetică, pe care v-o propun în ceea ce urmează.
Iată, a fost anunțat un nou deces în zona Bialovejei, un refugiat din Irak. De data aceasta cauza nu a fost hipotermia ci un infarct miocardic. Cel puțin a fost chemată ambulanța. A decedat în timp ce era reanimat. De la inimă voi purcede. Inima simbolică a Simt ceva, nu știu exact ce, puternică și dătătoare de speranță, după mine, a fost „Era informațională produce ficțiune realistă”, o lucrare semnată de Ana Kun în colaborare cu proiectantele de modă Gina Larion, Diana Bobar şi Ionela Stratan. „Era informațională…” e o instalație croită din resturi de metraj textil (suprafață 350 x 650 cm) ce poate lua diverse forme – con vulcanic, cort, steag, eșarfă enormă, acoperământul unui buncăr, cearșaf/ culcuș, sau, cum s-a întâmplat în Varșovia, expusă în mijlocul galeriei, în trecerea de la etaj spre subsol, a devenit un paravan ce a acoperit biroul curatoarelor, continuând fără întrerupere firul de lucrări cu potențial subversiv.

„Era informațională…” e, printre altele, un obiect în care stă înscrisă și valoarea muncii invizibile de artiști – 100 de ore de lucru colaborativ, spicuit în descrierea obiectului. Citesc că instalația a luat naștere din simțul comun al rătăcirii, singurătății, incertitudinii și captivității cauzate de izolarea impusă de pandemie. Tehnologiilor informaționale li s-a încredințat misiunea de a filtra relațiile interumane în această perioadă, în timp ce accesul la natură sau oportunitățile de călătorie au fost limitate. O altă sursă de inspirație au fost escapadele spre dispărutul vulcan Sumiga, de lângă Timișoara, la granița dintre România și fosta Iugoslavie. În timpul regimului comunist, de-a lungul frontierei au fost împlântate buncăre pentru supravegherea dușmanului potențial, eventual, apărarea de o eventuală invazie inamică. Au forma unor conuri vulcanice naturale. Ana Kun & Co au transpus această formă într-un material ce se află în opoziție totală cu duritatea și caracterul opresiv al buncărului, folosind țesături moi, în culori pastelate.

Grănicerii polonezi văd în refugiații din Bialovieja inamici sau doar arme și nu suferinzi reali, inclusiv și paradoxal, și din cauza straielor pe care le poartă, prea scumpe, afirmă informal unii, prea la modă și prea bune pentru a fi purtate de niște refugiați sadea, și pe care ei nu și le pot permite. Cineva a sugerat la un moment dat o colectare de fonduri pentru o pereche de blugi de marcă pentru un polițistul de frontieră anume – dacă o pereche de blugi poate ridica obrăzarele de pe ochii acestuia și-i va permite să vadă în refugiați oameni și nu arme de război hibrid, de ce să nu dea oamenii cu banul și să nu-i cumpere o pereche de blugi?

Suprafața „Erei informaționale…” este presărată de texte brodate, aranjate în vers. E un poem dedicat unei ipotetice grănicere aflate într-un buncăr (deși în engleză genul rămâne nepronunțat):

– Este oare viitorul meu această epocă informațională nesfârșită în care sunt o vânătoare-culegătoare de date, ascunsă în câmpul de grâu, o fantă de buncăr ce o urmărește pe cealaltă? … / Fii plasa de pe podeaua pădurii care va aduna gunoiul oamenilor, frunzele pe moarte, rozătoarele și gândacii harnici. / Fii bolta pădurii care va prinde visele lucide, radiația soarelui și pungile de plastic dansante … / Te privesc, te analizez, te interpretez, ești ceea ce spun că ești, căci sunt peste tot și tu ești aici.

