În urmă cu doi ani, într-o o sumară întâlnire cu artistul Dan Mihălțianu, l-am întrebat ce părere are despre articolul care recenza expoziția sa, pe care tocmai l-am scris. Acesta mi-a spus, „Ați rezolvat toate probleme din expoziție”. Am stat să mă gândesc dacă este ăsta un răspuns caracteristic rigorii limbii germane?, spațiu unde artistul rezidă de mai bine de 30 de ani. Dacă este un răspuns care reflectă o apreciere asupra conținutului? sau îl plasează, subtil,  într-o categorie tot mai prezentă azi, una care stăpânește un limbaj specific, însă, care uzitat și re-utilizat de la o expoziție la alta, rupt de comparațiile contextuale locale și universale, cât, poate și mai important, de lumea vie, experiențială, se asemănă tot mai mult cu un limbaj contabilicesc care rezolvă, bifează. În final, m-am împăcat ca explicație, tocmai cu această ambiguitate de prag, care chestionează întreaga economie a unui act expozițional.

Această afirmație mi-a venit în minte văzând recent încheiata expoziție, „Spațialități Extinse”, de la (în continuare) singura galerie dedicată exclusiv fotografiei, din București și țară, 2/3. Organizată de tânăra curatoare Laura Bivolaru, aceasta mai avea în desfășurare o alta, în aceeași perioadă: „The Other Side of This Side”. Ca o extensie binevenită și aceasta era concentrată pe subiectul spațialității. Dacă în expoziția de care discutăm aici este vorba de cea locativă și coabitantă, ca realitate a urbanului extins al globalizării, în cea amintită era discutat spațiul ocupat în dimensiunea temporală și raportul individului cu acesta. Și poate că nu este surprinzător că aceste teme au fost abordate cu artefacte și practici care au în centrul lor imaginea fotografică sau video, mediu care are temporalitatea și spațialitatea încifrate în matricea constitutivă.

Referindu-ne la subiectul spațiului comun, cu precădere cel din urban, cu siguranță că pentru o țară ca România, abia ieșită din mai multe decade denumite din lipsă de altceva, de tranziție, acesta este unul mereu actual. Din perspectiva actualității globale, acest spațiu este constant reconfigurat de nevoile sociale colective, de presiunile externe, ca economia de piață sau inflația, dar și prin recente amenințări ce tind să îl izoleze, ca cele sanitare sau atacuri informatice ori, chiar, militare. Un spațiu complex, în care opoziția binarelor este dată de interiorul închis, zeci-metric-pătrat al individuației și, polul opus, format din spațiul public ca loc deschis, al discursivității și convențiilor sociale, unde instituțiile funcționează. În tururile organizate pe perioada expoziției, curatoarea afirmă că a identificat în actuala generație de autori locali, un discurs și o practică artistică pronunțat axate pe spațiul public. Poate că așa și este, de-altfel, în același moment se desfășura la Iași, o altă generoasă expoziție pe această temă.

Având în vedere că „Spațialități Extinse” a fost bine promovată și documentată, ce am aflat tot de la tururi, a fost că există o substructură de organizare a lucrărilor, delimitând spațiul galeriei în trei părți, în funcție de cum autorii se raportează la o anume tipologie spațială: «arhitecturi ale controlului», cu lucrări de: Ioana Marinescu, Nadina Stoica, John Divola, Anton Roland Laub, Emily Ryalls și Lina Ivanova; «arhitecturi ale experienței & trăirii în spațiul public»: Andrei Mateescu, Vladimir Florentin, Emily Ryalls, Bogdan Bordeianu și David Barreiro; iar, în nișă, «arhitecturi ale capitalismului sălbatic»: Ion Grigorescu, Anca Țintea și  Alexander Rosenkranz.

Observăm, două tipuri de retrageri, de absențe, care structurează domeniul experienței estetice. Pe una, am putea-o descrie ca absența realității înseși, pe măsură ce aceasta este filtrată în spatele ecranului negru și în cutii informaționale de tot felul, în structuri abstracte de limbaj și simulatoare ale realității [Mateescu, Laub, Florentin, Ivanova]. Cealaltă ține de invizibilitatea structurală a instituțiilor sociale, o aparentă absență în spatele căreia acționează puterea prin mecanisme de coerciție [Grigorescu, Marinescu, Ryalls, Țintea, Divola, Stoica, Barreiro]. Procedeele prin care experiența este transmisă în vizual, țin de indexări ale înregistrării evenimentelor și mai rar de iconicitatea pură a imaginii (în elemente clare și puternice ca fereastra sau hypermarket-ul).

