„I’m a romantic schizophrenic.” – Alexander McQueen

Uneori, când te trezești în mijlocul nopții bâzîit de umbra gri a unui țânțar și singurătatea ta, în ciuda numărului de forme îngrămădite sub cearceaf, e tăioasă ca lama briceagului, simți poate pentru câteva clipe greutatea înecăcioasă a faptului de a fi om în „vremurile sărace” ale unui antropocen pe cât de nihilist pe atât de inexorabil. Înțelegi atunci că timpul scurs de la lamentațiile romantice legate de condiția poetului într-o „noapte a lumii” nu a făcut decât să adâncească dureroasa discontinuitate dintre ființe. Înțelegi că noi, cetățenii antropocenului, ai perioadei de glorie în care puterea tehnologică a transformat omul într-o forță cosmică, cu impact geologic, locuim într-un univers aplatizat, fără mister, fără comunitate, fără sacru sau poezie.

Pentru cei mai mulți, salvarea se rezumă la paradisurile artificiale. Aici, azi, chiar ai de unde alege! Ne amintim totuși că promotorul lor, Baudelaire, înaintea vinului sau a hașișului, recomanda arta… Așa că ne întrebăm, să mai fie arta capabilă a recicla vreo fărâmă de mister, de încredere, astfel încât viața unei ființe oricât de singure, de diferite, de hipersensibile, de extra-ordinare să devină suportabilă? Să fie încă posibilă recuperarea poeticului, a curajului și a risipirii inutile de sine din practica artistică a prezentului?

Este drept că arta și-a luat măsurile sale regrupându-se într-o formulă inter(medială/disciplinară) ce poate uni forțele vizualului cu cele ale gestului și sunetului și practica artistică cu cea socială. În baza acestei armături ea se proclamă azi activistă. O întrebare pe care mi-am pus-o vara asta, în timp ce priveam licențele de Fashion la UNArte, este însă până unde se întinde puterea lui „inter”? O colecție de modă poate, spre exemplu, urmări un concept, poate constitui un proiect de artă vizuală?

Suntem la curent cu portofoliul lui Alexander McQueen, cu apropierea prezentărilor sale de modă de teritoriul artei video, al dansului și al performance-ului: modele patinând pe gheață, plutind pe apă, interacționând cu roboți, populând planete îndepărtate. Cunoaștem interferențele colecțiilor sale cu spațiul muzeal (Savage Beauty, Met, 2011, peste 650.000 vizitatori și Victoria and Albert Museum, 2015, peste 480.000 vizitatori). Ce se întâmplă însă anul acesta în București?

Pentru a-mi susține încrederea în capacitatea Fashion-ului de a produce discurs vizual, am ales două licențe UNArte, în opinia mea, pe cât de valoroase estetic pe atât de ancorate în social. Primul demers, personal dar în același timp conectat la mediul artistic internațional, este semnat de Cosmin Ilea (Reminiscența unui vis, coord. Venera Arapu, premiul pentru design vestimentar 2019). Având ca inspirație colecția Heavenly Bodies: Fashion and the Catholic Imagination (Muzeul Metropolitan de Artă, New York, 2018), acesta se conturează în jurul unei serii de nouă ținute monocrome, ce urmăresc tiparul rochiei ample, în formă de A. O primă observație este că fastul, feminitatea explozivă, volumele supradimensionate, bogăția și senzualitatea materialelor reinterpretează reușit celebrul trend al designului inspirat de cultul religios (Jean Paul Gaultier, John Galliano, Alexander McQueen, Dolce&Gabbana, Pier Paolo Piccioli). În al doilea rând, observăm că, asemeni prezentării de modă ecleziale din Roma lui Fellini, atmosfera decadent-dramatică, apăsătoare și totodată spectaculară a colecției lui Cosmin, deschide un orizont mai larg. Accesorizate cu bijuterii conceptuale ce incorporează comentarii legate de identitatea individului sau prezervarea mediului și susținute de jurnalul unui misterios alter ego, Victoria I. Leea („Hai cu mine, mi-a zis femeia care mă aștepta acum să o urmez. Oare mai regretă și acum acele cuvinte?”), ținutele livrează la o privire atentă un discurs alternativ ce îmbină reconsiderarea postumanistă a raportului om-natură cu procesul de trans-formare intimă a tânărului artist.