Artista a mizat pe o figură feminină pentru că în momentul în care își elabora lucrarea, armata a angajat civile care aveau sarcina de a procesa informațiile adunate de la militarii plasați de-a lungul hotarului (și nu numai). Pe de o parte, ni se aduce la cunoștință un caz de oarecare egalitate a șanselor în funcție de gen într-o sferă până nu demult „bărbătească” a muncii, pe de altă parte, însă, îmi amintește și textele Juliei Kristeva care avertiza asupra angajării femeilor în sfera ocupațiilor violente. În opinia lui Kristeva aceasta implică riscul de reproducere a structurilor patriarhale și a violenței în detrimentul unor activități de creare și susținere a vieții. Un exemplu grăitor și proaspăt nu a încercat să-mi parvină. Iată că s-a mai anunțat un deces la hotar, un băiat de 16 ani. A intrat în Polonia din Belarus prin Bialovieja, iar apoi familia lui a fost rebruscată în codru. Conform părinților, băiatul s-a simțit rău. Situația s-a agravat brusc și băiatul a murit. Familia a trebuit să-i abandoneze corpul, în încercarea de a-și salva copii mai mici de la îngheț. Cadavrul nu a fost încă recuperat. Probabil se află de partea Belarusă. Printre ofițerii de presă ai Poliției Polone de frontieră sunt și femei. Presa o tot citează pe o doamnă maior care a comentat cazul, iar mai apoi și rebruscarea unui grup format din mai mulți minori.

Titlul expoziției a fost inspirat de unul dintre desenele Zofiei Gramz, pe care le-aș citi ca ilustrații la Manifestul cyborgilor de Donna Haraway”^[2] – Cyborgul este prin excelență dedicat parțialității, ironiei, intimității și perversității. El este opozițional, utopic și total lipsit de inocență. Nemaifiind structurat de polaritatea public/privat, cyborgul definește un polis tehnologic bazat, în parte, pe o revoluție a relațiilor sociale în interiorul … căminului. Natura și cultura sunt reevaluate; prima nu mai poate fi resursa pe care cea de-a doua și-o apropriază sau o încorporează, etc. Lucrările Zofiei Gramz sunt aparent o renunțare la antropocentrism. Sârma lamată din codrii Bialoviejei nu oprește doar migranții nedoriți în Polonia, ci mai decimează locuitorii de veacuri ai codrilor – omoară cerbi și căprioare, care nu știu să prididească cu fatalitatea taișurilor de lame apărute în calea lor de ani peste noapte. Lamele taie în corpuri iar organele desprinse se reunesc în constelații noi. Monștrii lui Gramz sunt și activiștii care cu ajutorul dispozitivelor electronice formează detașamente autonome de căutare a rătăciților prin codri, capabili să vadă în întuneric, dar și rătăciții care reușesc să supraviețuiască în codri zile la rând, uneori fără mâncare, în temperaturi prea joase pentru ființele umane.

Cyborgilor schițați de Gramz li s-au alăturat figurinele ceramice antropomorfe cu capete nonumane, foarte elegante, imaculate, cu accente aurii lucrate de Carmen Nicolau. Artista chestionează rolul dominant al omului în raport cu viața animalelor. Au fost inspirate de reprezentările antice ale Zeiței animalelor Potnia Theron și al alaiului său. Apare și Regina Albinilor, poate inspirată din basmele românești? Dar aceste figuri, mai ales excepționala și relaxata purcică antropomorfa, dar și cei doi râși, despre care artista a subliniat la finisaj că sunt un fel de animale simbol ale României, nu pot să nu stârnească asociații cu o altă serie de imagini antropomorfe, dar și traumatizante, una prezentată concomitent cu expoziția din LPZ într-un alt important spațiu expozițional din Varșovia – Muzeul Istoriei Evreilor. Este vorba despre un tablou preluat de către Wilhelm Sasnal dintr-o secvență din „Maus”, banda desenată a lui Art Spiegelman^[3]. În „Maus” polonezii sunt reprezentați drept porci antropomorfi. Indubitabil, unii au căzut victime ale nazismului, numele multor polonezi au ajuns în cartea celor drepți, pe de alta, unii au și colaborat cu naziștii și au participat la crime împotriva umanității. Iar ce se întâmplă actualmente la hotarul cu Belarus e teribil de asemănător din punct de vedere formal. Apar grupuri de nicăieri oameni lihniți, speriați, diferiți, străini. Unii au bani. Printre localnici sunt și dintre acei care îi hrănesc, le dau haine calde și le permit să meargă mai departe, dar mai mulți îi raportează imediat la poliția de frontieră. Cei din urmă nu văd în niciun caz asociația pe care tocmai am spicuit-o. Deși în Polonia nu există precedente de pedepse pentru ajutor umanitar. În aceleași timp are loc o activizare extraordinară a populației. Se organizează numeroase colecții de haine călduroase, alimente bogate în calorii, produse de igienă, bani… Se pichetează sediile crucii roșii poloneze, care spre deosebire de cele din Lituania și Letonia, are o conducere afiliată cu puterea, respectiv, preferă să nu ofere ajutor refugiaților de la granița Belaruso-Polonă.