Asemeni tipologiei spațialității și materialitatea din expoziție este una extinsă. Nu că ar fi putut fi altfel, la un mediu precum cel fotografic, intim chimic, tributar schimbării unei substanțe într-alta. Conform practicilor actuale ce au ca obiect central imaginea fotografică, majoritatea lucrărilor fac apel la tehnologii, metode de producție și discursuri/comentarii fie adiacente, fie exterioare mediului, ca: manipularea digitală [A. Mateescu, A.R. Laub], fotografia expandată [V. Florentin], performativitate [E. Ryalls, D. Barreiro] și intervenția în spațiul public [J. Divola, I. Marinescu]. Când tehnicile și procedeele alese vin din fotografie, sunt din zona celei alternative, ca la L. Ivanova, Al. Rosenkranz, A. Țintea și  N. Stoica. Mai rar, avem de a face cu fotografia curată, de tip documentar, ca în cazul lui B. Bordeianu sau  aceeași tipologie, însă într-o zonă autenticistă și murdară estetic [asemeni conceptului], ca în videoul Axele strâmbe ale orașului (1994), de Ion Grigorescu.  Covârșitor, imaginile nu sunt preluate sau „apropiate”, ci „decapate” sau „înscenate” de autori, excepții care conțin imagini de arhivă, comerciale, întâlnim la N. Stoica.

În contextul acesta merită să aducem în discuția despre tipurile diferite de materialități și strategii de construcție ale artefactului, că în cele care țin de cele mai noi tehnologii, ca în instalațiile-fotografice – dintr-un domeniu foarte nou al genului, denumit fotografie expandată –, masive, colorate publicitar, artificializate și opacizate voit, nu avem acea întâlnire agățătoare, ca în materialitate umilă, dar percutantă, cu subtilități de montaj sau construcție, din imprimarea în estetică xerox a lui Al. Rosenkranz, din imaginile cu apartamente tip de închiriat, imprimate, intitulate și colate poetic de N. Stoica sau din videoul lui Grigorescu.

Există o discursivitate pronunță în majoritatea lucrărilor, de regulă cu comentariu social. Pentru că vorbim tot mai adesea, cum prevedea Walter Benjamin încă din 1936, despre documentul fotografic, fie static, fie în mișcare, ca fiind la baza întregii experiențe vizuale contemporane, nu este deloc surprinzător cum, calitatea unică a fotografiei de a înregistra cele mai mici deplasări spațio-temporale și schimbări performative secvențiale, a făcut din aceasta instrumentul ideal de expresie al Conceptualismului.

Ce voiam să spun, este că am ieșit din spațiu cu foarte multă informație, dar cu puțină curiozitate. Cu acea senzație că toate problemele au fost abordate. Nu pot să nu readuc în discuție [de fiecare dată când am ocazia] de „estetica întâlnirii” propusă de Baptiste Morizot și Estelle Zhong Mengual. Despre artefacte și imagini ce se închid voit în armura discursivității, refuzând să mai agațe. Despre teritoriul care se restrânge. Sau, cum explica Erwin Kessler într-o conferință recentă susținută la Iași, că prima condiție a expoziției rămâne aceea a cabinetului de curiozități. Fiind, totuși, vorba de o expoziție care are ca medii de expresie, exclusiv pe cele de înregistrare a informației prin mijloace obiective [de la specula sine macula, la oglinda cu memorie] poate că așa și trebuie să fie.

* lat. Oglinda Publică.

Expoziția „Spațialități Extinse”, cu artiștii David Barreiro, Bogdan Bordeianu, John Divola, Vladimir Florentin, Ion Grigorescu, Lina Ivanova, Anton Roland Laub, Ioana Marinescu, Andrei Mateescu, Alexander Rosenkranz, Emily Ryalls, Nadina Stoica, Anca Tintea, curatoriată de Laura Bivolaru, coordonată de Claudia Retegan și Mihai Șovăială, a avut loc în perioada 05.09 – 06.10.2024 la Galeria 2/3, București.