La o discuție lungă și apropiată pe terasă la Control, aflu mai multe. Dincolo de o serie de pertinente comentarii legate de contextul social actual, cele nouă ținute marchează tot atâtea fațete ale transformării pe care și-o propune tânărul în perspectiva împlinirii visului său de a deveni femeie. Da, numele Victoria este cel ales de Cosmin, odată cu luarea deciziei de a se angaja pe traiectoria sinuoasă a unei transformări transgender.

Întrebării dacă e îndeajuns să te naști ori devii femeie i-au răspuns de Beauvoir și un întreg val de scriitoare feministe și postumaniste. Dincolo de orice act biologic, a fi om, femeie, individ presupune o alegere susținută, deprinderea unor valori, exersarea unei morale. Discriminarea postumanistă între dat și construit, între natură și cultură, contribuie la rândul său la deconspirarea mecanismelor sociale ce influențează construirea identităților și a practicilor unei societăți. Cosmin a ales să devină femeie și a ales să marcheze procesul unei transformări dificile printr-o colecție. Numele către care se îndreaptă, Victoria, constituie în sine un paradox. El invocă o perioadă a civilizației și a pudibonderiei la intersecție cu o epocă a frumuseții decadente, epoca femeilor strălucitoare, a bijuteriilor incandescente și a rochiilor de câteva kilograme. Pe filieră existențialistă, el incorporează și conotația individului victorios care a ales alegerea, care a ales să devină ceea ce este.

În cheie postumanistă, citirea celor nouă ținute poate începe cu piesa centrală, dedicată Umanității, pentru a continua cu cele dedicate Florei, Faunei, Acvaticului. Douăzeci de metri de poplin roșu reușesc să îi confere rochiei ce personifică prezentul conflictual, dramatic al Umanității, aspectul visceral, amestecul de forță și vulnerabilitate, de masculin și feminin. Antropocenul însuși este invocat în talazul de material sângeriu, în mânecile raglan supradimensionate, în trena capabilă să spulbere fragilele pânze ale naturii. Printre acestea din urmă, Acvaticul presupune o rochie imaterială de un albastru fin ca cel al țurțurilor desprinși de copii de pe casă și linși cu limba tot mai rece într-o dimineață de ianuarie. Croită din aproximativ 60 de metri de tulle transparent și secondată de o trenă, ținuta sugerează omniprezența și discreția apei, în contrast cu accesoriul negru (colier „choker” cu pene și paiete) ce adaugă un comentariu gotic la tema poluării. La rândul lor, Flora, croită din pânză albă și decorată manual cu mărgele de nisip roșii, și Fauna, din tulle transparent roz-somon, exhibă aceeași vulnerabilitate.

O lucire de speranță apare la asocierea Umanității cu sângeriul rochiei de catifea ce reprezintă Astrologia, cu rozul Magiei și cu negrul paietelor ce introduc somptuos în scenă imaginea Credinței. Nu fără a-și lua precauțiuni privitoare la pericolul oricărui radicalism religios, artistul dezbate aici șansa unui moment de reîntoarcere a dionisiacului care unește, a sacrului care transcende. De reținut este și modul în care ținuta Morții este introdusă ludic, ca aparență gri, construită însă în baza unui imperceptibil joc de buline mărunte, albe, pe fundal negru. Peste toate acestea se așează un Timp lila din in, accesorizat cu pene ce deconspiră imponderabilitatea unui viitor ce se strecoară mereu înaintea noastră. O capă de dantelă, perforată, dezbate ideea bergsoniană a trecutului ce răzbate prin prezent.

Imaginea Tildei Swinton trecând prin timp secole de-a rândul, modulându-și senzualitatea și sexul în Orlando, ecranizarea romanului Virginiei Woolf, poate sta ca model pentru această Victorie fluidă, întrupată undeva la interferența omului cu natura, cerul și divinul. Nu trebuie uitat că, într-o anumită măsură, fluiditatea marchează la acest început de secol întreaga condiție umană. Ne adaptăm, ne construim corpuri și identități virtuale, ne propagăm în rețele alături de fluxuri financiare și afecte mediatice.