Paulina Panchevici a prezentat 80 de mici peisaje schițate pe foi de carnețel. Mișcarea nu este doar o practică filosofică ci și artistică. Artista se află în mișcare continuă. Cartografiaza simbolic cu întregul corp, iar liniile abstracte de pe foile de carnet sunt mai curând înregistrări ale mișcării și abordări ale spațiului decât doar serii de peisaje. Asimilează și explorează prin propriul corp coordonatele spațiale și temporale ale mediului. Instantaneele prezentate le-a cules alergând în jurul unui loc simbolic din istoria artelor, muntele Sainte-Victoire, pictat obsesiv de Paul Cézanne. Panchevici încearcă să pătrundă esența artei în sine. Mărimea acestor desene sunt asemeni unui ecran de spartphone. Acest exerciții de mișcare e practicat continuu și din necesitate de multă lume care se perindă actualmente prin codrii Bialoviejei. Activiștii din organizațiile care monitorizează situația de la hotarul Polono-Belarus afirmau că refugiații le trimiteau screenshot-uri cu hărți și imaginii cu localizările lor, așa zisele „pioneze”, imediat ce credeau că se află pe terenul Poloniei și cât le mergeau bateriile. La fel ca și Panchevici, refugiații din Bialovieja se află în căutarea unei idei simbolice. Caută un tărâm primitor (o fi Europa?) în care să găsească pace, adăpost, și un viitor.

Marta Venglinska a expus în Timișoara video-ul „Lupii rătăcesc”, care a lipsit din expoziția din Varșovia. E o poveste a devenirii, o transformare din om în lup, o construire de caracter rebel, un exemplu de materializare a temelor care o inspiră pe Venglinska: perindarea în spații geografice și culturale noi, stabilirea unui dialog intercultural, inițierea înțelegerii reciproce. În Polonia, artista a prezentat două lucrări noi de format mare. A decis să folosească acuarela pentru că este o formă care are un impact minim asupra mediului înconjurător, dar și pentru că este poate cea mai delicată tehnică de exprimare artistică. Delicatețea, ca temă, apare explicit și în instalația Andreei Medar. Acuarelele sunt parte dintr-o serie de lucrări despre contactul strâns, nu doar fizic ci și spiritual, și senzual cu mediul înconjurător. Înfățișează momentul în care s-a format legătura între percepția vieții umane și regulile care guvernează cosmosul. Acuarelele sunt tulburător de frumoase. Poate prea frumoase pentru circumstanțele actuale, deși se cuvine să nu uităm despre portretele în acuarelă ale romilor din Auschwitz ale Dinei Gottliebova. La Venglinska vedem un picior elegant ce calcă ușor prin culori. În descrierea lucrării se stipulează experiențele care conduc la apariția ritualurilor și credințelor.

