La Muzeul Transportului Public „Corneliu Miklosi” din Timișoara, în cadrul ceremoniei de deschidere a Bienalei Bienalei Art Encounters din 2019, Anca Rujoiu, una dintre cele două curatoare ale bienalei, a subliniat în discursul său importanța de a nu privi evenimentul de deschidere ca elementul principal, deși este cel mai vizibil și spectaculos, ci mai degrabă ca o singură componentă dintre numeroasele piese care alcătuiesc o bienală.

Ținând cont de aceste cuvinte, dacă aș analiza Bienala Art Encounters din acest an pe baza expoziției finale, nu aș lua în considerare încercările curatoriale de a rezista viziunii organizatorilor Art Encounters Foundation, pentru care o bienală de artă este o simplă vitrină pentru opere.

Producerea unei expoziții necesită mai mult decât o singură persoană; este nevoie de o mulțime de alte resurse. Acesta este motivul pentru care cele două curatoare ale expoziției, Maria Lind și Anca Rujoiu – aceasta din urmă a lucrat mulți ani la Singapore la NTU CCA și s-a întors în România pentru a curatoria acest proiect deosebit – au decis să întindă programul bienalei pe un an, în locul celor patru luni, cum a fost cazul ediției precedente. Acestea au prezentat o imagine mai de ansamblu a sistemului de producție a artelor prin programul public. Curatoarele au prezentat artă nu doar invitând artiști, ci și instituții, producători de artă, studenți, profesori, precum și facilitând întâlnirile dintre acești jucători pentru a forța Fundația Art Encounters să își revendice poziția de instituție în contextul Timișoarei și al sistemului românesc de artă.

Acțiunile Fundației par să urmeze traiectoria tradițională a bienalelor. Aceasta aduce investiții financiare mai mari pentru a crește numărul de comisionări și artiști internaționali care deseori sunt prezenți la alte evenimente similare și curatori specializați pe aceste tipuri de expoziții. Creșterea numărului de lucrări comandate, aducerea unui capital mai mare, aparent urmează structurile de bienală tradiționale moștenite din occident, unde lucrările comisionate ajung să se bazeze mai degrabă pe injecții financiare de la investitori privați și galerii comerciale mai mari, pentru a crea evenimente de anvergură care să fie revendicate la nivel internațional – în timp ce banii ajung să alimenteze schemele de marketing și petrecerile elegante cu oaspeți dichisiți, în locul economiei artistice regionale.

Mesajul curatorial adresat fundației a fost să pună la îndoială și să regândească acest format expozițional care s-a dovedit a fi un mod ineficient de a pune bazele unui mediu de ară sustenabil. Fundația trebuie să își asume propria poziție de actor în sistemul de artă din care face parte. O structură poate deveni sustenabilă și-și poate face vocea auzită doar dacă antrenează și susține mai mulți jucători ai scenei – educatori, producători, tehnicieni, administratori. Un astfel de proces ar deconstrui proiectele sistemului educațional de artă care, de altfel, nu aduc nicio alternativă pentru studenți ca urmare a absolvirii lor, în afară de a deveni artist, omițând astfel oportunitatea de a oferi rolurilor prezentate mai sus o importanță similară cu cea atribuită „Artistului”.

Faptul că astfel de idei nu au fost pe placul directorului general al fundației, Ovidiu Șandor, a fost evident pentru oaspeți. Pe trotuarul din apropierea uneia dintre cele 30 de locații ale bienalei, Bastionul Maria Tereza, în timpul turneului de presă, Maria Lind a precizat că a fost un drum anevoios. Mai târziu, într-o conversație cu unii dintre participanți, am aflat că una din principalele neînțelegeri cu Ovidiu Șandor a fost faptul că curatoarele au insistat ca toți cei care ajută bienala într-o anumită măsură să fie plătiți. În timpul vizitei mele în weekendul de deschidere, mi s-a spus că voluntarii nu numai că erau suprasolicitați, dar nu li se asigura apă sau mâncare în timpul orelor prelungite de lucru. Mai târziu am aflat că Rujoiu și Lind au luat apărarea voluntarilor, iar situația a fost remediată a doua zi.