Discursul despre gen, brand și identitate în secolul XXI, despre confruntarea dintre mainstream și comunitățile alternative, este reluat de cel de-al doilea proiect, Flazéda, al lui Giani-Alberto Ursache (coord. Oana Maria Roșca). În primul rând, trebuie spus că Flazéda, cuvânt inventat de un Drag Queen din New York, la intersecția a trei termeni franțuzești blasé, laissez-faire și la di da, reprezintă o stare de spirit. O chintesență de feminitate și estetism, dar totodată de blazare și autonomie, care, în opinia mea, preia întreaga încărcătură a dandy-ismului de secol XIX pentru a o mixa apoi cu ceea ce Susan Sontag numește sensibilitate camp. Amintesc că puterea camp-ului este puterea vindecătoare a decorativului, a conturului pur, a stilizării lansate în căutarea formei, ștergând inevitabil orice diferență de rasă, gen sau conținut.

Unde găsim întrupată această stare de spirit? Ea transpare din opulența violetului, din feminitatea blanei artificiale roz pal și a șiragurilor de perle din colecția lui Giani-Alberto, dar și din cutezanța accesoriilor sale metalice, a culorilor sale neon. Se poate ajunge însă mult mai departe, spre exemplu, în spațiul confruntărilor agonale de pe catwalk-ul Balurilor de Voguing din Harlem, unde, începând cu anii 80, comunitatea LGBTQ afro-americană și latino încerca să-și construiască o identitate imună la șabloanele heteronormative.

Făcut cunoscut de Madonna odată cu lansarea piesei Vogue în 1990, Voguing este un stil de dans și totodată un duel între diferite Case (House of LaBeija, House of Ninja, House of Xtravaganza, House of Balenciaga etc.), decise a-și etala în fața unui juriu originalitatea ținutelor și a mișcărilor, atitudinea confientă (amestec de dandy-ism, „shade” și „realness”). Din documentarul Paris Is Burning (1990, Jennie Livingston), referință iconică a balurilor Voguing din NY, aflăm că aceste case constituie un mix ce combină statutul și strălucirea caselor de modă cu suportul afectiv și material al unei structuri familiale alternative. Conduse de o „mamă” sau un „tată”, ele oferă un refugiu tinerilor LGBTQ alungați de familie, stigmatizați de societate, acei paria care reunesc toate cele trei stigmate ale sărăciei, rasei și orientării sexuale defavorizate. În acest context, proiectul lui Giani-Alberto, el însuși interesat de drag și silit să se descurce singur în copilărie, la Iași, prezintă discursul vizual și vestimentar al unei case virtuale, pe care Giani o numește The House of Bisous.

Ceea ce trebuie înțeles este că aceste baluri funcționează în întregime pe palierul aparenței vindecătoare, al citirii camp a lumii ca fenomen estetic. Unii dintre tinerii participanți ajung acolo nemâncați, fără a ști unde vor dormi peste noapte și ce se va întâmpla cu ei a doua zi, povestește în Paris Is Burning Pepper Labeija, celebra mamă a casei LaBEIJA. Este vorba despre capacitatea artei de a oferi un paradis artificial, poate ireal, dar în cele din urmă capabil a susține speranța, a întreține viața. În acest sens, cei care performează pe podium nu speră să devină albi și hetero ci, mai curând, își propun să suscite un univers alternativ comparabil ca strălucire, să bricoleze un American Dream paralel, să militeze pentru dreptul la existență a unui astfel de vis.