Fotografii propuse de Pusha Petrov și Miki Velciov „Invaziv. Autogenerativ” documentează întâlniri frisonante între artificial și natural (curatorii fac referință la das unheimliche, termen psihanalitic tradus în general în românește ca nefamiliar, deși prefer aiurea). Artiștii crează instalații de land art ce transformă radical spațiul, inducând percepții distorsionate și iluzii sublime. Adesea în munca lor pornesc de la istorii locale, identități pluraliste și singularități culturale. În cadrul expoziției au fost prezentate două fotografii, care documentează două intruziuni în spații diferite. Prima imagine documentează o instalație creată într-o pădure de la periferia Timișoarei. Artiștii au implantat paie de plastic într-o poiană. Deși sintetice, paiele imită aiurit natura. A doua imagine ne prezintă o instalare de structuri modulare și delicate în interiorul unei grădini abandonate, din Timișoara. Intervențiile oamenilor în spațiu sunt de cele mai multe ori acțiuni violente, distrugătoare, care acaparează resurse naturale și declară posesiunea asupra unor teritorii care aparțin altor comunități sau specii. În mod opus, natura ocupă zonele abandonate într-un mod lent, neagresiv și vindecător. Lucrările reverberează cu situația din codrii virgini ai Bialoviejei, care abundă în obiecte artificiale, sârma lamată, pături de urgență argintii și aurii oferite pe apucate refugiaților de către activiști, ambalaje de batoane energizante și bomboane lăsate în codru, rupturi de straie. Colaborarea dintre Pusha Petrov și Miki Velciov poate fi discutată în cadrul operelor de artă care documentează fenomenul migrației, prin catalogarea corpurilor străine din „junglă”, ce prin etic regândesc esteticul. Mă refer, bunăoară la lucrările Laurei Waddington, Mathieu Pernote, Estefaniei Penafiel Loaiza, Mariei Kourkouta, Nikki Giannari, și nu în ultimul rând ale lui Sylvaine George.

Instalația multimedia Lerei Kelemen se deosebește puțin de cea prezentată în Timișoara. Este așadar o lucrare cu o adaptabilitate înaltă, dar continuă să funcționeze ca o interfață între experiența individuală și artificială a izolării, și accesul la mediul naturii. Instalația a fost plasată în subsolul galeriei varșoviene. „Ecranul verde” devine aici metafora perfectă pentru o lume sintetică, în care granița dintre piele și peisaj este amplificată virtual și decodificată poetic de artistă prin inscripțiile audio-textuale din cadrul instalației. Ne este prezentat concomitent un micro și macrounivers. Pe de o parte lucrarea e precisă, efectuată din elemente dure: monitoare, elemente metalice, piatră cioplită dreptunghiular, pe de altă parte autoarea a subliniat dimensiunea feminină pe care a încercat să o incorporeze. Era cu neputință să nu mă gândesc la sondajul național efectuat pe vremea expoziției, evident cu date reprezentate în coloane dreptunghiulare și exacte, publicat imediat după finisaj de două portaluri naționale de știri. 41 la sută dintre intervievați (mai ales femeile, orășencele și orășenii și persoanele cu studii superioare) preferă ca refugiații și refugiatele să fie tratate umanitar, pe când mai mult de jumătate – 52% dintre polonezii chestionați susțin strategia guvernului de rebruscare a refugiaților. Cei mai nemiloși sunt bărbații vârstnicii și cei tinerii; alegătorii de dreapta se întrec între ei în resentimente, indiferență și frica față de străini. Cu toate acestea compasiunea și disponibilitatea de a ajuta au dominat față de sentimentul de pericol, aversiune sau indiferență. 70% dintre femeile intervievate au declarat că au sentimente pozitive față de refugiați. Discrepanța dintre sentiment și fapt – susținerea procedurii de azil față de rebruscări – se poate explica prin nivelul ridicat al sentimentului de amenințare (32%) pe care îl resimt față de străini. Acesta ar putea explica indicele mai mic declarat de 60% de susținere a procedurilor de azil, față de reacțiile declarate de empatie în rândul femeilor intervievate.