Dar, după ce am dat dreptate eforturilor curatoriale de a schimba ideile fundației asupra bienale ca o vitrină de opere de artă, trebuie să îmi acord răgazul de a analiza și celălalt aspect al muncii lor, anume prezentarea în sine.

„Contextul este crucial!”, a spus Maria Lind în discursul său de deschidere, în care a subliniat faptul că toate lucrările comisionate au răspuns la context. Învățând din cazurile de exotizare bizară a edițiilor anterioare, curatorii au încercat să abordeze conceptul de „roată a gentrificării”, prin implicarea directă a infrastructurii existente a orașului și organizând evenimentul în peste 20 de locații. Acest lucru a fost stabilit încă de la prima colaborare din decembrie 2018 cu proiectul Tur Arhitectural, care urmărește extinderea bienalei prin organizarea unor tururi în jurul orașului, pentru a aduce arhitectura și istoria mai aproape de cetățenii săi. Un arhitect, parte a proiectului, duce artiștii în tururi în jurul orașului pentru a-i familiariza cu contextul. Dacă artistul consideră că este necesar, curatorii invită și alți specialiști din regiune pentru a ajuta la continuarea investigației, aducând experți din toate domeniile, de la pădurari și arheologi la scriitori și istorici în textile.

Pentru a crea encounters [întâlniri], curatoarele au pornit de la propriile practici curatoriale și nu de la o temă prestabilită. Astfel, au creat o listă cu 66 de artiști. Temele curatoriale s-au dezvoltat din idei și modele apărute în timpul procesului de selecție a artiștilor. Aceste teme sau, cum le-au numit curatoarele, „Vânturi” sunt: ​​granițele, meșteșugul și modurile de auto-organizare. Lind a împrumutat termenul „vânt” din cărțile lui Herta Muller, care s-a născut și a crescut în Banat. În cărți acesteia există multe descrieri ale vremii răcoroase din Timișoara. „Vânturile” lui Muller pot bate prin diferite locuri, dar își pot schimba direcția în orice moment. Tangibil, în continuă schimbare, vag, asemenea descrierii lui Lind despre arta contemporană. Lind a definit arta contemporană drept „un burete care poate suge totul în timp ce trece prin sine sau reflectă înapoi spre noi”. Acest concept amintește oarecum de elemente din rețeta proprie a Mariei Lind pentru bienale. De exemplu, la a 11-a Bienală Gwangju din 2016, unde a încercat să înțeleagă „ce face arta?” folosind referințe literare similare. Lind a acordat artei un dublu rol ca fiind total incluzivă, dar și critică asupra sa și asupra lumii. Acest lucru a făcut ca poetica propusă să fie tot atât de plină de sine pe cât sună: curatoarea pune o întrebare și tot ea răspunde. Vânturile ca temă vin din simplul motiv al limbajului literar: este o temă cuprinzătoare care permite gruparea lucrărilor de artă. Poetica propusă de Lind nu este altceva decât o metaforă evidentă, care nu necesită explicații reale. Amplasarea unor lucrări în context le-a făcut mai degrabă să pară necorespunzătoare pentru conceptul curatorial propus, din cauza lipsei lor de ambiguitate.