Este important de notat că scopul acestor întreceri depășește cucerirea simplelor trofee. Miza este una a supraviețuirii într-o lume închistată, ostilă cu ajutorul aparenței: Strike a pose, there’s nothing to it! (Madonna) Sinteză a mirajului fashion-ist al modelelor, a strălucirii personajelor hollywoodiene din Dallas sau Dinasty, a Oscarurilor, a sfertului de oră de faimă al lui Warhol, defilarea Voguing reprezintă o celebrare a formei și a sentimentului în contra oricăror concepte și legi ale realului. La bal poți sfida „realitatea”, sau mai curând modul mereu distorsionat în care te privesc ceilalți. Orice devine posibil în această lume a minunilor, a oglinzilor, în care etalându-ți aroganța, spiritul, cunoașterea, frumusețea, poți fi în sfârșit, chiar și pentru puțin timp, tu! Tu și nu simpla ta proiecție într-o actualitate condiționată de inegalități și determinisme, tu și nu distorsionarea ta în oglinda bărbatului alb, înstărit, nemuritor! O bună întrebare ar fi, de altfel, de ce ai numi această actualizare „real”, când un mult mai bogat virtual așteaptă în spatele fiecărei oglinzi, al fiecărui vis? De ce nu recunoaștem fiecărui univers paralel (inclusiv balului Voguing ca simulacru asumat al celebrității, ce refuză orice raportare la normele realului) dreptul său la independență? Cine ne împiedică să străbatem oglinda, să trecem dincolo indiferent cum, cu ajutorul unui pahar, al unei pastile (albastre), al unui dans dionisiac, entuziast? Cine poate ține în loc mania trans din transgresiune, transumanism sau transgender? Cine poate înfrâna mania ca motor al artei, al poeziei, al iubirii?

Ca orice bal de Voguing, balul lui Giani-Alberto, intitulat This Catwalk Is My Throne, presupune mai multe categorii (categoriile încurajează diversitatea, modul în care fiecare persoană excelează prin corp, figură frumoasă, stil de dans sau postură): Disney Princess Realness, Street Wear Day Time, Cold Day Extravaganza, Bodylicious, Shy Lady Realness, Robotic 80’s, Alien Eleganza Extravaganza, DRAG. Pentru fiecare dintre acestea un model prezintă o ținută din partea casei Bisous, sperând să cucerească juriul. Pentru că materialele, culorile, linia, accesoriile migrează între ținute conectându-le, faptul că ele marchează categorii diferite nu îngrădește coerența colecției. Unitară și omogenă, Flazéda emană spiritul prieteniei, al familiei, al Casei și comunității solidare.

În structura categoriilor de mai sus observăm recurența conceptului de „realness”, în sens de măsură a distanței dintre aparență și realitate. O topologie a simulacrului pare să fie lansată aici: care este distanța dintre Marilyn Monroe cea adevărată și acel Drag Queen care o imită pe catwalk? Giani Alberto introduce în plus o categorie paradoxală: Disney Princess Realness. Amintindu-ne discursul lui Baudrillard despre simulare și atestarea lumii Disney ca simulacru absolut, ne întrebăm ce poate însemna a fi o prințesă Disney adevărată? Privim către modelul lui Giani, care oferă o reinterpretare a costumului Cenușăresei, rochia albastră fiind înlocuită de o pereche de pantaloni evazați de piele, un corset, mâneci detașabile și o fundă supra-dimensionată. Ținuta Shy Lady Realness își propune la rândul său să acopere întregul corp, fără a lăsa piele la vedere, în afară de fața și mâinile modelului, în Voguing cele mai importante părți ale corpului. Conchidem de aici că Voguing-ul mai curând deconspiră faptul că lumea contemporană a afectelor mediatice e un simulacru al oglinzilor, al identităților construite prin suprapuneri de straturi de real și virtual, al măștilor care nu ascund decât alte măști. Înțelegem că ceea ce unii numesc emfatic adevăr, real nu poate depăși o valabilitate locală.

Fascinant mi se pare felul în care lumea modei materializează structurile aceleiași lumii mediatice. Ținuta Street Wear Day Time Realness compune, în acest sens, un look extravagant pentru zilele răcoroase de primăvară după principiul intitulat layering (peste un set top-colanți artistul adăugă o a doua pereche de pantaloni scurți etc.), iar piesa sa principală este un trench metalizat tip oglindă.

Aceeași înfruntare dintre real și virtual va fi reluată atât de categoria Alien Eleganza Extravaganza cât și de savuroasa Bodylicious, o categorie în care modelul clepsidră al casei Bisous, costumat cu un top violet foarte scurt și fustă din latex nude, împlinește visul dansatorilor din Harlem, constrânși de lipsa banilor pentru operații a-și crea forme proprii din pad-uri, saltele de pat sau canapele. De notat sunt și accentele transumaniste Alien Extravaganza, unde outfitul verde (compus dintr-un overall cu cagulă și mănuși) acoperă întreaga parte superioară a corpului ca o a doua piele, respectiv modul în care cagula, cu perle cusute în jurul găurilor de la ochi dar și în zona lobilor urechilor, ascunde identitatea unui celuilalt care putem fi oricând noi înșine.