Sorina Vazelina a venit la expoziției cu o valiză, la fel ca și cândva pe vremuri, a pornea în exil reinventatorul artei Marcel Duchamp. Valiza Sorinei Vazelina cuprinde realmente o lume întreagă. A încăput în ea întregul cartier timișorean Traian, cu tot cu locuitori și istoria sa complexă multietnică. Cartierul s-a trezit transpus de-a dreptul teatral în Varșovia. Am întâlnit sute de fețe, am descoperit similitudini în arhitectură, mi-am reamintit că nu doar în Varșovia se defrișează într-o nebunie copacii seculari din vechiurile parcuri. Se întâmplă și în Timișoara. Nu doar din Mazovia au fost alungați/deportați „străinii”, dar și din zona Banatului, iar urmele copacilor dispăruți mai persistă și azi în țesutul Timișoarei (precum și al Varșoviei). Dealtfel, figurile și clădirile din valiză Sorinei Vazelina au fost sculptate din lemnul copacilor evicționați recent, din Parcul timișorean Regina Maria. Anterior artista a fost implicată în campania de salvare a lor. Lucrarea ei e și un omagiu adus acelor martori dispăruți ai istoriei, dar și o asigurare că mărturiile lor nu vor fi pierdute subit. Scena din valiză e o explozie de cromatism, detaliu și vitalitate, deși povestea pe care o deapănă include lacune înspăimântătoare asupra cărora trebuie să nu încetăm să medităm, în încercarea de a nu mai repeta tragediile personale și atrocitățile sistemice comise, deși, tot nu încetăm să le repetăm, să le comitem, să nu ne înțelegem trecutul, să ne pară că dezumanizarea este ok, pentru că ce să vrea străinii în părțile noastră decât să lenevească, să fure, să devină asistați, să violeze? Sorina Vazelina ne ajută să persistăm în împotrivire, să ne declarăm răspicat dezacordul cu crizele induse de politicienii defecți și nazizoizi, și poate chiar ne îndeamnă să reconsiderăm întregul sistem politic care continuă să aducă la putere indivizi ce se bășesc cu legi de tip snuff. (La puțin timp după ce „Simt ceva, nu știu exact ce” a luat sfârșit doi miniștri polonezi, în tradiția propagandei naziste, au prezentat într-o conferință de presă imagini preluate din filme porno, respectiv contrafăcute, afirmând că au fost recuperate de pe telefoanele azilanților din Bialovieja, într-o încercare de a motiva starea de urgență și de a mina sentimentul în creștere de nemulțumire a populației.)

Sculpturile Sorinei au fost însoțite și de o zină cu portretele distincte ale traianilor și traianelor de azi. La finisaj au circulat și câteva foi cu benzi desenate semnate de Vazelina care documentează deportările și câteva valuri de refugiați din și în România^[4].

Un fel de bandă desenată au adus cu ei și activiștii de la Casa de cultură și natură din Codrii Bialoviejii. Până nu demult luptau cu defrișatorii aflați la simbria companiilor de stat, iar azi, siliți de circumstanțe, sunt pe linia întâi a gherilei de ajutor umanitar oferit persoanelor care iau calea codrilor în încercarea de a găsi azil în Polonia. De fapt înainte de prelegerea lor din LPZ, ne-am văzut la un protest în legătură cu criza umanitară în desfășurare de o lună și ceva la hotarul din Bialurus și UE. Banda desenată pe care au oferit-o celor prezenți, a fost concepută ca un ghid de susținere a practicilor sustenabile, ca stil de viață, și a apropierii de natură. Au mai povestit despre tehnici de auto susținere psihologică a activiștilor în cazul epuizărilor de ordin psihologic. Arta poate juca un rol crucial în acest sens. Se pare că teatrul improvizațional este o practică potrivită pe care ei o folosesc adesea. În colectivul lor se află mai mulți actori. Cei prezenți la finisajul „Simt ceva, nu știu exact ce” au participat într-un exercițiu imporvizațional de imaginație a unui viitor postumanist, fără defrișări, lipsit de epurări, de ură, de poluare, de violență, plin de înțelegere reciprocă și solidaritate.