Prin oraș încă se simte că arta se insinuează în viața oamenilor – o clădire universitară cu un șantier care găzduiește instalația lui Haegue Yang, sau o sală de conferințe în care se află tablouri de Malgorzata Mirga-Tas, reprezentând scene din viață comunității rome. Cu toate acestea, cea mai vizibilă a fost Coloana Ciumei de Ciprian Mureșan: artistul a luat Monumentul Sfintei Treimi, realizat în 1740, din inima pieței publice principale a Timișoarei, apoi a realizat o copie pe care a amplasat-o în cartierul muncitoresc din Timișoara, Soarelui. Sculptura din rășină din fibră de sticlă gri, cu aspect de lemn, nu are nici o semnificație pentru acest moment sau loc. Pe suprafața sa apar numeroase fețe care se repetă, acoperite cu desene făcute de mână. Cu scopul de a atrage atenția asupra vecinului nevoiaș, darul nedorit a fost așezat pe iarbă în Parcul Sudului. Am simțit că gestul de a atrage atenția nu a făcut decât să asigure exotismul deja existent față de Europa de Est, deoarece vizitatorii bienalei vor face excursii „de explorare” în cartier, o locație exotică între expozițiile tradiționale de muzeu.

Mai sensibil, din punct de vedere practic și poetic, a fost Spirit of the Woods (Silvia) de Gunilla Klingberg, care a abordat relația dintre artist, comandă publică și comunitatea în care este plasată opera de artă. Artista a creat stenciluri din aluminiu inspirate din tiparele Grădinii Botanice din Timișoara proiectate în 1966 de arhitecta Silvia Grumeza. Pentru a crea tiparele, stencilurile au fost folosite pentru a curăța cu apă pavajului murdar al Grădinii Botanice, aleea de lângă Muzeul Transporturilor și o stradă din centrul orașului. Aceste stenciluri sunt expuse în rafturi de lemn la Muzeul Transportului Public. Dispozitivele vor fi lăsate în Timișoara pentru a putea fi folosite la nevoie. Deși Klingberg a creat obiectele, folosind aceste stenciluri pentru curățare, ea a înlocuit acumularea suplimentară de lucruri cu acțiunea de a lua ceva temporar. Artista și-a recunoscut și asumat propria poziție de vizitator temporar în oraș, atrăgând atenția asupra Grădinii Botanice, un element central al infrastructurii orașului pentru timpul cotidian al oamenilor, care este lăsat în paragină, fără a face referire directă la aceasta.

Un meci efectiv între artist și context a avut loc prin Every Good Body Dances al lui Kray Chen, expus la Casa Tineretului. Video-ul pe două canale pus pe un fundal alb prezintă, pe un ecran, trupa lui Florin Boita în timp ce interpretează o versiune încetinită a muzicii tradiționale din regiunea Banatului, iar pe celălalt ecran joacă într-o hora nouă dansatori, pe muzica cântată de trupă. Deoarece atât trupa, cât și dansatorii încearcă să se adapteze ritmului încetinit al muzicii, prin izolarea dansului de contextul celebrat inițial, Chen evidențiază modul în care atât performativitatea membrilor trupei, cât și a dansatorilor în timpul ritualului, sunt mai degrabă învățate decât bazate pe instinct. Lungimea extinsă a cântecului lui Boita, Ieri am fost la preotul satului, atrage atenția spectatorului asupra versurilor care dezvăluie un mesaj moralizator. Colaborarea lui Boita cu Chen oferă un posibil rezultat al viziunii curatoriale de a alinia regiunea cu practicile artistice.

Un alt punct forte a fost video-ul realizat dintr-un singur cadru, de Aslan Gaisumov, People of No Consequence, la Bastionul Maria Tereza. O cameră goală, decorată festiv, plină cu rânduri de scaune. Locurile sunt ocupate încet, în tăcere, de bărbații în vârstă, apoi de femei. Ei sunt supraviețuitorii deportărilor din al doilea război mondial, parte din populației cecenă și ingușă din Asia Centrală. Prezența lor marchează atât o istorie colectivă cât și una individuală care a fost redusă la tăcere. O fotografie mărită a peisajului Grozny, dominat de clădiri înalte în prezent, marchează forțele neoliberale care stau la baza poveștilor lor și ale orașului. Lucrarea prezintă o soluție poetică pentru a reprezenta relația dintre poveștile care nu au mai fost auzite și narațiunea de a reduce pe cineva la tăcere. La aniversarea a 30 de ani de la revoluția română, acesta este un mesaj cum nu se putea mai contextual în Timișoara.

