Intitulată „Beyond the Photographic Frame”, expoziția Aurorei Király a marcat deschiderea sezonului de toamnă 2025 a galeriei Anca Poterașu cu un proiect deopotrivă fascinant vizual și consistent teoretic. Așa cum judicios remarca curatorea Sonia Voss, artista „pornește de la ‘note’ fotografice recente, cotidiene, precum și de la autoportrete intime din anii 1990, pe care le reîncadrează și le recontextualizează folosind fragmente de carton și desene realizate manual, transformând imaginile originale în artefacte care se deschid în spațiu. Aceste obiecte tridimensionale conțin, de asemenea, o reflecție asupra mediului fotografic însuși: ele evocă aparatul (corpul camerei) și capacitatea acestuia de a ne purta prin straturi de timp, în meandrele memoriei noastre.”

Într-adevăr, expoziția a reprezentat (și) o reflecție profundă asupra mediului fotografic ca potențial intrument de cunoaștere, stabilind relații (im)previzibile cu venerabila pictură (cu care fotografia s-a confruntat încă de la apariția sa, subminând-o sau, după caz, exaltând-o). Mai mult decât atât însă, cred că Aurora Király a mers mai departe, exploatând valențele tehnice ale fotografice în dimensiunea lor haptică. Pe de altă parte, o miză evidentă a expoziției a fost dialogul între bi- și tridimensional, propunând ca puncte cheie (vedete) obiecte ce dominau spațiul, în care valențele fotografiei erau parcă și mai bine evidențiate.
Văzând expoziția și ascultând-o pe Aurora într-un tur ghidat \n 9 octombrie (realizat cu competență și rigoarea nonșalantă ce o caracterizează) am realizat că spectacolul vizual înscenat în galerie ilustrează, surprinzător, o mai veche propunere teoretică a regretatului Peter Weibel.

În 2012, autorul anunța „cotitura noetică” (noetic turn), în care un strat al producției artistice, cel al artei ca technē, urma să (re)câștige o poziție centrală în înțelegerea noastră asupra semnificației sale mai largi. Pe de altă parte, se cuvine amintit că, la începutul secolului trecut, Aby Warburg inaugura ceea ce urma să devină noua disciplină a interpretării imaginilor, extinzând barierele, instrumentele și posibilitățile istoriei artei. De o importanță vitală pentru ambele momente, care încă modelează teoriile artistice de astăzi, este tendința constantă de a revizita timpi trecuți, percepuți ca fiind încă activi (sau așteptând să fie activați). Acest tip de perspectivă susține un strat suplimentar de receptare, permițând existența simultană a pozițiilor artistice din diferite locuri sau momente istorice „fixe” (artistice) ale producției de imagini.

Astfel, construcțiile culturale (și sociale) aparținând diferitelor epoci și, mai ales, efectul lor de transmitere devin – mai mult decât un simplu patrimoniu pasiv – locuri transformatoare în care artiștii elaborează strategii noi.

Expoziția Aurorei Király revizitează discret (trebuia să privești cu atenție) momente semnificative ale istoriei artei europene (privilegiind modernitatea artistică). Ceea ce unește lucrările pare a fi credința autoarei în practica artistică ca loc de cunoaștere (experimentală) rațională (raționalizantă), autoreflexivă, dar asumând și strategii emoționale, ori stări ale subconștientul.

Astfel, artista fructifică autoportrete timpurii (de pe la sfârșitul anilor 1990), dar și impresii fotografice cotidiene recente, recompuse în/prin colaje tridimensionale, carton si desen în cărbune, amestecând temporalități și stări diferite, reunite în artefacte complicate care înglobează, exhibând sau ascunzând fotografiile inițiale.
Câteva lucrări mi-au atras îndeosebi atenția. În primul rând, obiectul sculptural Viewfinder – Clash #11 (Selfportrait after a fall), care domină spațiul, în ciuda – sau poate tocmai datorită  transparenței pereților și negativului fotografic al siluetei umane. Aici artista a cultivat voit ambiguitatea imaginii, greu descifrabile la prima vedere.

Apoi Viewfinder #29, unde autoportretul fotografic din 1998 țâșnește parcă dntr-o structură densă, apăsătoare, în care desenul geometric în cărbune este încastrat de o ramă masivă de lemn.

Nu în ultimul rând, Viewfinder #33, în care o imagine realizată în 2017 la Cetate – Dunăre (figurând un pesiaj dominat de moara părăsită a domeniului Barbu Drugă) este înglobată într-un ansamblu vizual sofisticat, fiind încadrată de două mici peisaje realizate în cărbune pe carton în aceeași strategie haptică a ramei masive de lemn. Aici artista a speculat valențele picturale ale peisajului, meditând însă și asupra valențelor genului în modernitatea artistică europeană prin dialogul aluziv sugerat între fotografie (mediul ei favorit) și desen (genul proxim al artelor vizuale).

Revenind la noetic turn cred că Aurora Király a reușit să răspundă convingător la întrebările formulate de Peter Weibel: Cum reapar imaginile trecutului în reprezentările actuale și în ce scop?Cum își modelează arta azi propriile instrumente? În egală măsură, artista a demonstrat capacitatea de a se adapta, de a adopta și de a dezvolta instrumente specifice în confruntarea cu trecutul (imediat sau mai îndepărtat) fiind în același timp ferm ancorată în ceea ce-i modelează prezentul. Technē, în acest sens, devine un element fundamental atunci când privim evoluția producției sale artistice.