Anna Siekierska ia în obiectiv turnurile de vânătoare instalate prin pădurile Poloniei utilizate pentru a spori precizia vânatului. Polonia a avut noroc de miniștri ai mediului, care nu doar au dat lumină verde defrișărilor în prostie, dar mai erau și vânători înrăiți. Au oferit concesii mari ucigașilor de animale, încurajând, de exemplu, prin decret, reducerea masivă a populației de mistreți prin vânat. Unele iregularități vânătorești au revenit iar în discursul public după publicarea în rețelele sociale a unor filmulețe sadice, în care vânătorii se amuză de moartea înceată și spasmodică a animalelor rănite de alicele lor. Siekiersa nu doar documentează aceste construcții ale morții, dar și sugerează o „distrugere necesară” a acestor obiecte și practici de ucidere. Într-un video vedem cum un turn din ăsta e mâncat de flăcări.

În noul său proiect prezentat în LPZ Secțiunea II, negativ al unui fragment dintr-o peșteră dezgropată Mikouai Șpacinschi explorează temele rătăcirii și escapismului. Spectatorii au putut vedea o lucrare video, o sculptură din lut, o schiță și o daltă. Aceste obiecte redau povestea descoperirii unei peșteri. Cu câteva milioane de ani înainte de apariția umanității, în imediată apropiere a domiciliului său, (localitatea Iavojno de azi), apa a scobit o peșteră în stâncă. Apoi, în mileniile următoare peștera a fost complet umplută cu nămol. Interiorul peșterii a devenit o capsulă în care timpul și spațiul au dispărut în masa compactă de lut care a umplut-o. Între 1900–1980 în Iavojno au apărut cariere de minereuri. În timpul excavărilor, gaura sigilată cu lut a peșterii a fost destupată. De doi ani artistul sapă și scoate lutul din acea peșteră, restabilind treptat existența ei. Până în prezent a curățat circa 20 de metri de coridor subteran, îndepărtând zeci de tone de lut. Peștera se poate termina în orice moment de săpături sau mai poate continua sute de metri. Fosilele peșterii indică perioada triasică, fapt nespus de rar. Extragerea lutului din stâncă se asemuiește cu munca unui sculptor. În acest caz, însă, artistul e doar un asistent, al naturii, dezvăluind sculptura pe care aceasta a creat-o. Șpacinschi compară această excepțională trăire escapistă și munca la proiect cu o meditație, în compania insectelor rupestre, cu corpul care-i șerpuiește ciudat în încercarea de a pătrunde tot mai mult în adâncurile stâncii. Odată curățată ar putea deveni culcușul sau ascunzișul cuiva. Lucrarea s-a aflat în subsolul galeriei, iar peretele pe care e proiectat videoul parcă s-ar deschide în neant.

Alături de peștera redescoperită de Șpacinski e plasată instalația multimedia a Andreei Medar – un colaj poetic din multiple elemente, pornind de la amintirile din copilărie, poveștile de familie și memoria unui loc la limita dispariției. Figura centrală este bunica autoarei, o săteancă din Racoți. Observând degradarea satului și elementele specifice acestui loc, artista reconstruiește macheta casei și aduce în spațiul expozițional un decupaj al naturii și elementelor artificiale, un album de desen cu foi transparente și groase de plastic, alături de imaginea bunicii surprinse în rutina zilnică. Românii, ca și polonezii deși încă prinși în vârtejul migrației, pot reveni la rădăcinile lor. Poate că și familiile de migranți din locuri mai îndepărtate care ajung în Europa, inclusiv în România și Polonia de azi, nu neapărat trebuie să se rătăcească în ape sau codri.