„Vânturile” au cel mai mare impact atunci când bat toate în același timp, când îmbrățișează ambiguitatea și inventivitatea prin care poate fi perceput un construct din mai multe puncte de vedere. Collection Show de Céline Condorelli, prezentat în mansarda Muzeului Național al Banatului este aranjat în patru colecții în colaborare cu alte patru entități. Tabloul de Mona Vătămanu și Florin Tudor prezintă momente din Revoluția română. Collection Collective au adus lucrări din propria colecție. Alte două colecții au adus elemente pentru expoziție. Muzeul Cosumatorului Comunist, care prezintă obiecte obișnuite din perioada comunistă, și Muzeul Textilelor din Băița, fondat în 2018 prin colecționarea textilelor din zona Banatului. Artista a selectat obiecte din aceste două colecții după conceptul de „lucruri”, ceva ce este mereu material și fizic, dar de nemăsurat și nespecific. Acest concept a dus la selecția unor obiecte din diverse jocuri pentru copii de la Muzeul Consumatorului Comunist, sau haine moarte de la Muzeul de Textile. Vitrina standardizată cu formă hexagonală a urmat forma primei vitrine pentru display muzeal. Astfel, s-a chestionat însăși rolul vitrinelor ca obiecte de artă și s-a încercat deconstruirea ierarhiei dintre diversele obiecte prezentate. Aici, vânturile separate au creat căi tangibile pentru a descoperi diferite legături între obiecte și cum acestea reflectă asupra lumii artei. Arta poate reflecta asupra lumii, dar publicul trebuie să se activeze singur.

Dar cum rămâne cu cei care nu au fost absorbiți de buretele de artă contemporană al lui Lind? Mulți artiști de pe scena locală și regională cu care am vorbit nu s-au regăsit în expoziția finală sau în prezentările de pe parcursul anului. Deși sunt la fel de preocupat ca artiștii în privința expoziției finale, aș vrea să le atrag atenția cu privire la programul public, care a dat semne de diversitate regională. De exemplu, prezentarea filmelor regizorului sârb Želimir Žilnik, în care acțiunea are loc în zona Banatului, nu au mai fost arătate pană acum în România; s-a acordat multă atenție Muzeului de Presă Jimbolia, singurul de acest fel din România ce colecționează materiale în limbile română, maghiară, sârbă și germană din zona Banatului; au avut loc workshopuri și prezentări cu diverși artiști la Universitatea de Artă, precum și fondarea unei platforme editoriale independente ce reunește editori din Serbia și România. Toate acestea capătă și mai multă importanță pe termen lung, decât o expoziție prezentată o dată, cu rolul de a mapa scena de artă locală și regională.

Cu toate acestea, ar fi fost o ocazie excelentă să se reconecteze țările și orașele Banatului în cadrul expozițiilor. Spre exemplu, U10 din Belgrad, un spațiu de proiecte condus de șapte artiști, care a fost o portavoce pentru generația tânără din ultimii șapte ani, în contextul lipsei de spații instituționalizate din oraș. De asemenea, curatoarele ar fi putut oferi o platformă pentru practicile subreprezentate din Ungaria, care riscă să nu mai fie auzite din cauza suportului cultural limitat. În cele din urmă, cele mai absente au fost chiar practicile din Timișoara și din Banat.

Fiind originar din Ungaria, am avut nevoie de câteva conversații pentru a înțelege finețea contextuală a Timișoarei și a bienalei de aici. Mă tot întrebam – Ce gest dorește bienala să facă pentru Banat? Momentul de revelație a venit după o zi lungă de tururi cu autobuzul: la Muzeul Transportului Comun, viceprimarul a anunțat ce recunoscător este orașul pentru bienală, prilej de a redescoperi și atrage atenția asupra clădirilor precum Casa de Cultură, și cum așteaptă cu nerăbdare ediția din 2021, care cu siguranță va fi spectaculoasă. De ce este 2021 așa de important? Va fi anul în care Timișoara devine Capitală Culturală Europeană, iar Fundația Art Encounters, Ovidiu Șandor și bienala au jucat roluri importante în a asigura orașului acest titlu.