Ultimele două ținute, cele mai conturate atât estetic cât și conceptual, introduc în scenă două personaje cheie ale paradigmei postumane: devenirea-mașină și devenirea-femeie. Robotic 80’s favorizează întâlnirea condiției femeii cu cea a mașinii într-un univers transumanist. Apelând încă o dată la principiul de layering, ținuta suprapune violet și verde neon, topuri și pantaloni. Aerul robotic este emanat de mișcările energice și sacadate ale modelului ce poartă pe cap o tiara metalică (talentata Raluca Ungureanu care, prin machiaj și postură, recreează universul Blade Runner). Robotică este și bi-dimensionalitatea pieselor verzi ce încastrează modelul într-un soi de armură, carcasă, caroserie: un brâu și o vestă (din piele artificială rigidă, cu umerii exagerați ce trimit la perioada disco când balurile luau amploare).

Ținuta Drag asortează un sutien roz, din piele artificială, cu pantaloni scurți argintii, șosete lungi violet și un trench cu mâneci scurte, bufante din organza. Scopul său este de a-l pune în lumină pe Drag Queen, ultimul romantic care participă la bal. Cu gândul la modul în care imaginația queer a influențat întreaga cultură pop actuală, amintesc că Drag-ul este o formă de artă de tip performance unde o persoană (de obicei, un bărbat) creează un personaj extravagant, cu trăsături exagerate. Se recuperează aici visul oricărui dandy de a deveni el însuși operă de artă. Se recuperează, de asemenea, considerațiile lui Baudelaire despre machiaj. Supus legilor frumosului bizar și domniei extra-ordinarului, un Drag Queen ignoră simplul mimesis, nu își propune să arate ca o femeie naturală. Pentru el, machiajul nu retușează, ci atacă, creează, fascinează, activează acea esențială facultate umană, imaginația, în fața căreia natura se dovedește a fi doar „un simplu dicționar”.

Colecția Flazéda în întregul său se dovedește a fi o sărbătoare a imaginației, o explozie de latex, perle, piele și blană artificială, o transfuzie de energie, efervescență, siguranță. În lumea șablon a das Man-ului gri, impersonal, ea amintește respectul ce se cuvine extra-ordinarului. Culorile reci, asociate de obicei masculinității – verde, albastru, indigo, violet- adaugă cunoscutei feminității LGBTQ un însemn al curajului și puterii necesare într-o societate homofobă și transfobă.

Flazéda și Reminiscența unui vis amintesc fiecărei femei care și-a învins slăbiciunea unei dimineți vulnerabile cu energia unui contur roșu de buze (sau a unei piese de Lady Gaga) faptul că ascundem cu toții în burtă un embrion queer, un Drag Queen, o fărâmă camp, un ghimpe decadent fără de care niciun trandafir nu ar putea înflori. Ele ne învață de asemenea că, într-o lume post-traumatică, a fi queer înseamnă a te hrăni cu ceea ce Celan și, mai departe, Massive Atack numeau „Black Milk”. Citit pe filieră romantică, a fi queer înseamnă a recupera misterul, multiplicitatea de sensuri, de nuanțe, a reașeza în spațiu o proiecție pozitivistă, bidimensională a unui cosmos dominat de legi și funcționalitate. A fi queer înseamnă a fi om fără O mare și în același timp a umaniza plante, mașini, tot ce atingi.

Odată conștienți că nevoia de mister a unei epoci pozitiviste poate fi alimentată pe cele mai misterioase căi (inclusiv cele favorizate de tehnologie), conștienți că, odată ce sacrul implică dublul sens al sfințeniei și crimei, deținem la rândul nostru un amestec incert de masculin și feminin, cruzimi și lașități, o parte nedeslușită (după Bataille, blestemată), nu avem decât a spera că locuim o cultură suficient de matură pentru a înțelege și că dualitatea feminin / masculin nu se limitează la un gen specificat în cartea de identitate, că vârsta nu se măsoară în cifre, iar domiciliul înregistrat la poliție nu îți garantează locuirea pe pământ, sub cer.