În expoziția din Timișoara, Januș Uukovici a preluat ad litteram un îndemn dintr-o revistă care oferea următorul sfat – pentru a fi fericit, trebuie să faci o faptă bună, mai precis, un act de voluntariat în parcul Riverside din Noul York și să plantezi flori. Uukovici a luat avionul spre Noul York, a curățat câteva porțiuni din parcul Riverside și a plantat niște flori. Acțiunea a fost documentată într-o lucrare video. În Varșovia artistul a prezentat o lucrare nouă inspirată iar dintr-un articol de ziar. A fost un omagiu adus organizației Greenpeace. Ministrului francez al transporturilor JB Djebbari a afirmat că criza climaterică poate fi soluționată prin construirea unui „avion verde”, un motor cu emisii zero, până în 2035. Drept răspuns, activiștii Greenpeace, calificând promisiunea drept insuficientă, au vopsit o pată cu verde strălucitor pe unul dintre avioanele cu „emise standard”. Uukovici reproduce pata verde în spațiul expozițional. Similaritatea mediului utilizat de activiști, „împrumutat” din practica artistică în acest caz e izbitoare, afirma Uukovici. Artistul a verificat și dacă gesturile activiștilor ecologi și ale artiștilor activiști au pondere și potențial de izbândă similare în societățile privilegiate. Să nu uităm că avioanele, sunt totuși un privilegiu, dar care au un impact asupra întregului mediu.

Am depășit cu siguranță nivelul decent de subliminalitate a mesajului pe care doresc să vi-l transmit. Ce aveți în față este un text explicit de critică angajată. Totuși nu am sentimentul că am „întrecut măsura”. Urmărind profilurile participantelor la expoziție am descoperit mai multe postări în care artistele (în majoritate femei, Guerrilla Girls ar fi fericite) declarau sau împărtășeau conținuturi tematic similare cu ce am încercat să avansez mai sus. Și chiar în pofida faptului că poliția a interzis copiilor să deseneze căsuțe pe pavajul din fața Biroului Central al Poliției de frontieră din Varșovia, (un grup de părinți protestează zilnic împotriva rebruscării) iar activiștii sunt siliți să ofere ajutor de gherilă în toiul nopții rătăciților din Bialoveja, iată că un tabloid a publicat o știre despre cum grănicerii și polițiștii de frontieră au salvat de la îngheț o tânără de 17 ani din Congo. Actualmente se află într-un centru pentru refugiați. Va rămâne probabil în Polonia. Ofițerele de presă ale poliției de frontieră se pot lăuda cu o faptă bună a instituției din numele căruia vorbesc, deși au ajuns deja personaje de meme. Jurnaliștii de la un portal civic de știri, pe de altă parte, au dat de urma a cel puțin două dintre fetițele din grupul bruscat în codri, deci copii nu au înghețat mortal, trăiesc.

Erich Maria Remarque afirma la un moment dat^[5] că lucrările de artă sunt ca și imigranții. Nimeni nu le întreabă ce vor să ne spună, dispunând de ele cum le vine. Fiind consecvent în neascultarea mea, îmi închipui că am reușit totuși să vă îndrept puțin urechea și privirea spre lucrările itinerante din „Simt ceva, nu știu exact ce” și v-am făcut să le simțiți, cel puțin, prezența. Rămâne să le și întrebăm ce vor să ne spună. Și să le ascultăm.

Dubla expoziție „Simt ceva – nu știu exact ce” a avut loc la Timișoara, în perioada 15.04 – 5.06.2021 și la Varșovia, în perioada 02.07 – 12.09.2021.
^[1] Expoziția a fost prezentată parțial și în Timișoara.

^[2] https://posthum.ro/post-h-um-1/donna-haraway-un-manifest-al-cyborgului/

^[3] Vezi și Realismul traumatic de Michael Rothberg.

^[4] Pot fi citite online aici.

^[5] În romanul „Umbre în Paradis”, cu mult înaintea criticului de artă W.J.T. Mitchell.