Amintindu-mi de statementul curatorial de a evita „redescoperirea” și de a folosi infrastructura deja existentă, această afirmație m-a surprins. De asemenea, m-a făcut să realizez că încercările curatorilor de a reforma preconcepțiile încuiate ale orașului și fundației despre bienale – cum că acestea sunt doar niște vitrine pentru lucrări de artă – au fost fără sens. Atât orașul cât și fundația, și implicit bienala, văd cultura ca pe ceva „spectaculos” ce poate fi folosit drept oportunitate pentru Timișoara de a dobândi un loc în occident. O narațiune atât de tipică pentru că încă așteaptă recunoașterea hegemoniei vestice.

Această ruptură de pe scena de artă românească este vizibilă mai ales în expozițiile paralele bienalei. La Galeria Jecza, expoziția Subreal, curatoriată de Ami Barak – o poveste plictisitoare despre un grup de artiști – aduce aproape violent în prim plan istoria lor, în loc să amplifice vocile tinere. La polul opus, la Spațiul 2/2, duo-ul artistic Monotremu (care participă și la bienală) prezintă expoziția taberei de artă Minitremu, un laborator de creație care aduce laolaltă artiști contemporani și liceeni din România și Ungaria în Târgu Mureș. În cadrul delicatei expoziții, singurii artiști vizibili au fost copiii.

Între timp, se pare că directorul Fundației, Ovidiu Șandor, alege să-și ignore dublul său rol ca unul din investitorii majori ai orașului și șeful unei fundații culturale, evitând să preia responsabilitatea liniei de producție artistică multi-stratificată din Timișoara și din România în general. Planul pare clar: inserarea unor nume mari și a mai multor lucrări comisionate de către Fundație, cu speranța unui profit mai mare de capital financiar, în timp ce preia economia culturală neoliberală occidentală a bienalelor.

Ce concluzie putem trage după toate acestea? Pe de o parte, Maria Lind a reaplicat modul său semi-contextual de a utiliza metafore prin vânturile Hertei Müller care domină expozițiile bienalei. Pe de altă parte, ar trebui să ne concentrăm pe implicarea personală a Ancăi Rujoiu în demersul său de re-aliniere cu contextul românesc, precum și țelul ei personal de a regândi sistemul de artă al orașului în care se regăsește, după ce a locuit în afară mai mulți ani: astfel, structura și mesajul bienalei s-au transformat, aducând în discuție întrebări importante. Ne putem regândi propriile limite când vine vorba de prezentarea unei bienale? Întărim mai tare modelul hegemonic ce prioritizează artistul ca unic creator dacă eșuăm în a reprezenta ceilalți actori implicați în procesul de producție? Putem împuternici diverși actori ai sistemului de artă dacă îi facem mai vizibili? Faptul că mesajul curatoarelor nu l-a mulțumit pe Ovidiu Șandor este îngrijorător pentru România și pentru întreaga regiune a Europei Centrale și de Est. Dacă ar dispărea fondurile de la stat, oare indivizii și instituțiile private ar fi interesate să susțină soluții alternative care se opun, și chiar critică modelele deja existente în vest? Revenirea unor curatori și artiști din Europa Centrală și de Est, care au plecat în occident unde au căpătat experiență dar au fost și dezamăgiți, precum Anca Rujoiu, s-ar putea să nu schimbe Timișoara 2021 și următoarea Bienală Art Encounters, dar nu aș vrea să pierd speranța că astfel de oameni își vor folosi expertiza pentru o schimbare în bine!

Bienala Art Encounters poate fi vizitată până pe 27 octombrie 2019.